Conceptia lui Plotin despre sufletul lumii
Originea sufletului lumii este spiritul. Sufletul lumii este, ca a treia ipostaza, principiul fundamental al lumii imanente. El este "mijlocitorul", intre lumea ideala si cea senzoriala, intors spre amandoua, ramanand mereu dupa felul divin, desi mai putin decat spiritul. Totul este insufletit, plin de viata, sufletul lumii intrepatrunde totul, ca temeiul a tot ceea ce noi numim suflet si lume. Existentele senzoriale si tot ceea ce este pamantesc depind de sufletul lumii, care este, dupa cum am vazut, un principiu de trecere de la lumea senzoriala la cea suprasenzoriala.
Sufletul lumii este originea plenitudinii energiilor sufletesti ale divinitatilor, demonilor, oamenilor, animalelor si plantelor; al numarului nemarginit de fiinte individuale. El insufleteste aceste fiinte fara sa se imparta in ele, ci ramane mereu o unitate. Sufletul infinit cuprinde in sine toate aceste suflete. Asa cum spatiul este locul corpurilor, tot asemenea sufletul lumii este locul sufletelor.
Universul este, pentru Plotin, corpul sufletului lumii, iar acesta din urma interpatrunde intregul univers, fara sa se imparta intre lucruri. El este puterea ce tine toate lucrurile laolalta, fundamentindu-le pe anumite raporturi (legi, simpatie, iubire, sentimentul de apartenenta).
Plotin reprezinta conceptia ca sufletul este drumul pe care omul poate ajunge la spirit, iar gratie spiritului acesta se uneste cu originea lui divina. Sufletul este locul unde se afla ratiunea, corpul este locul afectelor si al pasiunilor. O conceptie eronata ce s-a afirmat - dupa cum am amintit - pana in timpul lui Spinoza. De aici contrazicerile intre trup si suflet. Pasiunile sunt pentru Plotin originea raului. Din aceasta pricina, aceia care se afla sub puterea pasiunilor sunt guvernati de rau. Dar Plotin afirma ca chiar si omul spiritual este dependent de corpul sau, caruia trebuie sa-i faca concesiuni. Acesta insa considera corpul ca fiind ceva strain, ca ceva care se afla in calea omului, pentru ca acesta sa nu poata trai o viata duhovniceasca. De aceea, sufletul are menirea sa rupa, pe cat este cu putinta, legaturile lui cu corpul.
Pentru Plotin sufletul este o substanta imateriala, care se poate desparti de corp, neimpartit, simplu si intreg, intreg in fiecare parte a corpului, desi inceputul activitatii lui se afla in creier. O idee curioasa a lui Plotin este ca sufletul n-ar fi in corp, ci dimpotriva, corpul in suflet, ca organul acestuia, fiindca abia sufletul face posibile functiunile corpului. Sufletul isi formeaza corpul sau, fara de care acesta din urma n-ar putea fi ceea ce este. Plotin apara din toate puterile nemurirea sufletului si preexistenta acestuia. Fiecare suflet are cate o idee in lumea ideala, fiindca caracteristicile fiecarei individualitati sunt determinate de cate o idee. Intre individualitate si idee se afla Logosul sufletului individual. Cate individualitati umane, atatia "logoi" in sufletul lumii, tot atatea idei in spirit. Numarul acestor "logoi" nu este infinit, fiindca acelasi numar de "logoi" revine mereu si mereu in lumea senzoriala, dar avand de fiecare data alte destine. Nemarginirea sufletelor si a spiritului consta tocmai in aceea de a putea incepe mereu de la inceput.
Plotin vorbeste despre sufletul lumii in legatura cu timpul. Sufletul lumii este supratemporal, dar el produce timpul din sine insusi. Din aceasta cauza timpul este in dependenta de natura activa a sufletului lumii. El nu este identic cu eternitatea, fiindca aceasta a fost mai inainte de timp. De asemenea el nu este in legatura nici cu existenta si nu este nici o functiune a lumii spirituale si nici a Unului. Activitatea sufletului lumii a voit sa devina stapana sa insasi si a fost silita spre activitatea formativa si miscare si astfel a creat timpul, care pana acum nu exista. Ca atare, pentru Plotin, timpul este ceva devenit si deci trecator. Intinderea vietii sufletesti produce timpul. Viata ce se desfasoara in marginile timpului este durata acestuia, viata trecut - trecutul. In acest sens timpul poate fi definit, dupa Plotin, ca "viata sufletului" considerat in miscare, prin care acesta trece de la un fapt la altul. Timpul este o imagine a eternitatii, asa cum lumea senzoriala este o imagine a lumii spirituale, iar viata terestra o imagine (copie) a lumii sau vietii ceresti. Timpul n-are o existenta in afara sufletului si nici eternitatea in afara vietii spiritului. Timpul este, deci, o aparitie a sufletului. El exista numai in suflet si cu sufletul, ca si eternitatea in existenta. In clipa in care activitatea sufletului a incetat, nu mai ramane decat eternitatea. O idee centrala a filozofiei neoplatonice este ca numai spiritul este viata adevarata.
N.B.
.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.