Limbajul 'minunii' si limba Praznicului Invierii

 Limbajul 'minunii' si limba Praznicului Invierii Mareste imaginea.

În fiecare an, în ziua de Paște suntem bombardați cu o sumedenie de mesaje venite din partea unor înalți demnitari religioși, predici care de care mai bombastice, o adevărată inflație de discursuri stereotipe.

Sensurile creștine ale cuvintelor – rămășițe ale unei experiențe bisericești adeverite și împărtășite – sensurile empirice, bisericești, le-am lăsat undeva în urmă… Astăzi limbajul nostru a devenit religios, adică vorbim în termenii ideologiei, ai propagandismului desfășurat pe tema "convingerilor" individuale – stereotipuri ale unor sensuri neîmpărtășite. De aceea, acest limbaj provoacă o senzație de îngheț, pentru că propovăduiește indiferența.

Retorica îmbrăcată în haine de sărbătoare nu pare să țâșnească dintr-o pipăire empirică… În cel mai bun caz, repetarea ei an de an provoacă anumite înflăcărări și sentimentalisme efemere, o melancolie de tip romantic față de inaccesibilul care – împachetat într-un ambalaj confecționat cu multă măiestrie ideologică și psihologică – pare accesibil.

Discursul religios de Paște vorbește despre "învierea" ca "minune". Minunea este un eveniment "supranatural" care, deși apare și este perceput în limitele firii, totuși presupune suspendarea inexplicabilă a legilor naturii. Este intervenția unei forțe necunoscute, care oferă existenței firești anumite privilegii existențiale ieșite din comun. În termeni religioși, "învierea" înseamnă că un individ care a murit revine la viață și continuă să trăiască ca individ. Iar "învierea de obște" înseamnă că oamenii – indivizi aparținând aceleiași specii – după o anumită perioadă de petrecere în neființă, vor reveni la viață și vor continua să existe la nesfârșit (Desigur, această existență prelungită cu forța, la nesfârșit, conștientizată, pare a fi un coșmar, și nicidecum nu seamănă a mântuire).

De cealaltă parte, limbajul și mărturia bisericească, incompatibilă și necoincidentă cu cea religioasă, exprimă (și, în același timp, presupun) o ontologie complet diferită; ele propun un cu totul alt mod de interpretare a existenței: realitatea nu este formată dintr-un grup de entități individuale, ci dintr-un ansamblu de relații vii. În cazul omului, existența sa ca individ este definită ca unitate aritmetică (numărul de buletin, codul numeric personal, etc.), care îl deosebește de ceilalți. Ca persoană, (ca alteritate existențială, ca existență unică, incomparabilă și irepetabilă) omul poate fi cunoscut numai prin intermediul unei relații nemijlocite. Însă relația – din perspectiva aceasta ontologică – nu reprezintă numai o modalitate de cunoaștere, ci și un mod de existență. Este vorba de existența bazată pe relație, pe relația de libertate și pe eros, ca efort de auto-depășire.

Limbajul bisericesc nu servește "convingeri" sau certitudini (noetice și psihologice) individuale, ci invită la pipăiri empirice, la comuniune și participare la posibilitățile pe care le oferă existența. În limbajul bisericesc, "învierea" înseamnă acceptarea liberă a propunerii de trecere de la un mod de existență aflat sub imperiul necesității, la modul libertății existențiale. Înseamnă să exiști nu pentru că, dintr-o necesitate firească, ai fost adus la existență de către părinții tăi trupești, ci să exiști pentru că în mod liber vrei să exiști, și să vrei să exiști pentru că iubești. Iubirea, ca libertate a existenței împărtășite, este împlinirea posibilităților existențiale, plinătatea existenței, adică adevăratul sens al cuvântului grecesc sotiría – mântuire (verbul sózo – sózomai înseamnă a deveni întreg, integru, a ajunge la plinătatea posibilităților existențiale).

Biserica este alcătuită din cei care luptă să se autodepășească ca indivizi, să se elibereze de necesitățile firii și să intre în “exercițiul” relației, în libertatea iubirii. Biserica nu înseamnă să exist și, pe deasupra, să și iubesc, fiindcă, în cazul acesta, iubirea ar reprezenta o simplă izbândă a comportamentului meu, ci să exist pentru că iubesc și în măsura în care iubesc. Numai în cazul acesta iubirea devine trecere existențială de la non-libertatea necesităților care îl "leagă" pe individ, la libertatea persoanei, adică la noțiunea de existență ca relație.

Trecerea (căci asta înseamnă cuvântul "Paște", trecere) de la individ la persoană este atât o izbândă în sfera libertății, cât și dar/har, așa cum este de altfel și erosul ca autodepășire. Libertatea omului nu este un simplu act de voință sau de intenție, ci este un act de comuniune, de participare efectivă, un răspuns (ascetic) la chemarea iubitoare a Celui care ne-a adus de la neființă la ființă. Suntem ființe raționale tocmai pentru că am fost creați ca să fim liberi și să iubim. Suntem chemați să devenim ființe "personale", ființe care își fundamentează existența pe principiul relației, al libertății. Suntem liberi să răspundem pozitiv sau negativ la chemarea iubitoare care ne-a adus la existență.

A prăznui Învierea înseamnă a răspunde pozitiv la Erosul dumnezeiesc, înseamnă a te elibera de necesitățile năvalnice ale unei existențe statice. Iar toate acestea pot fi surprinse numai cu ajutorul limbajului bisericesc. De cealaltă parte, limbajul religios poate exprima numai didahii, moralisme, ideologii; pe scurt, este limbajul care recomandă rămânerea în limitele necesității firești, ale individualismului determinist. Însă Evanghelia Bisericii nu încape în predici, ci poate fi înțeleasă numai prin participarea efectivă la Praznic. De altfel, fiecare sărbătoare a Bisericii reprezintă o chemare la "Paște", la trecerea de la efemeritatea irevocabilă, la prăznuirea vieții. Însă viața poate fi trăită ca praznic numai dacă exiști pentru că iubești.

Ca limbaj al erosului, Praznicul face din pomenire un Eveniment – "aceasta să o faceți întru pomenirea Mea": adică retrăiți viața de la început, ca libertate, iar nu ca necesitate implacabilă! Trăiți condițiile vieții – hrănirea trupului (cu pâine și vin) – ca pe bucuria împărtășirii cu însăși Viața, iar nu ca pe un simplu proces de întreținere a propriei persoane. Praznicul este întrupat într-o Cină, sub forma pâinii și vinului… acolo gustăm viața, acolo pipăim trupul înviat și ne împărtășim din el; acolo se adeverește întruparea Logosului ca posibilitate de pipăire a libertății. Însuși Hristos există nu în mod obligatoriu, întrucât este Dumnezeu, ci în mod voluntar, întrucât este Fiu. Coborât în limitele existențiale ale omului muritor, ne descoperă "tainele" libertății Necreatului: transformă moartea într-un act suprem de auto-negare prin eros și de negare a individualismului creatului; oferă fiecărui om posibilitatea de a-și desăvârși existența ca libertate, ca iubire și ca jertfă de sine.

Datorită jertfei Sale de pe Cruce, Biserica Îl consideră pe Logosul întrupat "Mire", "logodnicul sufletului" fiecărui om. "Fiindcă El ne-a iubit cel dintâi, pe când noi L-am dușmănit și I-am fost împotrivă. Și nu numai că ne-a iubit, ci a suportat bătăi și scuipări pentru noi, a fost răstignit și socotit între cei morți. Și cu toate acestea nu a încetat să ne iubească".

Învierea nu este o minune fachirică, ci este o adeverire la nivel empiric a posibilităților existențiale; ea înseamnă a răspunde cu iubire la iubire. Învierea îl îndeamnă pe om să existe, pentru că vrea el să existe, și să vrea să existe, pentru că iubește.

Christos Yannaras
Sursa: yannaras.gr

.

08 Aprilie 2015

Vizualizari: 676

Voteaza:

Limbajul 'minunii' si limba Praznicului Invierii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE