Daca Se va arata Domnul, cu siguranta Se va face si nevazut

Daca Se va arata Domnul, cu siguranta Se va face si nevazut Mareste imaginea.

Domnul ne este alaturi, dar intr-un fel pe care noi nu-l putem intelege

Doi dintre apostolii din cercul mai mare care Il insotea pe Hristos, Luca si Cleopa, in acea zi a Invierii Domnului - de vreme ce trecusera deja tot sirul de evenimente al patimilor – s-au sculat foarte de dimineata si au pornit de la Ierusalim ca sa mearga in orasul Emaus. Noi aproape intotdeauna trecem sa vizitam si orasul acesta in pelerinajele noastre la Locurile Sfinte, la Ierusalim.

Pe drum, cum mergeau si discutau despre evenimentele care se petrecusera in zilele precedente – era, cum am spus, ziua Invierii, cea in care bateau acest drum – S-a apropiat de ei Domnul, fara insa sa dezvaluie cine era de fapt. Sa avem acest lucru in vedere. De multe ori Domnul ne este alaturi, ne este aproape, insa intr-un fel pe care noi nu-l putem intelege, nici macar observa. Este foarte discreta prezenta Lui.

Si i-a intrebat: „Despre ce vorbiti si pentru ce sunteti posomorati?“

Acestia i-au raspuns: „Bine, dar nu stii? Esti singur aici in Ierusalim si nu stii ce s-a intamplat zilele acestea?“

Si i-au enumerat toate cate se intamplasera. Iar Iisus, fara sa se dezvaluie inca, le-a vorbit in niste cuvinte foarte mustratoare: „O, nepriceputilor si zabavnici cu inima ca sa credeti toate cate au spus proorocii!“

Atat de nepriceputi sunteti, asadar, si atat de adormita si fara de simtire este inima voastra, incat nu sunteti in stare sa intelegeti lucrurile si sa vi le explicati? Sa inteleaga, adica, exact toate cate se intamplasera zilele acelea. Prorocii au vorbit despre toate acestea, iar cei ce au crezut in spusele lor ar fi putut sa inteleaga despre ce este vorba si ce se va intampla. Nu ca Luca si Cleopa nu ar fi crezut, dar nu le era indeajuns cata credinta aveau - si la fel cata credinta avem si noi de obicei. Este intotdeauna loc de mai multa credinta, de credinta mai puternica. Si Dumnezeu nu ne iarta [in sensul de “scuza”, “ingaduie” – n.n.] lucrul acesta. Dumnezeu vorbeste, iar omul trebuie sa asculte, trebuie sa cerceteze si sa creada. Si cand crede, atunci se deschide drumul. Atunci cand crede, se lumi¬neaza lucrurile. Atunci cand crede, incepe sa inteleaga.

A inceput, deci, Domnul sa le explice, din proroci si din legea lui Moise, ca toate acestea trebuiau sa se intample si ca a treia zi avea sa invie Fiul lui Dumnezeu pe care Il rastignisera oamenii. Intre timp, discutand, au ajuns la Emaus, iar Acesta „se facea ca merge mai departe“. Vedeti, un astfel de lucru se iarta [“se justifica”, “se ingaduie” – n.n.], de vreme ce il face si Insusi Iisus, il putem face si noi. Fireste, numai atunci cand acest lucru se justifica si este necesar. Se facea, deci, ca merge mai departe, intr-un alt loc, dar cei doi i-au spus: “Unde vei merge acum? Este seara, ziua s-a terminat, soarele a apus. Unde vei merge?” Iar Iisus „a intrat sa ramana cu ei.”

Au insistat, ca sa spunem asa, si L-au convins sa ramana cu ei, acolo in casa care de fapt era a lui Cleopa.

Acum cand mergem, cum am mai spus, la Ierusalim, la Locurile Sfinte, mergem si la Emaus, si bineinteles si acolo unde conform traditiei era casa lui Cleopa. Iar acolo ne intampina niste ziduri ramase din acea epoca, dintre care unele ar trebui sa fie chiar ramasite ale casei lui Cleopa. De asemenea exista acolo si un pavaj, care trebuie sa fi fost drumul din vremea aceea, si se pastreaza si o bucata din casa, in mijlocul curtii, pe care astazi o au catolicii.

O dulce tiranie a sufletului
„Si a intrat sa ramana cu ei. Si, cand a stat impreuna cu ei la masa, luand painea, a binecuvantat-o si, frangand, le-a dat lor“ -a hotarat, deci, sa ramana cu ei. Au intrat in casa si in momentul in care s-au intins sa manance - pentru ca atunci oamenii mancau intinsi - „a luat painea si a binecuvantat-o“. A luat painea Hristos, a binecuvantat-o si a frant-o, dupa cum facuse si la Cina cea de Taina. Insa aceasta intreaga miscare, asa cum a facut-o Hristos, i-a ajutat sa inteleaga, sa priceapa ca El era. Caci le spusesera si femeile care mersesera dis-de-dimineata la mormant ca au vazut ingeri, care le-au spus ca a inviat Domnul.

„Si s-au deschis ochii lor si L-au cunoscut“.

Atunci s-au deschis ochii lor si L-au recunoscut, iar in cea mai dulce clipa, in cel mai crucial moment, „El S-a facut nevazut de ei“.

Acesta este lucrul care, asa cum v-am spus si la inceput, mi-a atras atentia astazi si as vrea sa-i dam putina atentie acum, impreuna. „El S-a facut nevazut de ei“.
Ce altceva isi doreau acestia? Asta vroiau: sa-L vada pe Domnul. Sa-L vada si sa se sature de El, sa-L vada si sa vorbeasca cu El. Acesta insa S-a facut nevazut. In general, dupa Inviere, nu mai ramane continuu cu ucenicii. Apare, dispare, apoi iar se arata.

Insa trebuie sa spunem doua cuvinte aici despre aceasta fraza, din cele pe care le aflam de la Sfintii Parinti. Si aceia au trait asemenea situatii. Sfantul Simeon Noul Teolog spune in mod special cateva lucruri, daca imi aduc aminte bine in clipa aceasta, intrucat avusese astfel de trairi. Il iubea mult pe Hristos. Si spune in Imnele [2] sale ca, asemenea cainelui care fuge dupa un iepure de camp si acum il vede, acum nu-l mai vede, acum il gaseste, apoi iarasi dispare - intrucat iepurele alearga mai iute decat cainele – asa, spune Sfantul Simeon, „alerg si eu dupa Tine, Doamne. Si atunci cand, iata, am reusit si Te-am zarit putin, din nou ai disparut; iar acolo unde am reusit sa-Ti vad umbra, iarasi te-ai facut nevazut.“

Si mai spune destule Sfantul, intr-un fel foarte dulce si dramatic. Este o dulce tiranie a sufletului, daca putem spune asa, intrucat sufletul tine la ceea ce iubeste, vrea sa-L prinda pe Domnul si, daca este posibil, sa-L tina, sa nu-i mai scape, iar Acela se face nevazut.

V-as ruga sa ne oprim cu atentie asupra acestui punct. Desigur, nu stiu acum cati dintre noi sunt in stare sa inteleaga, dar, in orice caz, oricati dintre noi am reusi sa intelegem, ceilalti se vor ingriji si ei sa se initieze in acest adevar. Sa luam acest „S-a facut nevazut“. A disparut. Si a disparut exact in clipa in care atat de mult isi doreau acestia ca El sa nu dispara, atat de mult isi doreau ca El sa ramana si sa petreaca acea noapte alaturi de ei, sa vorbeasca, sa Il vada, sa Il auda. Atunci si-au adus aminte ca si pe drum ardea in ei inima lor. Atunci insa nu bagasera de seama prea mult. Acum, insa, cand li S-a aratat Domnul – cand a aparut la ora cinei – si-au adus aminte si isi spuneau intre ei: „Oare nu ardea in noi inima noastra, cand ne vorbea pe cale si cand ne talcuia Scripturile?“

“Dar ei Il rugau staruitor”
Da, asa sunt lucrurile cele duhovnicesti. Si v-as ruga in aceste vremuri sa nu ne rezumam pur si simplu la a fi crestini. Da, suntem crestini, auzim la modul general despre Dumnezeu, despre Hristos, despre Biserica, insa nu avem nici o initiere in acest sens, in acest adevar. Si de ce? Pentru ca, asa cum stim, ceva-ceva avem si noi cu totii in inimile noastre. Avem fiecare dorul nostru, dragostea noastra, sa zicem asa. Undeva s-a impotmolit inima noastra si, bineinteles, daca este impotmolita nu-L mai gaseste pe Hristos. Nu cunoaste astfel de lucruri inima fiecaruia dintre noi, din pacate, chiar daca este a unui crestin.

Domnul se apropie de noi din prima clipa a existentei noastre, deindata ce ne-am botezat crestini ortodocsi. Si asta se continua cu cat ne marim. Iata, si in aceasta clipa, cand suntem aici, cand ascultam, cand citim – precum am facut si ieri si alaltaieri – de indata ce avem o neliniste duhovniceasca, se apro¬pie de noi Domnul, vrand sa ne invete. Si daca suntem atenti, atunci toate cate le stie si le spune Domnul si vor ajunge pana in strafundul sufletelor noastre, pe acelea vom incepe sa le simtim, putin cate putin. Este ceea ce am mai spus si alte dati, anume ca si noi aici ceva, ceva tot simtim, altfel nu ne-am aduna aici iar si iar, de fiecare data. Ceva, ceva din caldura lui Hristos tot ajunge in sufletele noastre, in inimile noastre.

„Oare nu ardea in noi inima noastra?”
Insa problema aici este faptul ca, atunci cand se apropie Domnul de noi, cand ne incalzeste, ne initiaza si ne invata adevarul, noi trebuie sa gasim un mod, asa cum se spune aici, sa-L „fortam”, sa-L obligam, adica, sa ramana langa noi, cand pare ca incepe sa se indeparteze.

„Dar ei Il rugau staruitor“…

Are importanta acest lucru. Are importanta. Daca nu spunem: pofteste, nu vine Domnul. Daca nu spunem: hai, nu vine. Insa exact acelasi lucru se intampla acum aici cu acestia doi. Se face ca vrea sa treaca mai departe, insa acestia Il „forteaza” sa ramana.

Asteapta, asadar, Domnul sa-I spunem: „pofteste!”. Iar noi trebuie sa fim capabili sa prindem asta. Trebuie, chiar si daca suntem nepriceputi, dupa cum spune si Domnul despre acestia ca sunt „nepriceputi si zabavnici cu inima“. Pentru ca, daca nu vine lumina lui Dumnezeu, daca nu vine aceasta nastere din nou, daca nu vine harul lui Dumnezeu sa-l faca pe om nou, atunci nepriceput este omul in lucrurile cele sfinte si zabavnic si fara de simtire. Sa nu ni se para ciudat acest lucru. Insa este nevoie sa facem si noi ceva din cele ce tin de noi. Ceea ce puteau sa faca cei doi, au si facut, au insistat sa intre cu ei in casa. S-a intamplat acest lucru deoarece asa a voit si Domnul. „Spuneti-mi sa intru“, ca si cand le-ar fi spus, „iar Eu voi intra.” De aceea i-a chemat, de aceea le-a stat alaturi, de aceea a mers impreuna cu ei: ca sa ajunga la acel moment in care au ajuns.

…de aceea a mers impreuna cu ei

Si aici este marea problema. Cred ca fiecare suflet de crestin are – trebuie sa aiba – asemenea trairi, asemenea experiente, in care cumva se arata Hristos, in care cumva se dezvaluie, cumva ca o lumina, o lumina stralucitoare, precum fulgerul se arata in sufletul omului, dar dupa iarasi dispare.

„S-a facut nevazut“.
Aceasta este problema. „Nevazut“. Si este nevoie ca noi sa-L vanam. Acesta este, bineinteles, un lucru pe care Domnul nu-l face intamplator. Luati aminte. Asa suntem noi obisnuiti cu trairile omului celui vechi - vrem sa avem, sa agonisim, sa fim multumiti, sa gasim una si buna care sa le aiba pe toate si sa ne asezam si sa ne bucuram de ea -, credem ca asa, cumva, sunt si lucrurile cele sfinte. Nu este asa. Aceasta este trairea omului vechi.

Iar in clipa in care se arata Domnul, cand Se indura de tine si ti Se arata, apare si iti arde sufletul - ca si aici – asa, pentru cateva secunde. Acest lucru il face Domnul ca sa te trezeasca, ca sa te miste, ca sa iti deschida pofta, daca se poate sa spunem asa. Iar cand Domnul dispare, omul se caieste, nu cu cainta cea buna. Se caieste exact pentru ca se misca precum omul cel vechi si vrea, daca se poate, sa-L tina pe Hristos langa el, sa nu-L piarda, sa nu piarda aceasta experienta buna, aceasta traire. Insa se misca nu dupa cum trebuie. Am mai mentionat in legatura cu asta acest exemplu: atunci cand omul vede un trandafir superb, care scoate mireasma placuta si este frumos si la vedere, acela care stie se va aseza alaturi si il va privi si il va mirosi. Un altul, insa, se va arunca asupra lui ca sa si-l insuseasca, sa si-l faca al lui. Il va prinde cu mainile sale si il va smulge, si asa se duce trandafirul, asa se duc toate.

Nu se arata Hristos sunetelor si inimilor care gandesc asa si lucreaza asa. Trebuie sa alergam cu rabdare in urma lui Hristos. Sa ne caim, desigur, atunci cand dispare, dar cainta cea buna, fara sa ne cuprinda pizma, fara sa ne tragem inapoi, ci continuand sa alergam si sa alergam. Si prin urmare, dupa masura dispozitiei noastre, dupa masura credintei noastre si a modului in care suntem deschisi, vom avea din cand in cand parte de aparitii ale Domnului, insa tot de atatea ori El Se va face si nevazut.
Daca Se va arata Domnul, cu siguranta Se va face si nevazut

Spun Sfintii Parinti: „Daca vine un semn, tine de el cat poti “[3].

La un astfel de lucru se refera, la atunci cand ai o aseme¬nea experienta, cand simti ca te atinge Domnul. Este ceva ceresc, nu se compara cu nimic din cele omenesti si pamantesti. Da, tine de ea cat poti. Desigur, ea va pleca; dupa cum vine, asa si pleaca. Si sa vrei sa o tii la nesfarsit, nu sta. Atunci, insa, cand se straduieste omul sa-si adapteze viata la aceste trairi si devine din ce in ce mai crestin, din ce in ce mai credincios si face poruncile Domnului, incep sa se inmulteasca si aceste experiente, aceste aratari ale lui Hristos in inima omului. Si incet-incet, incet-incet va deveni o stare constanta inlauntrul sau.

Spuneam si mai demult, candva, poate unii isi mai aduc minte: Atunci cand deschidem un robinet doar putin, apa curge incet, doar cate o picatura, foarte rar. Daca il deschidem un pic mai mult, si iarasi mai mult, se inmultesc picaturile. Iar daca il deschidem si mai mult, va incepe sa curga continuu. In felul acesta – daca privim cele duhovnicesti prin metafora asta – va avea omul pe Hristos inlauntrul sau neincetat dupa un timp, asa cum El Insusi o promite: „Cel ce are poruncile Mele si le pazeste, acela este care Ma iubeste; iar cel ce Ma iubeste pe Mine va fi iubit de Tatal Meu si-l voi, iubi si Eu si Ma voi arata lui“ (Ioan 14, 21), si „Iisus a raspuns si i-a zis: Daca Ma iubeste cineva, va pazi cuvantul Meu, si Tatal Meu il va iubi, si vom veni la el si vom face locas la el” (Ioan 14, 23).

Va veni Hristos in inima crestinului, iar inima sa va deveni locasul Sfintei Treimi, al Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, locas al lui Dumnezeu.

Insa astazi vroiam sa pun accent mai mult pe acest „si s-a facut nevazut“. Nevazut. Sa nu asteptam sa ni Se arate Hristos si dupa aceea, gata, L-am gasit si am terminat. Daca Se va arata cu adevarat Domnul, Se va face si nevazut dupa aceea. Nevazut. Si asta se va mai intampla si alta data si iar si iar. Insa noi trebuie sa facem ceea ce tine de noi, datoria noastra, exact asa cum au facut cei doi ucenici: „Dar ei il rugau staruitor“ (Luca 24, 29).

Si continua evanghelistul: „Si, in ceasul acela sculandu-se, s-au intors la Ierusalim si au gasit adunati pe cei unsprezece si pe cei ce erau impreuna cu ei, care ziceau ca a inviat cu adevarat Domnul si S-a aratat lui Simon. Si ei au istorisit cele petrecute pe cale si cum a fost cunoscut de ei la frangerea painii.” (Luca 24, 33-35)

In acel moment, asa obositi cum erau, poate ca nu terminasera nici sa manance, s-au ridicat si au mers la Ierusalim - o considerau datoria lor - sa spuna celorlalti ca au vazut pe Domnul. Si atunci au aflat ca Domnul se aratase si lui Petru.

Macar aceste putine cuvinte pe care le-am spus astazi, fratii mei, sa ne fie pretext de a iubi aceasta cautare, si sa ne invredniceasca Domnul de asemenea aparitii si de astfel de realitati: in timp ce Il vedem si ne bucuram de El si Il vrem, El sa dispara, iar noi sa continuam sa alergam dupa El, pana cand va salaslui Domnul continuu in inima noastra.

Arhim. Simeon Kraiopoulos

"In pustiul lumii", Editura Bizantina

Cumpara cartea "In pustiul lumii"


13.12.1998 Duminica stramosilor
[1] Cuvantul acesta apartine seriei Viata Teandrica şi a fost tinut la sinaxa de duminica în sala de conferinte „Arhim. Timotei Papamihail”.
[2] Vezi Sfantul Simeon Noul Teolog, Opere, Tesalonic 1990, volumul 3, pp. 226-227.
[3] Sfantul Isaac Sirul, Ascetice.
 

 

 

03 Mai 2016

Vizualizari: 652

Voteaza:

Daca Se va arata Domnul, cu siguranta Se va face si nevazut 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE