Urcusul spre Dumnezeu

Asa precum corpurile ce tind in jos, daca pornesc la vale, chiar daca nimeni nu le mai impinge dupa prima miscare, se avanta prin ele insele intr-o miscare si mai repezita in jos, atata vreme cat raman cu chipul inclinat si supus acestei porniri, neaflandu-se nimic care, prin impotrivire, sa opreasca pornirea lor, tot asa, dar dimpotriva, sufletul eliberat de impatimirea sa pamanteasca se avanta usor si repede in miscarea catre cele de sus, ridicandu-se de la cele de jos, spre inaltime. Si nefiind nimic care sa-i opreasca de sus pornirea (pentru ca firea binelui este atragatoare pentru cele ce privesc spre el), sufletul se ridica mereu, mai sus, de la sine, intinzandu-se impreuna cu dorinta dupa cele ceresti spre cele dinainte, cum zice Apostolul (Filip., 3, 14), continuand zborul spre ceea ce e mai sus. Caci, dorind ca prin cele ajunse sa nu piarda inaltimea vazuta mai sus, e purtat neincetat de pornirea spre cele de sus, reinnoind mereu, prin cele dobandite, taria zborului. Fiindca lucrarea prin virtute se hraneste prin osteneala, neslabindu-si taria prin lucrare, ci sporind-o.



Pentru aceasta, zice ca si marele Moise, urcand mereu, nu se opreste niciodata din urcus, nici nu-si pune vreun hotar siesi in miscarea spre inaltime, ci, odata ce a pus piciorul pe scara care se sprijina de Dumnezeu, cum spune Iacov, paseste pururea spre treapta de deasupra si nu inceteaza niciodata sa se inalte, prin aceea ca mereu descopera ceva deasupra treptei atinse in urcusul spre inaltime. (Sf. Grigorie de Nyssa)

.

22 Ianuarie 2015

Vizualizari: 2464

Voteaza:

5.00 / 5 din 2 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE