Aratarile Mantuitorului dupa Inviere

Aratarile Mantuitorului dupa Inviere Mareste imaginea.

Cu siguranta, Iisus a inviat inainte ca femeile mironosite sa fi ajuns la mormant, iar piatra mormantului a fost rasturnata de inger dupa Invierea Sa, asa cum se vede din relatarea sfantului Evanghelist Matei, care spune ca femeile, venind dis-de-dimineata, au vazut ingerul ca un fulger oprindu-se la mormant, apoi a rasturnat piatra si a sezut pe ea.

Intr-adevar, Mantuitorul S-a salasluit in pantecele Sfintei Fecioare si S-a nascut fara a strica cheile fecioriei; dupa pogorarea de pe Cruce, Iisus a fost pus intr-un mormant nou, in care nimeni niciodata nu mai fusese pus (cf. Ioan 19, 41), simbol al nasterii din Fecioara. Si asa cum a iesit din pantecele Sfintei Sale Maici, tot asa a iesit din mormant fara a sfarama piatra de la intrare. Ingerul a pravalit piatra pentru ca femeile mironosite sa vada ca mormantul era gol si, de asemenea, ca Petru si Ioan, care vor veni la mormant dupa vestirea Invierii de catre femeile mironosite, sa poata vedea mormantul gol, si giulgiul nedesfacut. In Ardeal exista icoane care Il arata pe Iisus triumfator, iesit din mormant si stand pe piatra nerasturnata a mormantului, insemnand ca a iesit prin piatra inainte de rasturnarea ei. Simbolistica aceasta mi se pare foarte importanta si tin sa o subliniez si in momentele urmatoare.

Dupa toate aparentele, urmatoarea aratare a lui Iisus a fost catre Maria Magdalena, care venise cu femeile mironosite, dar nu plecase cu ele. Neincrezatoare in ceea ce vazuse (din ea Iisus scosese sapte demoni si stia cat de inselator este diavolul) s-a intors la mormant, cautand dovezi pentru Inviere. Avea o stare de pustiire care ii cuprinsese inima si plangea la mormant. Atunci a vazut doi ingeri, inauntru, unul la cap si altul la picioarele unde zacuse Iisus, care au intrebat-o de ce plange. Ea le-a raspuns cu intristare mare: “Pentru ca au luat pe Domnul meu si nu stiu unde L-au pus” (Ioan 20, 13). Fara indoiala ca a auzit un zgomot, nu a mai asteptat raspunsul ingerilor, s-a intors si L-a vazut pe Iisus aproape, dar nu L-a recunoscut. Ca si ingerii, Mantuitorul a intrebat-o de ce plange, pe cine cauta. Maria a crezut ca este gradinarul si L-a intrebat daca el a luat trupul lui Iisus, rugandu-l sa-i spuna unde L-a pus ca ea sa se duca sa-L ia. Atunci Iisus a chemat-o pe nume: “Marie!“. In clipa aceea L-a recunoscut si a strigat: “Rabuni!” si s-a aruncat la picioarele Lui, dar El a oprit-o: “Nu te atinge de Mine, caci inca nu M-am suit la Tatal Meu. Mergi la fratii Mei si le spune: Ma sui la Tatal Meu si Tatal vostru, la Dumnezeul Meu si Dumnezeul vostru“. (Ioan 20, 17).

Aceasta intalnire e plina de talcuri si de simboluri. (…) De ce acum nu-i permite Mariei sa se atinga de El pana ce nu se va inalta la cer? Mai tarziu se va duce la Apostoli, care stateau incuiati de frica fariseilor si-i va intreba: “De ce sunteti tulburati si pentru ce se ridica astfel de ganduri in inima voastra? Vedeti mainile si picioarele Mele, ca Eu Insumi sunt. Pipaiti-ma si vedeti ca duhul nu are carne si oase, asa cum Ma vedeti pe Mine ca am” (Luca 24, 39). Fara indoiala ca ucenicii L-au pipait si totusi au continuat sa se indoiasca. Spre a-i convinge, Iisus i-a intrebata daca au ceva de mancare. Ei i-au dat un fagure de miere si peste, si El a mancat. Asadar, fara sa Se fi inaltat mai intai la cer, cum i-a spus Mariei Magdalena, Mantuitorul (…) i-a indemnat pe Apostoli sa-I pipaie mainile si picioarele pentru a-I incredinta ca nu era duh, ci El insusi. Acelasi lucru il va face si cu Toma la aratarea catre ucenici, dupa o saptamana. Atunci de ce a oprit-o pe Maria Magdalena, spunandu-i sa nu-L atinga pentru ca inca nu S-a suit la Tatal Sau? Aici trebuie sa ne inaltam cu duhul si sa ne gandim la o anumita simbolistica.

Mantuitorul a folosit intotdeauna simbolurile pentru a arata o relatie dintre oameni sau dintre oameni si Dumnezeu. Cand a fost insa vorba de adevaruri divine, care nu pot fi inchipuite cu mintea noastra, ci doar acceptate prin credinta, atunci nu a mai folosit simbolul, ci afirmatia directa si sustinuta. Cand a spus ca El este Fiul lui Dumnezeu, a facut afirmatia clara, nedisimulata sub simboluri si a acceptat moartea fara sa tainuiasca adevarul in simbol. Cand a spus ca Trupul Lui e adevarata mancare si Sangele Lui adevarata bautura (cf. Ioan 6, 55) si ca cine nu mananca Trupul Lui si nu bea Sangele Lui nu va intra in Imparatia Cerurilor, nu a folosit nici un simbol, ci afirmatia clara, caci Dumnezeu nu este mincinos, cum este diavolul. Iisus face aceasta afirmatie neumbrita in capitolul sase de la Ioan – si era gata sa moara pentru ea si sa-Si piarda ucenicii – si o reia la Cina de Taina, intr-un cadru ritual. Asa ca atunci cand protestantii afirma ca Cina de Taina si painea si vinul erau doar simboluri ale Trupului si Sangelui, il fac mincinos pe Insusi Dumnezeu si urmeaza pana astazi calea inselaciunii lor.

Simbolul Mariei Magdalena inchipuia atunci neamurile care vor veni la credinta abia dupa ce Iisus Se va inalta la cer si va trimite Duhul Sfant ucenicilor, care vor pleca in lume la propovaduire. Mai este un aspect tulburator in aceasta intalnire dintre Iisus si Maria Magdalena. Ea Il vazuse pe Domnul ultima data vineri seara, la punerea lui in mormant. Traise mereu pe langa El vreme de, probabil, doi ani sau mai mult, aproape zi de zi. Trupul Lui fusese neatins de stricaciune si totusi, chiar si atunci cand s-a uitat la El, langa mormant, nu L-a recunoscut. De ce? Presupunem ca Iisus, iesit proaspat din mormant prin Inviere, trecand prin piatra mormantului fara a o sparge, avea anumita descarcare materiala, o stravezime care il indeparta oarecum de la ochii omenesti. Si totusi, cand Iisus a strigat-o pe nume – “Maria!” – ea L-a recunoscut fulgerator si s-a aruncat la picioarele Lui. Iisus spusese: “Nimeni nu poate sa vine la Mine daca nu-l va trage Tatal Meu” (Ioan 6, 44).

De aceea nu venim la Dumnezeu daca Iisus nu ne cheama pe nume, pe fiecare. Odata chemati, reactia noastra nu poate fi decat ca a Mariei – ne aruncam la picioarele Lui – sau ca a lui Iuda – ne ducem la pierzare. Chemata pe nume, Maria L-a recunoscut si L-a numit “Rabuni!“. Chemat fiind si Toma, a zis: “Domnul meu si Dumnezeul meu!“. Fiecare suntem atrasi si chemati de Iisus pe multe cai, pana ce mintea ni se lumineaza si, intelegand chemarea, ne aruncam la picioarele Lui.

Emaus era o localitate la saizeci de stadii de Ierusalim, ceea ce inseamna cam unsprezece kilometri. Intamplarea aceasta ne este semnalata numai de Sfantul Evanghelist Luca, desi credem ca ea se gaseste redata, in doua versete , si de Sfantul Marcu (6, 12-13), atunci cand spune ca Iisus S-a aratat altor doi ucenici pe tarina. Vestea invierii lui Iisus tulburase cetatea Ierusalimului, unii o contestau, altii o credeau, fariseii si carturarii o blestemau ca pe o minciuna, insa nimeni nu ramanea indiferent fata de acest eveniment care depasea dimensiunea neutrala a vietii.

Doi ucenici plecasera spre Emaus. Unul dintre ei, mentionat cu numele in relatarea Sfantului Luca, era Cleopa; celalalt, asa cum e si firesc, trebuie sa fi fost insusi Evanghelistul Luca, deoarece numai el mentioneaza evenimentul detaliat. Erau si ei tulburati, dezamagiti de vestile contradictorii care circulau pe seama Invierii Domnului, dar mai ales erau indurerati de neputinta lor de a crede. La un moment dat, Iius a aparut langa ei, mergand si El spre Emaus. Ii intreaba de ce sunt tulburati si dupa ce ei Ii spun, ii cearta pentru necredinta lor si le talmaceste din Scriptura tot ceea ce era despre El. Ajung la Emaus, la gazda celor doi si Mantuitorul se face ca vrea sa mearga mai departe, iar cei doi incearca sa-L determine sa ramana cu ei si El accepta. Gazda le ofera o cina si Iisus ia painea si o frange; atunci li se deschid ochii si Il recunosc, dar El se face nevazut de la fata lor. Cei doi ucenici isi dau seama ca focul din inima lor, cand le vorbea pe cale, le spusese cine era Cel care le vorbea.

Au alergat inapoi la Ierusalim si au relatat ucenicilor ca au intalnit pe Domnul si ce le-a spus. Cei doi ucenici nu L-au recunoscut pe Iisus, probabil din cauza aceleiasi transfigurari spirituale, dar poate ca autorul nu aceasta a inteles cand spune ca ochii lor erau tinuti ca sa nu-L cunoasca. Poate ca Mantuitorul a vrut mai intai sa le talmaceasca scrisul sfant despre El, lucru pe care nu l-ar mai fi putut face in liniste daca le-ar fi spus de la inceput Cine era. Importanta impresionanta a evenimentului consta in aceea ca ei L-au recunoscut la frangerea painii.

Trebuie sa tinem cont de faptul ca Iisus nu-Si proclama identitatea cu usurinta; a facut-o mai puternic dupa Inviere, vazand necredinta apostolilor. De data asta, li S-a revelat celor doi printr-un gest: frangerea painii. Multi din teologi cred ca Mantuitorul avea un fel inimitabil de a frange painea, gest care a devenit sacru pentru Apostoli dupa ce L-au vazut la Cina de taina. Acest gest inimitabil a fost proclamarea identitatii lui Iisus fata de cei doi ucenici.

Aratarea Mantuitorului Hristos unora dintre ucenicii sai la Marea Tiberiadei, la cea de-a doua pescuire minunata, este de o frumusete mistica inegalabila si de o semnificatie ascunsa tulburatoare. Sapte ucenici: Petru, Toma, Natanail, Iacov si Ioan si inca doi nenumiti, s-au dus sa pescuiasca pe Marea Galileii, dar in noaptea aceea nu au spus nimic. Incepea sa se crape de ziua, era o liniste nefireasca, marea, de obicei tulburata, se intindea ca o apa moarta, stravezie si luminata de stele, incat ii puteai numara pietrele de pe fund. Barca se indrepta incet spre tarm. Deodata acolo, pe mal, a aparut un Om. Acesta i-a intrebat: “Fiilor, nu cumva aveti ceva de mancare?“. Ei au raspuns ca nu. Fara vreo explicatie, Omul de pe tarm le-a spus: “Aruncati mreaja in partea dreapta a corabiei“. Au aruncat mreaja si indata s-a umplut de pesti, de parca toate pietrele de pe fund s-ar fi prefacut in pesti.

Sfantul Evanghelist Ioan statea langa Sfantul Apostol Petru. Privea intens spre Omul de pe tarm si i-a soptit lui Petru: “Domnul este!“ (Ioan 21, 7). Petru era dezbracat pana la brau. Auzind ca este Domnul, si-a imbracat haina si s-a incins, aruncandu-se in apa si venind inot la Invatator. Dupa aceea vin si ucenicii cu corabia, o trag la tarm si alearga la Iisus, caci aflasera de la Ioan cine era barbatul care le cerea mancare. Cand au ajuns la el, au gasit focul aprins, si jaratic, si peste pus deasupra, si paine. Iisus vazuse graba lor si le atragea atentia: “Aduceti din pestii pe care i-ati prins acum!“.

Petru a mers la corabie, a tras mreaja plina la mal, cu o suta cincizeci si trei de pesti mari, cu mult peste rezistenta mrejei, care totusi nu s-a rupt. S-au intros la foc, pentru ca Iisus i-a indemnat: “Veniti de pranziti!“. Au venit in tacere si nici unul nu a indraznit sa-L intrebe: “Tu cine esti?“. Toti stiau ca este Domnul. Iisus S-a apropiat, a luat painea, a frant si le-a dat-o. Asemenea si pestele. Interesant este faptul ca ucenicii au ascultat de Iisus inainte de a-L fi recunoscut si au aruncat mreaja in dreapta corabiei la indemnul Lui.

Am fost cu vaporul pe Marea Galileii. Apa era absolut limpede, incat vedeai pestii miscandu-se si pietrele pe fund. Daca in timpul noptii, cand intunericul facea oarecum invizibila mreaja, Apostolii nu prinsesera nimic, un pescar versat isi putea da seama imediat ca in zori, la rasaritul soarelui, nu era nici o speranta de prins vreun peste.

Totusi, au ascultat de El fara ezitare. Sunt convins ca in mintea lor a fost un declic neconstientizat, amintindu-si cand, la primul pescuit bogat, Iisus i-a spus lui Petru, dupa tinerea predicii de pe lac (Lica 5), sa arunce mreaja in partea dreapta a corabiei si acesta a protestat: “Invatatorule, toata noaptea ne-am trudit si n-am prins nimic. Dar dupa cuvantul Tau, voi arunca mreaja“. Si minunea s-a petrecut. Petru a ascultat instincitiv porunca lui Iisus, dar Ioan, luminat de dragostea temeinica prin care era legat de Domnul, L-a recunoscut si i-a spus lui Petru. Acesta avea firea navalnica pe care i-am vazut-o in special in timpul Patimilor: la Cina de Taina declara in fata Domnului si a Apostolilor ca, chiar daca toti se vor lepada de Invatator, el nu se va lepada si chiar de va trebui sa moara, tot nu se va lepada. Iisus il domoleste prevenindu-l ca inainte de a canta cocosul, Petru se va lepada de El de trei ori. Intr-adevar, Petru s-a lepadat de Domnul de trei ori: prima data prin simpla negatie, a doua oara prin juramant, a treia oara prin blestem. A cantat cocosul, el si-a adus aminte de mustrarea Domnului si a plans pocaindu-se.

Vedem ca la venirea ucenicilor la tarm, au gasit jaratic si peste pus deasupra, desi ei, in graba lor de a-L intalni pe Invatator, nu adusesera din pestele prins de ei. Probabil ca acest peste voia sa aminteasca ucenicilor de indoiala lor, cand Iisus li S-a aratat in noaptea Invierii si nu au crezut ca este El decat numai dupa ce a mancat din pestele lor. Iar focul trebuia sa-i aminteasca lui Petru de lepadarea lui la focul din curtea arhiereului.

Partea a doua a intalnirii cu Iisus la Marea Galileii este foarte tulburatoare, si in sensul mistic, si in sensul contradictiei dintre ortodocsi si catolici privind primatul lui Petru si, in consecinta, al Papei. Catolicii iau textul desprins de orice contextualitate privind lepadarea lui Petru si ignora mustrarile Mantuitorului pentru graba lui de a face fagaduinte mari pe care nu le respecta, pana la a-l numi satana. Dar sa urmarim textul lui Ioan: de indata ce Iisus S-a revelat Apostolilor prin frangerea painii, s-a facut liniste desavarsita, au mancat toti in tacere si fiecare asteapta ceva care trebuia sa se intample. Perceptia mea personala este ca atat Petru cat si ceilalti ucenici banuiau ce trebuie sa se intample. Un aer grav plutea in atmosfera mistica a intalnirii. Pozitia lui Petru in randurile Apostolilor era foarte fragila dupa lepadarea lui si ei stiau ca Domnul va trebui sa clarifice aceasta pozitie in vreun fel.

Petru fusese multa vreme verhovnicul Apostolilor. Varsta ii dadea o intaietate intre ceilalti si toti ii acordau cinstea cuvenita varstei si pozitiei lui in fata lui Iisus. Totusi, in toate imprejurarile mai inainte, niciodata Mantuitorul nu l-a luat numai pe Petru, ci si pe Iacov si pe Ioan. La Cina de Taina este evidenta o preferinta a Domnului fata de Ioan, nu numai pentru faptul ca a stat cu capul pe pieptul Invatatorului – Ioan era un copil si Invatatorul il proteja – ci, mai ales ca, atunci cand Domnul a spus ca unul dintre ei Il va vinde, Petru l-a rugat pe Ioan sa-L intrebe cine e vanzatorul, ceea ce Iisus i-a descoperit lui Ioan in soapta si, fara indoiala, acesta i-a spus dupa aceea lui Petru. Dar Iisus spusese atunci ceva mult mai important pentru mantuirea lui Petru de pacatul lepadarii, text pe care il gasim la Sfantul Evanghelist Luca (22, 31-32): “Simone, Simone, iata satana v-a cerut sa va cearna ca pe grau. Iar Eu M-am rugat pentru tine ca sa nu piara credinta ta. Si tu oarecand, intorcandu-te, intareste pe fratii tai!”.

Cuvintele acestea puternice rasunau inca in inima lor tot asa de adevarate ca si prorocirea ca “inainte de a canta cocosul, de trei ori te vei lepada de Mine“. Cred ca pentru aceste cuvinte ale lui Iisus, ucenicii n-au avut nici o ezitare sa-l primeasca din nou pe Petru in randurile lor. Aceasta e opinia mea si ea nu figureaza in comentariile generale ortodoxe referitoare la reabilitarea lui Petru.

Dupa ce Domnul Iisus Hristos si ucenicii au terminat pranzul (Ioan 21, 15 si urm.), Mantuitorul l-a intrebat pe Petru, fara nici un fel de pregatire; cunoscand gandurile tuturor, aceasta intrebare era continuarea gandurilor lor, pe care Iisus trebuia sa le lumineze. Intrebarea lui Iisus se lega direct de afirmatia lui Petru facuta la Cina de Taina. Iisus i-a spus acum: “Simone, fiul lui Iona, Ma iubesti tu pe Mine mai mult decat acestia?“. Si firea navalnica a lui Petru s-a rasfrant inca o data in graba raspunsului, uitand, pentru o clipa, de lepadare: “Da, Doamne, Tu stii ca Te iubesc“. Totusi mi se pare ca exista o anumita prudenta in raspunsul lui Petru, care nu s-a mai inaltat pe sine deasupra Apostolilor celorlalti; aceasta ne face sa credem ca amintirea lepadarii era vie in mintea lui.

Iisus i-a incredintat pasterea mieluseilor, fara vreun comentariu sau o aluzie la primatul lui intre apostoli. Dimpotriva, ca intr-o judecata unde prima marturie trebuia intarita pentru a fi acceptata (in astfel de situatii se cereau trei marturii), El il intreaba a doua oara, fara referire la ceilalti Apostoli: “Simone, fiul lui Iona, Ma iubesti?“. Petru confirma fara a mai adauga nimic, rostind aceleasi cuvinte: “Da, Doamne, Tu stii ca Te iubesc“. Iisus ii incredinteaza pasterea oilor. Mantuitorul il intreaba pentru a treia oara, ca o ultima verificare a primei afirmatii: “Simone, fiul lui Iona, Ma iubesti?“. Petru confirma fara a mai adauga nimic, rostind aceleasi cuvinte: “Da, Doamne, Tu stii ca Te iubesc“. Iisus ii incredinteaza pasterea oilor. In ciuda convingerii lui Petru si a Apostolilor ca Iisus facea restaurarea lui Petru in treapta apostoliei, aceasta a treia intrebare l-a intristat adanc pe Petru, fiindca Invatatorul i-a zis a treia oara: “Ma iubesti?” si a raspuns cu mare intristare in glas: “Doamne, Tu toate le stii, Tu stii ca Te iubesc“. Cu aceasta, Petru afirma indirect ca toata aceasta interogatie repetata de trei ori se referea la cele trei lepadari ale sale, prin care i se stergea pacatul comis atunci si era reintegrat printre ceilalti Apostoli.

Este evident pentru orice om de bune credinta ca nu i se acorda acum lui Petru puteri speciale, fiindca, in acest caz, de ce s-ar fi intristat el la cea de a treia intrebare? Cand Iisus S-a adrest Apostolilor dupa Inviere si le-a spus: “Mergeti in toata lumea si propovaduiti Evanghelia la toata faptura!” (Marcu 16, 15), Invatatorul nu S-a referit la Petru cu nimic special, astfel ca situatia lui ramasese oarecum confuza printre ceilalti. Iisus intentiona sa-l reintegreze pe cel lepadat de El printr-o reinstituire solemna, un fel de primire a unui eretic in Ortodoxie in vremea noastra. Cand catolicii afirma ca acum i s-a dat o putere speciala, se inseala cu buna stiinta: lui Petru i s-a dat acum puterea pe care ceilati Apostoli au avut-o de la inceput, pe care ei nu o pierdusera ca Petru si care le fusese intarita de Iisus in Duminica Invierii. Acum, Petru a fost reprimit in treapta lor si i s-a redat si dreptul de propovaduire la toata faptura: “Paste mieluseii Mei, paste oile Mele!“. Daca in toata aceasta tainica perioada de dupa Invierea Domnului a existat ceva special pentru vreun Apostol, atunci au fost doi privilegiati: Toma, pentru care Iisus a venit in mod special pentru a-l convinge de Invierea Sa si Ioan, despre care a spus lui Petru, la aceasta aratare discutata de noi: “Daca voiesc ca acesta (adica Ioan – n.n.) sa ramana pana ce voi veni, ce ai tu? Tu urmeaza Mie!“ (Ioan 21, 22). Astfel Iisus mustra inca o data indrazneala lui Petru.

In legatura cu Petru mai este ceva important. Dupa ce Maria Magdalena anunta Apostolii ca a vorbit cu Domnul la mormant si ca era viu, acestia s-au indoit si numai Petru si Ioan au alergat la mormant pentru a vedea ce se intamplase acolo. Ioan, mai tanar, alearga mai repede, s-a uitat in mormant, a vazut giulgiul gol, dar nu a intrat, din respect pentru varsta lui Petru. Dupa putina vreme, Petru a ajuns si el la mormant si au intrat pe rand inauntru. Acolo au vazut giulgiul zacand pe pamant, dar marama cu care fusese acoperita fata lui Iisus nu era la un loc cu giulgiul, ci era facuta sul si pusa in alta parte. Atunci, adauga Evanghelistul Ioan, au vazut si au crezut. Daca giulgiul ar fi fost desfacut si ar fi zacut la pamant ca o bucata oarecare de panza, nu cred ca ar fi avut efectul de soc pe cre l-a avut asupra celor doi Apostoli. Fara indoiala ca era ceva straniu in modul in care giulgiul zacea pe pamant, incat Sfantul Ioan sa scrie ca au vazut giulgiul si au crezut, fiindca ei inca nu stiau Scriptura ca “Iisus trebuia sa invieze din morti” (Ioan 20, 9).

Tinand cont de ceea ce am citit din capitolele anterioare si de traditia iudaica legata de inmormantri, ne aducem aminte ca dupa moartea pe cruce a Mantuitorului, iudeii cautau acum sa scape de trupurile celor rastigniti, deoarece a doua zi era Pastele si mozaismul nu permitea neingroparea mortilor de Pasti. Iosif din Arimateia, ucenic in ascuns al lui Iisus, s-a dus la Pilat si i-a cerut sa-i dea trupul lui Iisus. Acesta s-a mirat de faptul ca Invatatorul murise asa curand, a chemat centurionul si l-a intrebat, iar acesta a confirmat moartea. Probabil era sutasul care strigase la moartea Mantuitorului, vazand fenomenele supranaturale: “Cu adevarat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta” (Matei 27, 54).

Stim din relatarea Sfantului Ioan ca Pilat a trimis totusi ostasi sa verifice, ca acestia au vazut ca cei doi talhari nu murisera si le-au zdrobit fluierele picioarelor – fapt care crea un soc si aducea moartea fulgeratoare – iar lui Iisus nu I-au zdrobit fluierele picioarelor, ci numai I-au strapuns inima cu lancea. Iosif Arimateianul a luat trupul lui Iisus de pe Cruce, a venit si Nicodim, cel care mersese noaptea la Iisus sa-L intrebe (vezi Ioan cap. 3), care a adus un amestec de smirna cu aloe, au muiat giulgiul in amestec, apoi au infasurat trupul Domnului cu giulgiul muiat in mirodenii si L-au pus in mormantul “in care nimeni, nicioadata nu mai fusese pus” (Ioan 19,42). Aceste mirodenii aveau capacitatea de a face panza giulgiului mai dura, ca un ulei sicativ. Ceea ce au vazut Petru si Ioan a fost giulgiul nedesfacut, pastrand forma trupului lui Iisus, ceea ce insemna ca Domnul iesise prin giulgiu fara a-i fi stricat forma pe care o luase dupa trupul Lui.

Coroborand toate fenomenele supranaturale de la Nasterea Mantuitorului si pana la Invierea Sa, vedem o serie de simboluri care se inlantuiesc spre o finalitate suprema: dumnezeirea lui Iisus. El S-a nascut din femeie fara de barbat si aceasta era fecioara care nu mai avusese in pantece, asa cum, la ingropare, Iisus fusese pus intr-un mormant nou, in care nimeni nu mai fusese pus; Mantuitorul a iesit din giulgiu fara a-l sfasia sau a-l desface si apoi si din groapa, prin piatra neridicata, fara a o sparge, asa cum a iesit din pantecele Maicii Sale fara ca ea sa aiba durerile nasterii si fara a-i strica cheile fecioriei. Toate acestea sunt legate de ideea teologica ca acolo unde Dumnezeu atinge, toate lucrurile devin vii, ies din ordinea lor naturala si intra intr-o alta ordine, divina, superioara, neinteligibila pentur noi.

Bucuria Praznicului Invierii este de alta natura decat cea pe care o simtim la nasterea lui Hristos, cand ne straduim sa facem din inima noastra pestera spirituala in care Pruncul Iisus Se va naste. Acolo, la Craciun, stam uniti in fata minunii prin care Dumnezeu Cel neincaput, Cel fara de inceput, Cel care a facut lumea aceasta minunata, cerul si pamantul, Se margineste pe Sine intr-un Prunc micut si fragil, culcat intr-o iesle, incalzit numai de prezenta animalelor si de dragostea Maicii Sale si a Dreptului Iosif.

Parca la Craciun inca nu L-am primit inlauntrul nostru pe Hristos; inca este Pruncul minunat venit din cer si avem un oarecare sentiment de exterioritate fata de Dumnezeu-Fiul. De Pasti, prin postul de ispasire si prin faptul ca L-am vazut pe Dumnezeu intre noi, avand chipul si statura noastra, suferind ca noi, sangerand, chemandu-Si Tatal din ceruri, rugandu-Se pentru cei ce-L chinuiau – printre care, virtual, am fost si noi – bucuria noastra este interioara. Hristos ne-a integrat prin suferinta si prin iertare.

Oamenii sunt mai linistiti de Inviere, mai interiorizati. Invierea aduce o bucurie mai linistita, nu trebuie sa alergam, asa cum incercam de Craciun, ca sa ajungem la pestera Nasterii. Dumnezeu-Omul este in noi, in suferinta noastra, in pocainta noastra, in curatirea noastra prin post si prin reconvertire. Slujbele frecvente si mai lungi, durerea inimii noastre pentru pacatele savarsite, deniile si privegherile ne inalta treptat spre o apropiere de Dumnezeu. Si duhul nostru este mai ravnitor catre pocainta si mai sarguincios spre rugaciune.

Tare as vrea ca toti din biserica aceasta sa ajunga la Inviere ca niste ingeri luminosi, curatiti de pacate. Tare as vrea ca sa uitati de toate relele, as vrea ca mintea voastra sa fie indreptata numai spre Dumnezeu, gura voastra sa vorbeasca, cum spune Sfantul Apostol Pavel, in psalmi, in laude si in cantari duhovnicesti. Nu ma gandesc ca veti recita psalmi de acum, dar ca veti vedea, cum spune psalmistul, ca inima voastra salta de bucurie pentru Invierea Mantuitorului.

Si atunci cu adevarat biserica aceasta va fi un locas al lui Hristos. Si mi-ar parea foarte bine ca toti sa va ridicati mai sus decat mine, sa fiti cu totii sfinti in biserica aceasta”.

Parintele Gheorghe Calciu,

Cuvinte vii, Ed. Bonifaciu

06 Aprilie 2016

Vizualizari: 892

Voteaza:

Aratarile Mantuitorului dupa Inviere 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE