Invierea lui Hristos si invierea noastra in El

Invierea lui Hristos si invierea noastra in El Mareste imaginea.

Hristos nu ramane in starea mortii decat atata cat sa se vada ca El a murit cu adevarat, adica pana a treia zi. Unirea deplina ca om cu Tatal prin jertfa Ii aduce fara intarziere starea de inviere. Aceasta arata ca nu se ajunge la inviere fara sa se treaca prin moartea ca jertfa, dar nu numai ca sa se arate ca trebuie sa se treaca de la trupul acesta muritor la cel nemuritor, ci si pentru ca starea la care se ajunge prin moartea ca jertfa e o stare de unire deplina cu Dumnezeu, deci cu totul superioara celei traite in trupul muritor. E o stare la care trece prin moarte cel ce va invia.

Hristos ajunge la inviere indata dupa starea in care intra prin moartea primita ca jertfa, dar noi ajungem la ea la sfarsitul acestui chip al lumii, cand materia intreaga se va transfigura, dupa ce va servi, in forma actuala, tuturor oamenilor de dupa noi spre cresterea spirituala si spre primirea in trupul acesta muritor a mortii lui Hristos. Aceasta si ca sa ne rugam aici cu intelegere, pentru cei ce au fost pe pamant inaintea noastra. Invierea fara intarziere a lui Hristos e preinaltarea Lui (Filip II, 9) pentru ca El a primit Cel dintai moartea ca jertfa de bunayoie si pentru ca El sa ne fie nadejdea invierii tuturor si ca focar de atractie spre ea. Invierea lui Hristos prevesteste deplina "trecere" de la viata robita legilor naturii in starea actuala, la viata din Dumnezeu Cel absolut, in care materia va fi ridicata in Duhul Sfant peste legile care o robesc si prin care robeste pe om.

Starea mortii noastre fata de pacatele placerilor egoiste e o treapta mai inalta la care urca omul in transcenderea sa. Prin moartea cu trupul, acceptata din credinta, va trece la o treapta si mai inalta. Iar invierea cu trupul va fi trecerea la cea mai inalta treapta. Starea mortii fata de pacat e o biruire a prea marilor dependente ale omului de lume si de trupul ajuns intr-o robie fata de ea prin pacat, sau prin slabirea legaturilor cu Absolutul personal. Starea mortii cu trupul va fi o eliberare completa a trupului de aceste dependente. Dar starea de inviere va fi ridicarea trupului de catre sufletul inaltat la treapta atinsa printr-o mai mare penetrare a lui de Dumnezeu, o data cu moartea trupeasca, la starea de transparenta desavarsita a lui Dumnezeu prin omul intreg. Sufletul reunifica prin aceasta trupul cu sine si, prin aceasta, cu Dumnezeu la nivelul cel mai inalt, dupa asemanarea lui Hristos. Se restabileste omul intreg, dar la treapta de suprema transcendere si de deplina transparenta a lui Dumnezeu prin el, asemenea lui Hristos si in unire maxima cu El.

La invierea cu trupurile vor fi dusi, la sfarsitul chipului actual al lumii si cei ce nu au lucrat deloc la pregatirea lor, pentru un trup deplin transparent si care, deci, n-au trecut cu sufletul prin moarte la o treapta mai luminoasa. Caci si aceia vor ajunge la o eternitate a lor cu trupul, fiindca Hristos, inviind, a eternizat identitatea tuturor oamenilor creati de Dumnezeu in intregimea lor sufletesc-trupeasca. Dar trupurile acelora vor avea o opacitate dusa la extrem si chinurile de patimi imposibil de satisfacut, in asa fel ca nu va mai fi in ei nici o miscare de spiritualizare a lor, datorita extremei slabiciuni la care a ajuns spiritul lor. Opacitatea in care vor fi incremeniti va fi o rigiditate chinuitoare in rau, echivalenta cu extrema neputinta spirituala a comunicarii. Aceasta, nelasand sa se vada din sufletul lor nici o miscare spre bine, spre lumina, nici pentru ei, nici pentru allii, nu le va permite nici o deschidere. Deosebiti de ei vor fi cei ce s-au pregatit insuficient pentru transparenta invierii. Desi sufletele lor trec dupa moarte intr-o stare oarecum intunecoasa, vor putea fi ajutati pentru o inviere fericita de rugaciunile altora.

Omul nu e om cu adevarat fara trup. Dumnzeu a voit sa se faca transparent pe Sine si spiritul omului si prin materie. De aceea a creat pe om cu trup. Numai prin trup spiritul lui se comunica in intregime. Intelegerea de catre om a nesfarsitelor nuante ale existentei nesfarsit de variate, bucuria Lui deosebita de fiecare om, bunatatea de toate felurile manifestata in tot felul de acte, toate potentate de puterile corespunzatoare ale lui Dumnezeu, lucratoare in om, iau aspecte de frumuseti negraite, aratandu-se prin ochii trupului, prin dulceata glasului, prin toata delicatetea si curatia felei. Dar aceasta inseamna o transparenta a trupului dusa pana la un grad care face imposibila contestarea realitalii spiritului.

Dar despartirea omului de Dumnezeu, Izvorul infinitei vieti spirituale, a slabit, pe de o parte, forta de iradiere a spiritului omenesc prin trup, pe de alta, a facut trupul in mare parte opac si fata hidoasa, nesimpatica, prin faptul ca omul s-a ocupat in cea mai mare masura, daca nu exclusiv, de placerile sale egoiste. Miscarile patimase din el au fost si cauza descompunerii treptate a trupului, descompunere terminata prin moarte. Omul aproape ca si-a pierdut constiinta ca are un spirit stapan pe miscarile patimase si insetat dupa imbogatirea din Absolutul personal. Spiritul si-a pierdut puterea asupra trupului, care, agitat de lacomie, de voluptati si de eforturile consumului, capata o fata urata, nesincera si se descompune treptat. Dar el totusi va invia cu uratenia ce i-a devenit proprie. Inca din cele mai vechi timpuri, oamenii au devenit, pentru constiinta si preocuparea lor, numai trupuri (Gen. VI, 3) netransparente spiritual.

Pentru refacerea trupului ca mediu transparent al spiritului si al Absolutului personal, S-a intrupat Fiul lui Dumnezeu, suprema Existenla spirituala S-a adus jertfa si a inviat ca om, pentru a face pe toti oamenii care se unesc cu El prin credinta sa recastige prin puterea spiritului reintarit in ei de prezenta lui Hristos, trupurile in starea de suprema si vesnica transparenta. Dar cei ce nu fac si din partea lor eforturi in aceasta directie vor invia cu trupurile stapanite si cu fetele uratite de patimi.

Invierea lui Hristos n-a fost deci o readucere a trupului Sau la starea dinainte de moarte, caci aceasta L-ar fi tinut iarasi supus stricaciunii (coruperii) si mortii. Dar n-a putut fi nici formarea unui trup cu totul strain de cel dinainte de moarte. Ci a fost o readucere la viata a trupului Sau dinainte de moarte, dar spiritualizat la maximum, patruns desavarsit de armonia si comunicativitatea spiritului unit cu Dumnezeu. Trupul lui Hristos pastra urmele cuielor. Prin el aparea viata sufletului Sau propriu, imprimata de gandurile si faptele Lui generoase si mantuitoare, purtat de extrem de luminosul sau ipostas divin. Apostolii au cunoscut in trupul lui Hristos cel inviat, trupul Lui dinainte de moarte, dar ridicat la cea mai luminoasa slava, transparenta si frumusete duhovniceasca.

Datorita starii lui in duhovnicite, era un trup total transparent pentru sufletul si dumnezeirea Sa si deci cei ce-I vedeau isi dadeau seama de prezenta dumnezeirii in el. Era un trup eliberat de orice dependenta de conditiile vietii in lume. Participa deplin la viata Absolutului personal. Era prin aceasta un trup luminat de slava Absolutului. Era un trup al libertatii desavarsite si un transparent neumbrit al ratiunii, al inlelegerii si al simtirilor curate. Prin el nu se vede decat lumina. Deci, un trup care nu mai era supus necesitatilor comune cu cele ale animalelor. In acest fel de trup se va imbraca fiecare om iubitor de Hristos la inviere, dar pastrand notele lui personale si tot ce s-a imprimat in el prin faptele si gandurile lui cele bune din timpul vietii pamantesti.

Aceasta e slava pe care o vede Sfantul Apostol Pavel cand spune: ,,Asteptam ca Mantuitor pe Iisus Hristos, care va preface chipul trupului nostru, dupa chipul trupului slavei Lui" (Filip III, 20). E aceeasi slava in care s-a imbracat trupul inviat al Domnului, care e atat de coplesit de Duhul, incat se poate spune ca Domnul cel inviat e Duhul. Iar aceasta inseamna ca trupul Lui are desavarsita libertate. Sfantul Apostol Pavel spune aceasta prin cuvintele: "Domnul este Duh. Si unde este Duhul Domnului acolo este libertatea. Iar noi toti privind ca in oglinda, cu fata descoperita, slava Domnului, ne prefacem in acelasi chip din slava in slava ca la Duhul Domnului" (II Cor. III, 18).

Trupul inviat va fi in starea spre care a fost creat trupul, prin ridicarea la participarea deplina la Absolut, prin "trecerea" lui la viata total libera a Absolutului, trecere numita in evreieste "Paste". Invierea lui Hristos e "Pastele" Lui si temelia "Pastelui" nostru al tuturor.

Despre caracterul duhovnicesc si, de aceea, plin de slava sau de lumina al trupului inviat al lui Hristos vorbeste Sfantul Apostol Pavel si cand declara ca invierea va face si trupurile noastre trupuri duhovnicesti, nestricacioase si pline de slava: "Facutu-s-a omul cel dintai, Adam, cu suflet viu, iar Adam cel de pe urma (Hristos) cu Duh de viata datator". De aceea si trupul nostru "se seamana intru stricaciune, invie intru nestricaciune; se seamana intru necinste, invie intru slava ... Se seamana trup natural, invie trup duhovnicesc" (1 Cor. XV, 45) .

Sfantul Grigorie de Nyssa considera aspiratia si chiar miscarea spre inviere sadite in fiinta noastra de Dumnezeu. De aceea, tot Dumnezeu o si sustine, dar nu impiedica pe om sa o savarseasca si el. "Raul nu e mai tare ca puterea cea buna ... Nici nu poate fi schimbarea si alterarea mai tare si mai persistenta decat Cel ce e pururea, la fel si fixat in bine. Dar voia dumnezeiasca e neschimbabila, iar caracterul schimbator al firii noastre nu ramane fara nici un rau. Dar ceea ce se misca pururea, daca inainteaza spre bine, nu va sfarsi niciodata miscarea inainte, dat fiind drumul de parcurs. Caci nu va afla vreodata vreun capat a ceea ce cauta, ca sa se opreasca din miscarea spre aceea. Fata de cei ce aduc ca obiectie impotriva miscarii spre inviere faptul ca trupurile se descompun prin moarte si judeca dumnezeirea dupa masuri omenesti, declarand ca nici Dumnezeu nu poate invia trupul, Sfantul Grigorie spune: "Este in suflet o afectiune si iubire naturala fata de trupul cu care a convietuit, o afectiune si o cunostinla de pe urma puterii sadite in fire, in baza unirii sufletului cu El. Iar prin aceasta ramane intr-o comuniune neconfundata cu trupul propriu, care distinge pe unii de allii. Deci, sufletul atragand iarasi la sine ceea ce-i este inrudit si propriu, ce greutate ar sili puterea dumnezeiasca sa opreasca cele ce sunt familiare ca sa se miste fiecare spre ceea ce ii este propriu, printr-o atractie negraita a firii.

 Dumnezeu a pus deci firea omeneasca intr-o miscare vesnica, care, dupa despartirea sufletului de trup, le face sa tinda a se readuna. Contributia Lui la invierea celor morti e in primul rand aceea de a nu se opune pornirii sufletului de a se readuna cu trupul. Conceplia Sfantului Grigorie despre tendinta sufletului dupa trupul ce l-a avut, corespunde invataturii despre unitatea de fiinta a omului, constand din trup si suflet. De asemenea, si ideii lui despre aspiratia spre existenta fara sfarsit a omului ca intreg.

In invatatura crestina oamenii, odata cazti in pacatul stramosesc, nu se mai pot elibera ei insisi de moartea trupului. Rolul lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel intrupat, este indispensabil in scopul acesta, pentru ca omul nu poate reintra prin sine in cea mai deplina legatura cu Dumnezeu inleleasa ca si comunicare, fara sa inceapa aceasta comunicare de la Dumnezeu. Iar invierea depinde de aceasta. Daca cei plecati de aici incremeniti in rau nu mai pot sa se intoarca spre bine nici cu ajutorul lui Hristos, chiar daca invie si ei, ceilalti ajung la invierea definitiva intru fericire. In amandoua cazurile, oamenii ajung la o oprire a miscarii. Cei dintai se opresc in odihna fericita. Aceasta pentru ca umanitatea incadrata in ipostasul Fiului lui Dumnezeu e intr-o comunicare desavarsita cu dumnezeirea, in veci neschimbata, din care li se comunica si lor aceasta stabilitate de inviere, daca din partea lor s-au unit cu Hristos prin credinta. Dulceata unirii desavarsite cu Hristos e asa de mare in starea lor de inviere, ca miscarea lor se opreste intr-o vesnica odihna comunicativa in Hristos si cu Hristos Cel inviat. E o idee pe care a clarificat-o Sf. Maxim Marturisitorul.

Numai asumarea firii omenesti in ipostasul Cuvantului, prin incadrarea in acest san suprem de desavarsita iubire al existenlei, asigura pe cei ce voiesc impotriva mortii definitive sau a unor reincarnari nesfarsite, provocate de etern nedepline mullumiri. Oamenii se pot uni usor cu Fiul lui Dumnezeu, Care a intrat in putinta comunicarii vesnice cu ei prin umanitatea asumata si prin iubirea nemarginita pe care le-o comunica prin ea. Iar prin aceasta ii tine statornici in fericirea maxima a odihnei in Ei, incat nu mai doresc o miscare mai departe, care se poate schimba din buna in rea, din iluzia ca e mai buna. In aceasta odihna vesnic comunicanta si in continua sporire in EI, iitline Hristos nu numai prin faptul ca e ca Dumnezeu infinit in puterea de viata datatoare a invierii, ci si prin faptul ca e Persoana si nu o esenta, ca in platonism si origenism, incapabila de o iubire constienta. E o Persoana dumnezeiasca inepuizabila in dragostea nesfarsita ce ne-o arata. La aceasta se adauga faptul ca aceasta Persoana e totodata om, aratandu-ne, in dragostea Ei nelarmurita capabila de alte si alte manifestari, o intimitate si o inlelegere umana, dincolo de care nu mai simtim trebuinta sa trecem la una mai inalta. In felul acesta, Omul Hristos Insusi e si culmea existentei fericite la care ajunge omul. Caci in El Omul insusi e si Dumnezeu. In Omul insusi afla omul odihna fericirii eteme si infinite. Dar tocmai de aceea cel ce refuza comuniunea cu Hristos refuza totul.

De altfel, insusi Sf. Grigorie de Nyssa afirma, de pe de alta parte, neschimbarea miscarii din bine, cand vorbeste de miscarea stabila sau de stabilitatea mobila a celor inaintati in desavarsire. Iar daca exista o stabilitate eterna in bine a celor desavarsiti, de ce n-ar exista si o nemiscare din agitatia in rau a celor invartosati in el? E o nemiscare care totusi nu e o odihna. Aceasta ne arata invierea in fericire, ca o culme a intregului uman, ca o ridicare a lui din relativitatea unei continue insatisfactii si ca o implinire a aspiratiei fundamentale care-l stapaneste pe om. Iar invierea in nefericire, ca o insatisfactie fara nadejdea scaparii din ea. Dar odihna in culmea reala a fericirii nu-i o incremenire, ci o stabilitate mobila, cat si o bucurie continua in gustarea aceleiasi iubiri infinite, sau in iubirea fericita a aceluiasi Subiect infinit de iubitor. Iubirea desavarsita e si etern stabila si etern mobila pentru ca e vie si da viata, pentru ca cel ce iubeste e mereu viu in manifestarea iubirii lui catre cel iubit, e mereu viu in comunicarea plenara cu cel iubit si cel iubit mereu viu in iubirea nesfarsita ce i se arata.

Aceasta fericire culminanta, in comuniune cu Fiul lui Dumnezeu, Cel intrupat si inviat ca om pentru veci, si cu toti cei uniti in aceasta comuniune, nu poate avea loc fara transparenta spirituala maxima si prea curata a trupurilor, deci fara induhovnicirea desavarsita a lor, sau o are ca efect pe aceasta. Iubirea, transparenta spirituala prin trupuri, care asigura in acelasi timp integritatea complexa a fiintei si a vietii umane, si induhovnicirea egala cu o negraita imbogatire si adancire spirituala, tin la un loc. Dar la aceasta culme a fericirii prin inviere nu poate ajunge omul de unul singur dupa moartea sa, ci toti impreuna la sfarsitul lumii. Caci ea e o comuniune universala, o bucurie a fiecaruia de fiecare. Dar ea e daruita unora si refuzata altora, pe temeiul unei judecati de obste. La judecata aceasta se va osandi, sau se va pune in evidenta pentru veci, ceea ce au facut cei mai dinainte din istorie pentru inaltarea sau degradarea urmasilor si in ce masura urmasii s-au rugat pentru pacatele inaintasilor si au topit prin faptele lor bune faptele rele ale acelora si urmarile lor in ei, si in aceia, in baza comunicarii din iubire intre ei si aceia.

Antecesorii se vor mantui prin bunele influente lasate asupra urmasilor, iar urmasii se vor mantui pe ei si pe cei dinaintea lor prin rugaciunile si faptele lor bune pentru inaintasi, dar si prin influentele lasate asupra urmasilor, iar urmasii se vor mantui pe ei si pe cei dinaintea lor, prin rugaciunile si faptele lor bune pentru inaintasi, dar si prin influentele bune lasate asupra urmasilor, care mai vin dupa ei la existenta, sau prin rugaciunile si faptele sale in numele acelora. Aceasta va descoperi rostul succesiunii generatiilor in istorie, sau va lumina insusi rostul istoriei, ca umanitate succesiva chemata sa inainteze, dar nu in mod silit, spre tinta de suprema desavarsire a ei in Dumnezeu, in mare masura, in mod solidar. Istoria se va arata solidara prin reciprocul bine sau rau ce si l-au facut generatiile anterioare si cele posteroare. Ea e chemata la o purificare continua pana la judecata din urma pentru Imparatia de veci. Dar faptele pentru inaintasi si urmasi nu pot sa nu fie si fapte pentru contemporani. Asa ne preparam pentru imparatia vesnicei iubiri intre noi.

Cei buni se vor face atunci deplin transparenti prin trupuri, iar cei rai isi vor arata chiar in opacitatea lor nu atat materiala, cat intunecoasa spiritual, egala cu insingurare a lor, egoismul si dusmania pe care le-au intretinut in istorie, indiferent in care timp au trait. Cei de la sfarsit vor fi condamnati nu pentru influenta rea asupra urmasilor, ci pentru lipsa rugaciunilor si a faptelor bune altruiste catre contemporani, pentru predecesori. Toti trebuie sa crestem spiritual prin iubirea fala de toti. Toti avem datorii fata de toti. Vom fi mantuiti si dusi in Imparatia iubirii, sau osanditi la o insingurare schizofrenica pentru ceea ce am facut sau nu am facut tuturor. Aceasta pune in lumina importanta fiecaruia ca far de lumina sau ca izvor de intuneric, de ura si de amagire in istoria omenirii, oricat de modest ar fi, intrucat s-a facut prin influenta avuta in ea, o pricina de osanda sau de mantuire si mai mare pentru sine si pentru altii.

Dar de transparenta spirituala oamenilor prin trupuri, care se va arata atunci, tine si transparenta lor prin lumea obiectelor, prin cosmos. Cei buni vor lumina atunci deplin, comunicandu-se mai mult si prin lumea materiala. Cei rai o vor acoperi de intuneric si o vor face o piedica in comunicare. Aceasta isi va descoperi prin cei buni, pe de alta parte, sau in modul acesta, sensurile ei adanci si frumuselea armoniilor din ea, caci oamenii nu vor mai fi opri li la uzul lucrurilor, ca mijloace de intretinere a trupurilor. Miscarile de suprafata a fortelor din ea, corespunzatoare trebuintelor trupesti, vor fi coplesite de aratarea adancimii lor spirituale, de revelarea tot mai mare a minunatelor lor armonii, ca si de contemplarea linistita a acelor sensuri de catre oameni, care vor vedea in ele pe Dumnezeu, concomitent cu adancirea lor in ei insisi si in ceilalti, prin comuniunea dintre ei.

Nu se poate sa nu tinda si lumea spre o linta a desavarsirii ei, care nu poate fi decat o deplina revelare a frumusetilor ei in Duhul Sfant. Numai miscarea spre o astfel de tinta a deplinei ei transparenle si iluminari pentru Dumnezeu si spre starea de mediu de comunicare desavarsita intre oameni, ii poate revela sensul de opera creata prin Cuvantul in Duhul Sfant, pentru a se umple tot mai mult de El.

Acesta va fi "cerul nou si pamantul in care locuieste dreptatea" (II Petru III, 13; Apoc. XXI, 1), sau viata comuniunii in iubire. Acestea vor fi aduse nu printr-o transformare evolutiva, ci dupa multe zguduiri sociale, dependente de voia oamenilor si de o influenta demonica asupra ei si printr-un foc care va desface stihiile arzandu-le si va facte sa piara cerurile de acum (II Petru III, 10). Dar si ele vor contribui la cresterea spirituala a unora, ca sa ajunga si ei la invierea intru fericire. Nu numai omul, ci si universul trebuie sa treaca prin moarte pentru a transcende starea actuala supusa unor legi rigide, pentru a deveni mediu transparent al Absolutului personal, care va coplesi legile ce robesc acum pe, oameni prin iubirea comunicanta a acelui Absolut, care va umple si persoanele umane.

Invierea lui Hristos ne-a revelat chipul actual al lumii ca destinat sfarsitului, sau transfigurarii. Pana la invierea lui Hristos nu se stia de aceasta. Se cugeta ca chipul acesta al lumii, in care persoanele apar si par ca mor definitiv, va dura vesnic in sensul lui, ca un Cronos care naste mereu prunci noi, pe care-i mananca. Invierea lui Hristos ni s-a aratat ca inceputul partii finale ale acestui chip al lumii, caci Hristos lucreaza la invierea Lui, prin trupul eliberat de rigiditate a lui, asupra lumii ca sa o ridice la starea de mediu potrivit vietii oamenilor inviati cu trupul pentru vesnicie. De aceea, Apostolii prezinta timpul de dupa invierea lui Hristos, ca timpul de pe urma.

Prin ea s-a proiectat asupra lumii si a timpului lumina sensului. Lumea aceasta nu poate fi din veci si nu poate dura in veci, ca o lume care naste oameni ca sa-i omoare. Aceasta ar arata-o ca o existenta prin sine, dar profund imperfecta, profund imprimata de rau, ceea ce implica o totala contradictie; sau ca o existenta care in aceasta imbinare de bine si rau, sau mai degraba dominata de rau, nu are nimic mai puternic deasupra ei, in non-sensul ei. Invierea lui Hristos "a umplut toate de lumina". Invierea lui Hristos si invierea noastra in El arata victoria finala a binelui in ea, ca adevarata relatie intre oameni. Ea da un sens si o tinta pornirii de transcendere spre comuniune, traita de oameni in lume si arata pe Dumnezeu lucrand pentru transparenta Sa tot mai luminoasa, chiar prin trupurile oamenilor si prin cosmosul legat de ele, ducandu-Ie spre eternitatea fericita a deplinei transparente si comunicari ale Sale si a oamenilor intre ei.

Parintele Dumitru Staniloae

02 Mai 2016

Vizualizari: 11065

Voteaza:

Invierea lui Hristos si invierea noastra in El 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE