† A M B R O Z I E
E P I S C O P U L G I U R G I U L U I
NASTEREA DOMNULUI
IMPARTASIREA LUMINII DUMNEZEIESTI
PASTORALA LA NASTEREA DOMNULUI 2010
† A M B R O Z I E
DIN MILA LUI DUMNEZEU,
EPISCOP AL GIURGIULUI
Iubitului nostru cler, cinului monahal si dreptcredinciosilor crestini, har si pace de la Dumnezeu, iar de la Noi arhiereasca binecuvantare!
,,Nasterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, rasarit-a lumii lumina cunostintei.” (Troparul Praznicului)
Iubitii mei fii duhovnicesti,
Prilej de mare bucurie si negraita veselie este pentru crestini praznicul nasterii dupa trup a Domnului nostru Iisus Hristos, sarbatoare la care ne-a ajutat bunul Dumnezeu sa ajungem si in acest an.
Cantarile noastre bisericesti si colindele strabune ne cheama ,,sa ne bucuram si sa ne veselim” la acest dumnezeiesc praznic.
Fiul lui Dumnezeu, ,,nadejdea tuturor veacurilor, bu-curia ingerilor, mantuirea neamurilor, scularea celor din morti, izvorul milei, radacina vietii”, a venit in lume ,,cu trup imbracat din trupul Fecioarei, iesit-a gol pentru ca sa ne imbrace pe noi; sarac ca sa ne imbogateasca, smerit ca sa ne inalte la cer, prunc ca sa ne faca pe noi desavarsiti si sa ne dea lumina vietii vesnice”1.
De aceea, astazi, ,,in laude sa glasuim, in cantari sa cantam; ivitu-s-a aratarea lui Hristos, proorociile s-au sfarsit. sa rasune muntii si vaile sa se veseleasca. Toata faptura sa mareasca pe Domnul, Cel ce s-a nascut” (Laude).
Iubiti parinti slujitori ai sfintelor altare si frati crestini,
Cei dintai care au vazut si s-au bucurat de Nasterea lui Hristos au fost pastorii. Acesti oameni simpli si curati cu ini-ma, care fac din noapte zi si vegheaza neincetat ca sa-si pa-zeasca turmele si sa le dea hrana aleasa, au fost cei dintai in-vredniciti sa vada pe ,,Pastorul cel mare si bun” (Ioan 10, 11) care este Hristos si sa i se inchine ca unui Dumnezeu. Ei nu L-au aflat intamplator, ci au fost calauziti de inger spre locul unde s-a nascut Hristos. Pe cand stateau, in miez de noapte si pazeau turmele, cerul li s-a parut mai luminos, stelele stralu-ceau pe bolta cerului mai aprins, noaptea pare ca se facuse zi ,,si slava Domnului a stralucit imprejurul lor” (Luca 2, 9); un cantec necunoscut se auzea in vazduh si ei au inceput sa se teama si sa se intrebe intre ei. Atunci li s-a aratat un inger si le-a zis: ,,Nu va temeti, caci iata va binevestesc voua bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Ca vi s-a nascut azi Mantuitor, care este Hristos-Domnul, in cetatea lui David. Si acesta va fi semnul: Veti gasi un prunc, infasat si culcat in iesle” (Luca 2, 10-12).
Dupa ce au ascultat corul ingerilor din vazduh, can-tand marirea lui Dumnezeu, pastorii se sfatuira intre ei zicand unii catre altii: ,,Sa mergem dar pana la Betleem, sa vedem cuvantul acesta ce s-a facut si pe care Domnul ni l-a facut cunoscut. Si, grabindu-se, au venit si au aflat pe Maria si pe Iosif si pe Prunc, culcat in iesle. Si vazandu-L, s-au inchinat si au vestit cuvantul grait lor despre acest Copil” (Luca 2, 15-17).
Minunata priveliste! Cantari si cuvinte care nu s-au mai auzit pana atunci. Ceea ce au auzit si au vazut pastorii in noaptea sfanta i-a umplut de teama si de bucurie. Cum sa nu se minuneze, cand coliba in care stateau s-a umplut de lumina ingereasca si marirea lui Dumnezeu era cantata de ingeri! Cum sa nu se bucure, cand au auzit o veste asa de mare, ca li s-a nascut un Mantuitor! ,,Va vestesc voua o bucurie mare”, le-a spus ingerul. Voua care traiti in intuneric, voua care nu cunoasteti ca Dumnezeu este dragoste. Voua celor ce traiti ,,in latura si umbra mortii”. Cat de mare a devenit schimbarea lumii prin aceasta veste, ca a rasarit in lume ,,Soarele dreptatii” si lu-mina unei mari nadejdi a mantuirii! Dupa ce pastorii au vazut si au auzit toate acestea, dupa ce s-au dus si au vazut pe dumne-zeiescul Prunc in bratele Fecioarei, dupa toate acestea, spune Sfantul Evanghelist Luca, ,,s-au intors pastorii, slavind si laudand pe Dumnezeu, pentru toate cate au vazut si au auzit” (Luca 2, 20).
Astfel, lumina divina, indiciu vizibil al coborarii haru-lui in lumea creata, i-a invaluit pe pastori. Prezenta acestei lumini, prin care Dumnezeu Se reveleaza oamenilor, marcheaza inceputul unei noi etape in istoria spirituala a omenirii: aceea a patrunderii harului sfintitor in universul creat, care fusese viciat prin cadere.
Hristos Insusi Se va numi ,,Lumina lumii”, iar Sfantul Evanghelist Ioan va starui asupra identificarii dintre Mantui-torul si lumina cea adevarata care ,,lumineaza in intuneric, dar intunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 5). Prin toata viata Sa, Hris-tos Se va manifesta ca lumina coborata in lume spre a risipi intunericul in care aceasta era mentinuta de fortele raului. Lumina de la nastere este, deci, si anticiparea simbolica a acestei lucrari de luminare a lumii si a omului, pe care o va realiza Hristos-Domnul2.
Dreptmaritori crestini,
Icoana Nasterii Domnului nostru Iisus Hristos ne infa-tiseaza minunea intruparii Domnului in doua privelisti, nedespartite una de alta. In ea vede, pe de o parte, ceva ceresc, pe de alta parte, ceva pamantesc. Evanghelia ne arata ca Mantuitorul vine ,,de sus”, de la Tatal, ca este trimis in lume de Tatal ceresc. De aceea, la venirea Sa in lume au aparut ingerii, care L-au vestit pastorilor, au cantat marirea lui Dumnezeu, a aparut o stea pe bolta cerului, au venit din departari magii si I s-au inchinat, aducandu-i daruri: aur, smirna si tamaie, ca unui imparat. Toate acestea adeveresc ca Pruncul pe care Il vedem infasat in scutece saracacioase este Dumnezeu, este Mantuitorul lumii.
Pe de alta parte, icoana Nasterii Domnului nostru Iisus Hristos Il arata pe Iisus ca un Prunc ,,mititel, infasatel”, care a venit in lume ca cel mai umil dintre oameni, pentru care nu s-a gasit la nastere un salas omenesc cat de mdest si a trebuit sa se nasca intr-un staul saracacios si friguros. Aici trebuie sa vedem chipul minunat al smereniei pe care a ales-o Dumne-zeu, pentru mantuirea neamului omenesc. Cuvantul lui Dum-nezeu s-a intrupat, El a venit in lume ca cel mai sarac dintre oameni, precum ne spune Scriptura: ,,Fiul Omului nu are unde sa-si plece capul” (Matei 8, 20). El este, insa, Dumnezeu, venit la noi ca sa ne dea dreptul si sa ne ajute sa ne intoarcem acasa la Tatal ceresc, sa primim cetatenia vietii vesnice pe care o pierdusem prin pacat. In aceasta intalnire dintre Dumnezeu si om este taina si vestea buna a Craciunului.
Aceasta legatura intre Dumnezeu si oameni au vestit-o pastorii si ingerii in Noaptea Sfanta, o vesteste si o marturi-seste neincetat Biserica in Simbolul Credintei, cand spunem: ,,Care pentru noi, oamenii, si pentru a noastra mantuire, S-a pogorat din ceruri si S-a intrupat de la Duhul Sfant si din Maria Fecioara si s-a facut om”.
Episodul nasterii, asa cum este relatat de Evanghelistul Luca (1, 73-76) – Matei il mentioneaza in treacat, iar Marcu si Ioan nici nu-l pomenesc –, ofera o imagine antinomica, fiind invaluit simultan intr-o lumina suprafireasca si intr-o umbra plina de taina. La aceasta contribuie atat caracterul sumar al detaliilor date de Luca – tacerea celorlalti evanghelisti este semnificativa din acest punct de vedere –, cat si lumina divina care scalda toate scenele narate de evanghelist. El Greco, pictorul vizionar, a redat admirabil in tabloul sau ,,Adoratia pastorilor” sensul bipolar al acestui mister. Pe un fundal intunecos straluceste lumina suprafireasca ce invaluie pe Prunc si pe Sfanta Sa Maica, lumina ce se concentreaza deasupra capului lui Hristos. In Betleemul Iudeii, orasel incarcat de bogatia unor amintiri sacre, la periferia Imperiului Roman, stapan al lumii civilizate, vine o fecioara necunoscuta, insotita de un batran evlavios. Negasind niciun loc in casele de oaspeti, ei sunt siliti sa se adaposteasca peste noapte intr-o pestera, unde Fecioara da nastere Pruncului fagaduit ei de inger.
Totul se petrece in taina. Cel mai de seama eveniment de la zidirea lumii are loc in tacere, nestiut si necunoscut de nimeni. Conducatorii spirituali ai evreilor, fariseii, carturarii, nici nu banuiesc ca in acea clipa unica se naste Mesia, pe care toata traditia lor Il astepta si Il pregatea. Istoricii s-au straduit sa gaseasca, in diferitele documente ale vremii, vreo mentiune privitoare la nasterea lui Hristos. Incercare zadarnica! Nasterea Fiului trebuia sa fie ignorata de puternicii si invatatii acestei lumi. Si totusi, in noaptea aceea sfanta s-au deschis cerurile si, pentru o clipa, lumea puterilor netrupesti a patruns in universul nostru material. Eveniment ascuns pentru contemporani, nasterea Pruncului sfant apare, totusi, inconjurata de un nimb stralucitor. Minunea, mai presus de fire, are loc sub cele mai smerite aparente. Aceste trasaturi, care dau evenimentului un caracter paradoxal, se explica prin intentia Providentei de a pastra ascunsa, pana la o anumita vreme, intruparea Fiului3.
Evanghelistul nu precizeaza locul in care Fecioara L-a nascut pe Iisus; el spune doar ca, negasind loc la o casa de oaspeti, au culcat pruncul in iesle. Origen a mentionat primul pestera, intemeindu-se, desigur, pe o veche traditie. Un lucru este cert: Dumnezeu, coborat printre oameni, nu a aflat acoperamant in nicio locuinta zidita de maini omenesti, El, Cel care a zidit lumea!
Nasterea in pestera poate fi o dovada de smerenie, dar se explica, desigur, si prin atmosfera de taina in care trebuia sa aiba loc coborarea Domnului printre oameni. Pare ca pamantul se straduia sa-L ascunda pe Ziditorul sau, in timp ce cerul, prin stea, Il va descoperi inteleptilor. Hristos nu Se va naste in casa zidita si pardosita, ci aproape de lumea pe care a venit sa o rascumpere. El va fi culcat in iesle si incalzit, asa cum ni-L infatiseaza iconografia medievala, de rasuflarea calda a vitelor adapostite peste noapte in pestera, deoarece, prin El, toata faptura care fusese robita stricaciunii si suspina dupa mantuire (Romani 8, 21-22), va fi izbavita de suferinta si reunificata intru Domnul4.
Iubitii mei fii duhovnicesti,
Venirea in lume a Fiului lui Dumnezeu a fost socotita, inca de la inceputurile crestinismului, ca o ,,taina mare si negraita” pe care mintea omeneasca nu o poate cuprinde, o taina pe care graiul omenesc nu o poate exprima.
Cu toate ca venirea lui Mesia a fost prezisa de prooroci, asteptata de dreptii din Legea Veche, desi asteptarea unui mantuitor era universala chiar in randul popoarelor pagane si omenirea era oarecum pregatita pentru ,,plinirea vremii”, totusi chipul neasteptat in care s-a petrecut aceasta Revelatie divina a uimit pe oameni si le-a umplut inimile de o negraita bucurie.
Sfantul Evanghelist Ioan, cel ce a pus capul pe pieptul Mantuitorului la Cina cea de taina, se inalta cu gandul ca un vultur si descrie, la inceputul Evangheliei, aceasta taina cu astfel de cuvinte: ,,Si Cuvantul trup s-a facut si s-a salasluit intre noi si am vazut slava Lui, slava ca a Unuia-Nascut din Tatal, plin de har si de adevar” (Ioan 1, 14). Lucrare minunata, mai presus de fire, a socotit Fecioara Maria vestea adusa de ingerul Ga-vriil, ca va naste si va aduce in lume pe Fiul lui Dumnezeu. ,,Ce fel de inchinaciune poate fi aceasta? Si ingerul i-a zis: ,,Nu te teme, Marie, caci ai aflat har la Dumnezeu. Si iata, vei lua in pantece si vei naste fiu si vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare si Fiul Celui Preainalt se va chema si Domnul-Dumnezeu ii va da Lui tronul lui David, parintele Sau” (Luca 1, 29-32).
Fire interiorizata, Sf. Fecioara Maria suferea, fara indoiala, ca nu putea descoperi evenimentul nici celor mai apropiati; nimic din ceea ce experiase nu putea fi, insa, exprimat in cuvinte si, mai ales, nu putea fi cunoscut de altii. De aceea, Maria tacea si astepta ca Dumnezeu sa o invete ce trebuie sa faca. Iosif, om drept, dupa cum il caracterizeaza evanghelistul, dar tulburat de cele ce se petreceau cu logodnica sa, se hotarase sa o paraseasca, dar fara sa dea in vileag presupusul ei pacat. Pe cand cugeta astfel, un inger i se arata in vis si ii spuse: ,,Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, ca ce s-a zamislit intr-insa este din Duhul Sfant” (Matei 1, 20). Iosif era urmas al lui David si folosirea de catre inger a acestui titlu marcheaza filiatia davidica si legatura cu mesianismul Vechiului Testament. Este, insa, characteristic faptul ca el nu se bucura de o angelofanie propriu-zisa, ci doar de un vis, in care un trimis ceresc ii dezvaluie taina zamislirii dumnezeiesti. De altfel, acest fapt este in perfecta con-cordanta cu dreptul Iosif, asa cum apare el din paginile Evangheliei. Iosif este omul misterului si al tacerii. Cineva spu-nea despre el ca ,,celui tacut i-a fost incredintat Cuvantul”. Evangheliile nu mentioneaza niciun cuvant rostit de batranul caruia i-a fost harazita o sublima misiune: aceea de a sluji drept tata pamantesc Fiului lui Dumnezeu si de a ocroti copilaria Sa neprihanita, figura lui urmand sa apara mereu in umbra Maicii Domnului, care detine rolul central in iconomia mantuirii. Ea se bucura de prezenta directa a ingerului, al carui nume este cunoscut si caruia ii raspunde lucid si constient5.
Spre minunea intruparii Fiului lui Dumnezeu isi vor indrepta gandurile si viata credinciosii din toate timpurile, dar vesmantul ei de taina va ramane mereu mai presus de minte si nu va putea fi talmacit indeajuns. Ea ramane mereu ca o chemare si ca o dovada a legaturii noastre cu Dumnezeu. Sfantul Apostol Pavel, incercand sa ne apropie de intelegerea tainei crestinatatii, a scris: ,,Cu adevarat, mare este taina crestinatatii. Dumnezeu s-a aratat in trup, s-a indreptat in Duhul, a fost vazut de ingeri, s-a propovaduit intre neamuri, a fost crezut in lume, s-a inaltat intru slava” (I Tim. 3, 16).
Aceste cuvinte au format de la inceputul crestinismului unul din imnurile cele mai frumoase si mai cuprinzatoare prin care s-a facut cunoscuta intreaga iconomie a mantuirii nea-mului omenesc prin Iisus Hristos. Ele ne arata marea iubire a lui Dumnezeu care a venit la noi sa ne mantuiasca. Aratarea lui Dumnezeu in trup nu este o idee abstracta, mantuirea nu este doar o declaratie divina, ci este o fapta de jertfa a Fiului lui Dumnezeu venit in lume in chip de om, este un izvor de har pe care l-a deschis Dumnezeu oamenilor, prin Iisus Hristos.
Intruparea Cuvantului este semnul dragostei lui Dum-nezeu si dovada ca, dupa ce a creat lumea, nu a parasit-o si nu a lasat-o la voia intamplarii, ci ii poarta de grija si il cauta pe om ca sa-l mantuiasca. In cuvintele sale, Apostolul Pavel mar-turiseste ca Hristos este Dumnezeu si Om. El a venit in lume, a fost vazut si auzit de ingeri si de pastori. Prin viata, invatatura si jertfa Lui a intemeiat o legatura vesnica intre cer si pamant, intre Dumnezeu si oameni. Si dupa inaltarea intru slava, Iisus nu a parasit lumea si pe oameni. Inainte de moartea Sa pe cruce, le-a spus Apostolilor si prin ei, noua: ,,Nu va voi lasa orfani” (Ioan 14, 18). Cand s-a despartit trupeste de ei pe Muntele Maslinilor, le-a zis: ,,Iata Eu cu voi sunt pana la sfarsitul veacurilor” (Matei 28, 20). El este cu noi prin invatatura Sa dumnezeiasca, prin faptele Sale minunate, prin pilda vietii Lui fara prihana. Dar, este mai ales cu noi, prin Trupul si Sangele Sau cu care ne impartasim, iar prin impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului se desavarseste unirea noastra cu Hristos.
De la Nasterea lui Hristos, au aflat crestinii ca ,,Dum-nezeu este iubire”. Aici este marea bucurie a Craciunului. Dumnezeu este cu noi, nu suntem singuri. Deschideti larg portile sufletului ca sa intre Hristos! Veniti la El si invatati ca este ,,bland si smerit cu inima”!
Apostolul Pavel ne spune, mai departe, ca Mantuitorul ,,a fost vestit intre neamuri”. Aceste cuvinte au intelesul unei profetii. Nasterea Domnului a fost vestita in lume de pastori. Ei au spus cele ce au auzit si au vazut in noaptea sfanta. Ea a fost vestita de ingeri care au cantat imnul: ,,Marire intru cei de sus lui Dumnezeu si pe pamant pace, intre oameni bunainvoire” (Luca 2, 14). Acesta este, de fapt, marele dar al Craciunului: marirea lui Dumnezeu si pacea pe pamant. Vestea a fost dusa mai departe de magi si de sfintii apostoli. Veacuri de-a randul, Biserica propovaduieste aceasta veste a mantuirii prin Hristos. In ea se afla insasi iconomia mantuirii neamului omenesc. Aceasta veste a fost crezuta si primita de oameni. Ei i-au slujit nenumarati crestini, urmasi si marturisitori ai lui Hristos in lume. Ea a fost primita de mosii si stramosii nostri, inca de la inceputul formarii neamului romanesc.
Venirea in lume a Domnului nostru Iisus Hristos a mangaiat pe cei intristati, a luminat pe cei din intuneric, a slobozit pe cei robiti, a intarit pe cei slabi, a indreptat pe cei rataciti, a impacat pe oameni cu Dumnezeu si a deschis por-tile Imparatiei celei vesnice.
Dreptmaritori crestini,
Sfintii Apostoli au propovaduit la toata faptura vestea cea buna a mantuirii prin intruparea Mantuitorului. Astfel, prin purtarea de grija a lui Dumnezeu, au ajuns si pe pamantul tarii noastre, mai intai in tinutul dintre Dunare si Mare, Dobrogea de astazi, Sfintii Apostoli Andrei si Filip, fiind primii vestitori ai Evangheliei lui Hristos. De atunci, Biserica a prins radacini puternice in pamantul Neamului romanesc si a crescut asemenea grauntelui de mustar, ajungand sa fie roade datatoare de mantuire.
Realizarile ei in plan spiritual si administrativ nu se puteau implini decat prin legatura clerici-credinciosi, drept pentru care, in mare masura, istoria Bisericii este insasi istoria poporului nostru. Astfel, evenimentele mai importante ale Bisericii stramosesti sunt legate de momentele de rascruce ale istoriei romanilor. Doua dintre acestea au fost aniversate in acest an inchinat in chip deosebit Crezului Ortodox. In primul rand, dobandirea Autocefaliei in 1885 – care a urmat, firesc, deplinei recunoasteri a Independentei de stat a Romaniei in 1877-1878 si, apoi, ridicarea Bisericii noastre la rang de Patriarhie in 1925, ca urmare a constituirii statului unitar roman in decembrie 1918. In acest sens, putem afirma ca statornicia in credinta orto-doxa a stramosilor nostri, precum si nenumaratele binefaceri savarsite de poporul roman, au adus Autocefalia Bisericii noastre stramosesti, iar evlavia si vrednicia slujitorilor si fiilor ei duhovnicesti i-au asezat pe frunte coroana cea mai de pret in Ortodoxie – rangul de Patriarhie. Cele doua momente de referinta din istoria Bisericii noastre, aniversate de curand, s-au ingemanat anul acesta, in chip cu totul fericit, cu implinirea a doua decenii de slujire arhiereasca rodnica a Preafericitului Parinte Patriarh Daniel, din care trei ani plini de bogate infaptuiri ca Intaistatator al Bisericii Ortodoxe Romane. Suntem datori Preafericirii Sale, cu rugaciunile noastre, pentru neuitata si istorica vizita canonica efectuata in Eparhia noastra, cu prilejul resfintirii Catedralei Episcopale, cand au fost aduse si asezate aici, spre inchinarea credinciosilor, moastele Sf. M. Mc. Gheorghe, ocrotitorul Episcopiei Giurgiului, rugandu-L pe Hristos, Cel nascut in ieslea Betleemului, sa-i daruiasca indelungare in zile, cu sanatate deplina si rodnice impliniri in ogorul Ortodoxiei romanesti.
Iubiti parinti slujitori ai sfintelor altare,
Dreptmaritori crestini,
Cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns la sfarsitul unui an. Cel dintai si cel mai puternic sentiment care ne stapaneste in aceste zile este acela de multumire adusa lui Dumnezeu pentru ca ne-a ajutat sa ne implinim, atat cat ne sta in putinta ca oameni, rostul pe care il avem in lume. Anul pe care il incheiem a fost si pentru noi, romanii, si pentru lumea intreaga, un an de mari incercari. Un an in care am putut, insa, vedea atat de limpede cat de strans ne este legata existenta de milostivirea lui Dumnezeu. Si din bucurii, dar si din necazuri si suferinte se cuvine, asadar, sa invatam a deslusi si implini voia lui Dumnezeu in viata noastra. Caci in-cercarile ce vin asupra omului nu au alt scop decat de a-l re-chema si reintoarce pe acesta, prin cainta, la bucuria partasiei de pace si iubire cu Dumnezeu. Sfintele Scripturi ne invata ca Hristos-Domnul Cel nascut in pestera Betleemului ramane pururea cu noi si El ni se arata prin orice semen, pe care noi, de cele mai multe ori, il vedem doar ca pe un simplu strain.
Asa cum S-a descoperit pastorilor la nasterea Sa, tot asa El ni se descopera prin orice strain pe care il intalnim neincetat, mai ales atunci cand aratam cat de reala si de vie ne este credinta si iubirea fata de El, fata de Biserica Lui si de semeni. Iar ,,strainul” care apare langa noi este Domnul, este fiecare faptura omeneasca pe care imprejurarile vietii o aduc in apro-pierea noastra sau chiar o fac sa aiba vitala nevoie de impreuna-patimirea si grija noastra binevoitoare. Privind pe semenii din jurul nostru, precum si pe cei de maine, se cuvine sa ne gandim ca noua si tuturor crestinilor ne revine sfanta indatorire de a raspandi in aceasta perioada de criza spirituala si materiala – precum sfintii nostri inaintasi din primele veacuri – aluatul iubirii, al generozitatii si al nobletei evanghelice, pentru ca lumea aceasta sa nu ajunga o colectivitate in care oamenii sa se vada si sa se priveasca nepasatori, ca niste straini si concurenti in abuzuri, lacomie si nedreptati aducatoare de dureri tuturor.
Imputinarea iubirii celei sfinte aduce prabusirea omu-lui in cel mai nemilos egoism si in cele mai pustiitoare patimi si distrugeri fara intoarcere, denaturand sensul vietii si primejduind intreaga creatie. Egoismul si lacomia inseamna desfigurarea spirituala a omului, stagnare si inchidere paca-toasa in sine, refuzul de a parcurge prin iubire de Dumnezeu si de semeni calea catre mantuire, calea catre semen. Patriar-hii Vechiului Testament, incepand cu Dreptul Avraam, au fost toti niste calatori care, pentru dobandirea patriei ceresti, a celor netrecatoare, le-au parasit pe cele in care contemporanii lor isi gaseau placerea si siguranta, inaintand neincetat spre cele neschimbatoare, prin ascultarea chemarii dumnezeiesti si implinirea poruncilor de Sus. A trai cu adevarat inseamna a calatori si a urca neintrerupt spre piscurile inundate de lumina si bucuria Nasterii Domnului.
In acest sens, dand urmare chemarii acestui dumne-zeiesc praznic, aceea de a ne innoi sufletele, de a le imprima trasaturi noi care sa le ridice deasupra egoismului pierzator de suflete, sa ne straduim a deveni fii dupa har ai lui Hristos, slujind cu credinciosie la altarul Bisericii si al Neamului nostru romanesc, stiind ca numai astfel facem voia Celui care S-a nascut in pestera din Betleem.
In noaptea de 31 decembrie 2010 spre 1 ianuarie 2011 si in ziua de Anul Nou sa inaltam rugaciuni de multumire lui Dumnezeu (Te-Deum) pentru binefacerile primite de la El in anul 2010 si sa-I cerem ajutorul in toata lucrarea cea buna si folositoare pe care o vom savarsi in anul nou 2011.
Impartasindu-Va aceste parintesti indemnuri la marea sarbatoare a Nasterii Domnului – izvorul celorlalte mari praznice –, cand se descopera marea taina a crestinatatii, in atmosfera bucuriei duhovnicesti pe care ne-o inspira lumina Betleemului si colindele noastre stramosesti, Va adresam tuturor calde si parintesti doriri de pace si sanatate, fericire si ajutor mult de la Dumnezeu in tot lucrul bun si folositor, dimpreuna cu traditionala urare:
La multi si binecuvantati ani!
Al vostru catre Hristos-Domnul rugator,
† AMBROZIE
Episcopul Giurgiului
Note:
1 Sfantul Ierarh Antim Ivireanul, Predici, Editura Academiei Romane, Bucuresti,1962, p. 264.
2 Natalia Manoilescu Dinu, Nasterea Domnului - revărsarea luminii dumnezeiesti, Bucuresti, 2010.
3 Ibidem.
4 Ibidem.
5 Ibidem.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.