Despre post

Despre post Mareste imaginea.

Sfânta şi dumnezeiasca Scriptură spune: Cand posteşti unge capul tău şi faţa ta o spală şi nu fiţi ca făţarnicii care îşi întunecă feţele (Matei 6,16-17).

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că a unge capul înseamnă a adăpa mintea cu dumnezeieştile cuvinte şi astfel să ne strălucească faţa având în noi cunoştinţa dumnezeiască, pentru că faţa arată ce este în inimă. Postul nu este nicicum un prilej de întristare, ci este un prilej de a ne apropia mai mult de Dumnezeu, iar apropierea de Dumnezeu nu poate decât să ne aducă bucurie duhovnicească.



Pocăinţa înseamnă întoarcerea la Dumnezeu, întoarcere care ni se întâmplă atunci când ajungem la o stare de umilinţă. Destul am orbecăit în întuneric, în nebunii tinereşti şi în răutate învechită; acum când am cunoscut adâncul păcatului, ne întoarcem obosiţi de păcat spre Cel pe Care, deşi L-am batjocorit prin viaţa noastră, iată că ne aşteaptă şi Se bucură de întoarcerea noastră. Ne punem ochii în pământ, lacrimile ne inundă, atâta zbucium şi răutate am avut, iar acum atâta linişte şi pace. Linişte şi pace venite dintr-o înfrângere, o înfrângere a omului învechit în răutate. Am pierdut viaţa în păcate, dar înfrânţi ne întoarcem către Cel Care poate toate, către Cel pentru Care înfrângere nu există, ci la Dânsul toate sunt în a Sa putere, moartea loc nu mai are căci toate le preschimbă în viaţă.

Ceea ce părea înfrângere s-a schimbat în măreaţă biruinţă. Primul care părea pierdut şi a biruit a fost Hristos, iar după El atâţia alţii. Prigoana şi necazul aduc încununare, iată, până acum, unul câte unul, cei osteniţi intră în bucuria biruinţei lui Hristos. Postul ne face mai sensibili, mai aproape de gingăşie, mai aproape de acea stare când omul vieţuia împreună cu Dumnezeu. Atunci oamenii mâncau doar din roadele pământului şi nicidecum carne. Sfinţii Părinţi ne spun că ceea ce a făcut Dumnezeu cu Noe după potop, când a zis: tot ce mişcă şi ce trăieşte să vă fie spre mâncare (Facerea 9, 3), nu a fost o binecuvântare, ci a fost un pogorământ. Dumnezeu ştia că oamenii tot vor mânca carne, chiar dacă nu le-ar fi dat voie. Asta s-a şi întâmplat cu oamenii înainte de potop, deşi Dumnezeu le spusese: iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod în el. Acestea vor fi hrana voastră (Facerea 1,29).

Cu toate acestea, oamenii au mâncat carne şi chiar au început să se mănânce între ei, au mâncat chiar, carne de om, în vremea când au apărut uriaşii pe pământ. De aceea, să nu fim ca porcii, îngreunându-ne cu tot ceea ce ne vine la gură, ci să fim ca nişte înţelepţi care aleg cele care îi apropie de bunătate. Vedem că oaia mănâncă iarbă şi iată cât este de blândă, încât şi Mântuitorul S-a asemănat cu mielul, iar lupul se hrăneşte cu carne si este un animal scârnav. La fel, după cel ce mănâncă mâncăruri grele miroase greu, pe când cel ce mănâncă mâncăruri uşoare doarme liniştit şi se simte uşor. Astfel, cei ce duceau o viaţă ascetică mâncând doar pâine şi verdeţuri, trăind fără femei şi luptându-se cu păcatul, nu aveau nevoie să se spele niciodată, căci însăşi pocăinţa este o spălare. Prin post, înfrânare de la femei şi alte vicii ieşise toată răutatea din ei, pe când lacomii şi cei păcătoşi pot să se spele toată ziua şi tot miroase după ei.

Trebuie să spunem că toată răutatea miroase. In vieţile sfinţilor se spune că atunci când un părinte sfânt a poposit la un han, cârciumăreasa a dat animalului său să mănânce varză, iar animalul nu a vrut să se atingă de varză pentru că mirosea a iubire de arginţi, patimă de care era cuprinsă cârciumăreasa. Revenind la postul de bucate, Sfinţii Părinţi ne spun că „mâncarea multă este ca o oaste zgomotoasă", nu ne lasă să dormim, nu ne lasă să ne rugăm şi nici să fim liniştiţi. Insă lucrul cel mai important la care trebuie să luăm aminte este acela că Dumnezeu nu vrea de la noi un post sterp, căci nu contează cât am postit, ci contează ce am folosit. Marele folos al postului este de a ajunge la o stare mai liniştită, în care să-L cunoaştem pe Dumnezeu. Astfel, pentru ca postul să nu fie sterp, o atenţie deosebită se dă în perioada aceasta cuvântului lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură, Psaltire şi Sfinţii Părinţi. La cei care se înfrânează de la bucate grele se observă o mai multă atenţie a minţii şi, iată, începem să înţelegem: aici trebuie să ajungem şi vom vedea în noi o schimbare. In locul cortului dărâmat, a părţii omului rău pe care am dărâmat-o prin oprirea de la bucate, punem piatra de temelie a cuvântului lui Dumnezeu, pentru ca să înflorească în acel loc bunătatea şi dragostea.

In Pateric, la avva Ioan se spune: „De va voi împăratul să ia vreo cetate, întâi opreşte apa şi hrana, iar vrăjmaşii (patimile), pierind de foame, se supun lui. Aşa şi patimile trupului: dacă cu post şi cu foamete va petrece omul, slăbesc în lupta cu sufletul lui". Aşa să dărâmăm omul cel vechi din noi şi să ne înnoim în lumina dumnezeieştilor învăţături. Mare este tristeţea unui post sterp, este o răutate făţarnică. Spunea un părinte că a văzut pe unii care făceau nevoinţe supraomeneşti, mâncau rădăcini, dar cât de trist era faptul că erau lipsiţi de roade duhovniceşti! Ei făceau un efort al trupului fără să aibă o lucrarea a harului. Şi astăzi se mai aud din cei care citesc câte o Psaltire fără să se oprească sau nu ştiu cât timp nu mănâncă, dar cei care au gustat din bucuria cuvântului lui Dumnezeu ştiu că, atunci când te cercetează harul lui Dumnezeu cu lacrimi, nu termini de citit nici măcar o catismă din Psaltire, acolo este finalul.

Cei cu un tipic de rugăciune „beton" se dau pe faţă că sunt doar tipicari; ei zic că-şi fac datoria, dar, după cum spune Sfântul Ioan Scărarul, sunt ca două pietre de moară care se învârtesc în loc şi nu înaintează niciodată. îmbătrânesc fără să cunoască starea de fericire, aceea a dragostei în care, ca un fiu în casa tatălui, nu faci nimic pentru o răsplată anume sau că trebuie făcut, ci faci din plăcere, bucurându-te de roade ca de unele de care nu Tatăl are nevoie, ci sufletul tău. Atunci bucuria ne inundă, osteneala ne dă satisfacţii şi, deşi timpurile sunt grele iar râvna duhovnicească s-a răcit, mai punem şi noi în sac cât putem şi credem că Dumnezeu este puternic să ne dea har oricât de grele ar fi timpurile pe pământ. Se ştie că întăririle în front se trimit acolo unde este lipsa mai grea, aşa şi harul ne va cerceta atunci când vom fi mai strâmtoraţi, de nu ne vom împuţina cu inima.

La 20 de ani, când nu ştiam mai nimic despre Dumnezeu, la începutul Postului Mare un călugăr mi-a spus că acum, în Postul Mare, se fac mai multe metanii. Auzind aceasta, m-am arătat indignat. Ce atunci când mănânc bine să fac metanii puţine,, iar acum când nu mănânc să fac metanii mai multe? De atunci însă au trecut ani buni în care am învăţat din propria experienţă că mâncarea multă aduce o îngreunare a trupului, moleşeală, somn şi lenevie, iar postul îţi face trupul ca o pană, ajungând la o uşurime în care sutele de metanii nu doar că o să ţi se pară o nimica toată, ci chiar simţi nevoia să le faci. Atunci când îţi este foame şi încă ai putere, metaniile sunt recomandate pentru a distrage atenţia minţii de la stomac. Atunci când trupul face un efort, sângele inundă, este dirijat spre partea trupului cu care se face efortul.

Un efort este şi lucrarea stomacului, astfel că, atunci când lucrează, este un centru spre care se trimite sângele. Sângele, dacă este trimis spre alte părţi alte trupului care sunt solicitate în acel moment, nu va mai putea alimenta stomacul. Acesta, fiind lipsit de ceea ce-l făcea să fie zburdalnic, va sta astfel cuminte, nemaiputând să lucreze. Fiecare ştie că, dacă-ţi găseşti de lucru, uiţi de foame, iar lucrul poate să fie un anumit efort, dar mai ales lucrarea minţii. Dacă ne gândim că şi mintea pentru a funcţiona are nevoie să fie alimentată corespunzător de către vasele de sânge, am deschis o ecuaţie care nu este greu de rezolvat. Concluzia este că, dacă avem lucrarea minţii, stomacul va fi doar un rob căruia îi vom da atunci când vom crede de cuviinţă. Dacă vom fi meditativi, fata noastră se va inunda de bucurie, sângele va fi dirijat spre cap. îţi ungi capul, îţi străluceşte faţa, nu precum cei ce-şi găsesc bucuria în bucate, care îşi ung stomacul şi îşi măresc pântecele. Pe primii îi conduce capul, pe ceilalţi îi conduce stomacul.

Marele război însă este cel al obişnuinţei, pentru cei ce nu sunt obişnuiţi a trăi fără mâncăruri de dulce sau pentru cei ce nu sunt obişnuiţi cu ajunarea. Schimbarea orei de masă şi împuţinarea hranei este un război, iar primele zile sunt cele mai grele, organismul cerând de mâncare la orele la care era învăţat. Este un război care te tulbură de la rugăciune, cererea aceasta este ca atunci când cineva îţi bate la uşă în timpul rugăciunii şi te sâcâie. „Dă-mi, dă-mi" - spune. Aşa şi stomacul, când e învăţat să primească şi nu primeşte, spune „dă-mi, dă-mi", dar după un anumit timp de „prigoană" şi răbdare se va obişnui cu noile condiţii. De aceea, sfinţii în pustie, fie că era vineri, fie că era joi, aveau un post constant şi, în afară de sâmbătă şi duminică, ajunau până la aceeaşi oră. A ţine un post constant este mai uşor decât a mânca o zi de dulce şi a doua zi a ajuna şi a duce sufletul la o mare linişte, ferindu-l de un război inutil, ideea fiind de fapt că postim greu din cauză că nu suntem obişnuiţi. Mâncărurile de dulce măresc pofta, ceea ce

face să ne fie mai greu şi la rugăciune şi în toate. Chiar când nu este post, atunci când trupul are putere şi este zburdalnic, se recomandă a se mânca mai mult de post ca un tratament pentru suflet şi pentru trup, şi care ne duce mai aproape de umilinţă

Nu vom tăia însă cu totul sau peste măsură alimentaţia stomacului, ci îi vom da ca unui rob care ne ajută, căutând o cale de mijloc şi evitând o înfrânare peste măsură care ne poate duce la nelucrare şi boală. Ideea este însă de a împuţina ovăzul pentru ca să nu mai fie aşa de nărăvaş calul (trupul). Sfântul Ioan Casian spune: „Postul omului în toată viaţa lui ar trebui să fie o viaţă echilibrată, pentru că primirea hranei cu măsură şi socoteală dă trupului sănătate şi nu îi ia sfinţenia".

Postul trebuie reglat în funcţie de activităţile noastre. Sfinţii Părinţi ne spun să mâncăm atât cât să nu ne pierdem rugăciunea, şi aş îndrăzni să adaug: să postim atât cât să nu ne pierdem rugăciunea, adică să nu ţinem un tipic forţat al postului atunci când ajungem la o stare de nelucrare, ci să ne întărim atât cât avem nevoie pentru a fi ageri la minte, căci dacă mintea ne este întunecată postul nu ne foloseşte la nimic.

Trebuie să înţelegem că sfinţi precum Moise, Ilie şi alţii erau într-o stare de har. Noi am greşi dacă am forţa perioade lungi de post negru în zbuciumul pământesc pe care îl trăim. Trebuie mai întâi prin umilinţă, smerenie şi cunoaşterea cuvântului lui Dumnezeu să ajungem la o lucrare a harului, har care el însuşi ne va învăţa cum să postim pentru a păstra continuitatea lucrării dumnezeieşti. Toate însă trebuie făcute cu dragoste, adică având un zel spre a ajunge mai aproape de Dumnezeu. Nimic din ceea ce este făcut în forţă nu ne va ajuta, căci silnicia naşte nelegiuirea, iar „orice lucrare care nu are dragostea ca început şi rădăcină nu este nimic" (Sfântul Antonie cel Mare).

In timpul postului, volumul de muncă trebuie micşorat. Despre lucrul acesta spun şi canoanele sfinţilor, care rânduiesc ca „în Postul Mare călugărul să nu se apuce de plugărit, ca să dezlege la untdelemn". Sfinţii din Pateric făceau mai mult rucodelii care nu cereau un efort deosebit (ca de exemplu împletirea de coşniţe), astfel încât puterea şi atenţia să fie canalizate asupra minţii. Lucrările grele concentrează puterea trupului asupra părţilor solicitate şi, nereuşind să mai fim în aceste condiţii atenţi la minte, suntem ca nişte cai care execută o anumită lucrare. In acele momente ale lucrului, mintea nu a gustat nimic din cuvântul lui Dumnezeu, deci omul a încetat să existe ca fiinţă duhovnicească, fiind un rob al pământului şi nu unul al lui Dumnezeu.

Bineînţeles, graniţa şi care sunt aceste lucrări în care mintea nu mai poate medita, le stabileşte fiecare în momentul în care observă că, oricât ar vrea să fie atent la cuvântul lui Dumnezeu în momentul efectuării unei lucrări, nu reuşeşte, datorită solicitării la care este supus. Acum am zice: bine, dar poate spune: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă". Da, poate, dar liniştea este ca pământul bun pentru sămânţă. Astfel că, orice am lucra, trebuie să nu ieşim din sfera liniştii. Iar apoi ne spun şi Sfinţii Părinţi şi chiar vedem şi noi înşine că o muncă fizică mai grea şi de lungă durată cere mâncare multă, şi odihnă mai multă, şi deja aici nu mai poate fi vorba de linişte. Tot la Sfinţii Părinţi am găsit că o muncă fizică nu trebuie să depăşească şase ore pentru un călugăr, pentru a nu avea nevoie să doarmă şi să mănânce mai mult, pentru a nu ieşi din liniştea însingurării, o linişte care, bineînţeles, trebuie să fie lucrătoare. Lucrul de care trebuie să se îngrijească permanent duhovnicul şi ucenicul este ca timpul de la chilie şi de rugăciune să fie „plin de atenţie şi rodnic".

O variaţie se impune totdeauna, pentru a nu intra într-un program pe care trebuie neapărat să-l facem; trebuie să ajungem ca rugăciunea să fie pentru noi o bucurie, un lucru pe care cu adevărat să simţim nevoia să-l facem. La cea mai mare bucurie ajung cei meditativi cugetând la cuvântul lui Dumnezeu şi, bineînţeles, cei care s-au debarasat de grijile lumii. Vor fi ispite, încercări care vor vrea să ne tulbure, dar smerenia şi umilinţa ne vor păzi de aceste curse, iar cunoştinţa ne va călăuzi spre bucurie. Atunci nu vom dori mâncăruri multe, ci vom mânca mai sărăcăcios, ne vom purta mai cu evlavie, aşteptând cu răbdare să se împlinească voia lui Dumnezeu, în toate punând dragoste, rugându-ne şi pentru cei amărâţi, şi pentru cei care vor să ne prigonească într-un anume fel sau altul. In faţa încercărilor şi ispitelor trebuie să ne vedem neputincioşi şi să cerem ajutor de la sfinţi şi de la Dumnezeu.

Am spus cât de importantă este liniştea pentru rugaciune şi post. Opusul liniştii este însă mânia, tulburarea, pretenţiile, grijile lumeşti. Toate acestea ne fac să ne consumăm fără a depune un efort fizic, astfel că postul şi rugăciunea sunt grav afectate. Un post fără linişte şi rugăciune face ca mânia şi tulburarea să fie şi mai mare; el este un post păgubos care nici nu ne zideşte, ci dărâmă şi puţina sănătate sufletească pe care o mai avem. De aceea este diferenţă între un loc şi altul, în tipicul postului pentru fiecare loc, în funcţie şi de solicitările locului respectiv.

Mulţi dezleagă postul înţelegând greşit cuvântul din Evanghelie care spune că: nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci cele ce ies din om, acelea sunt care îl spurcă (Marcu 7, 15). Ei nu înţeleg însă că mai înainte de mâncare este pofta, astfel că omul încuviinţând pofta se spurcă. Pofta, ştie fiecare, iese dinlăuntrul nostru, astfel încât, atunci când ne-am învoit cu gândul, deja am căzut. Ajungând aici, trebuie să spunem că neînfrânarea Evei a fost cauzată nu doar de pofta gustului, ci, după cum bine ştim din Sfânta Scriptură, a fost cauzată şi de plăcerea ochilor şi de dorirea înălţării (cf. Facerea 3, 6). Postul nu trebuie să fie doar unul al bucatelor, ci şi al ochilor şi al dorinţelor. Pentru ce a apărut despărţirea dintre Dumnezeu şi om? Pentru poftele imaginate. Poftiţi şi nu aveţi, spune Apostolul (cf. Iacov 4, 2). Atâta timp cât vom avea în noi pofte lumeşti, este între noi şi Dumnezeu această despărţire, pentru că harul nu lucrează în războiul poftelor.

Cum spuneam, postul fără a face lucrarea lui Dumnezeu, adică fără a face ceea ce cere Dumnezeu de la noi, este sterp. Spun părinţii că, atunci când posteşte cineva dar nu face dreptatea lui Dumnezeu, postul acesta este urâciune înaintea Lui, iar Proorocul Isaia spune: Nu ştiţi voi postul care îmi place? Rupeţi lanţurile nedreptăţii, daţi drumul celor asupriţi, împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi (Isaia 58, 6-8). Postul este pentru tămăduirea trupului şi a sufletului, pentru că bolile sunt cauzate şi de o alimentaţie fără discernământ, şi de o viaţă fără rânduială. O viaţă înţeleaptă, cu o alimentaţie simplă, neexcesivă, o viată în mulţumire, adică în linişte fată de orice s-ar întâmpla în jurul nostru, având încredere că toate sunt în mâna lui Dumnezeu, ne duce la o vigoare a sufletului, la o sănătate sfântă în care iradiem de credinţă, nădejde şi dragoste.

In încercările îngăduite de Dumnezeu, deşi ne rugăm să se îndepărteze de la noi paharul acesta şi să nu fim duşi în ispită, totuşi ştim că acestea sunt spre binele nostru, fie ele boli, lipsuri, răutatea celor din jurul nostru sau orice altceva ar fi. Acestea ne lucrează răbdarea şi ne împletesc cununa, căci dacă am dus-o bine pe acest pământ, atunci pentru ce o să fim încununaţi? Iar dacă ne-am ostenit în încercări, vom lua plată pentru osteneala noastră.

Duhovnicul ne călăuzeşte în ce fel să postim, dar părinţii ne spun că, dacă duhovnicul este pătimaş, el nu te poate conduce pe un drum al sfinţeniei pe care nici el nu-l ştie. Se mai întâmplă cazuri în care duhovnicul povăţuieşte pe ucenici după cele citite şi după ceea ce i se pare, asigură ucenicilor condiţiile pentru a face pocăinţă, dar totuşi nu face lucrul cel mai important: nu lucrează el însuşi această pocăinţă. Iar Apostolul ne spune că, atunci când eşti tu însuţi încercat, atunci poţi învăţa şi pe alţii. Ce folos îţi este să smereşti pe alţii, dacă tu însuţi nu te smereşti, să vorbeşti despre cele duhovniceşti, iar tu să te ocupi cu cele lumeşti? Ucenicul nu se va folosi de un astfel de duhovnic, ci chiar se poate sminti, cu toate că spune: „nu faceţi ceea ce fac ei, ci faceţi ceea ce învaţă ei".

Privirea ucenicului este aţintită spre duhovnic, ca spre unul care deschide drumul, faptele duhovnicului sunt privite cu atenţie, iar ucenicul sau le va urma, sau se va sminti de ele. Trăirea harului este o sfâşiere, pocăinţa o cruce şi nu ajunge doar să îndemnăm pe alţii la ea, ci trebuie ca noi înşine să ne suim pe crucea pocăinţei, care până la urmă este un jug bun ce o să ne facă să ne simţim uşuraţi, căci nevoinţa aduce liniştire. Cu toate acestea, ucenicii nevinovaţi nu vor fi lipsiţi de lucrarea harului, care lucrează prin Sfintele Taine, în orice caz, după Sfintele Canoane, în post nu se dezleagă la carne sub nici un motiv. Copiii trebuie să postească măcar prima şi ultima săptămână din Marele Post şi în toate miercurile şi vinerile de peste an. Cercetarea unui suflet trebuie făcută temeinic, pentru că multe boli sunt cauzate de patimi pe care duhovnicul trebuie să le cerceteze, iar nu să dea dezlegare ca respectivul să mănânce de dulce şi să-l lase pradă războiului patimilor.

Nici o muncă fizică nu îndreptăţeşte mâncarea de dulce în post, iar muncile în mediu toxic anuale ce necesită a se bea lapte ar trebui întrerupte în funcţie de posibilităţi. Nu trebuie să ne bucurăm că avem un motiv de a dezlega, avem nevoie de curăţirea pe care ne-o aduce postul. Cei care înţeleg lucrul acesta caută să postească nu doar în perioadele de post, ci atunci când au liber de la munca pe care o depun, îşi curăţă sufletul şi trupul prin mâncare de post, simplă şi uşoară, şi citirea dumnezeieştilor cărţi. Astfel, în loc să meargă în vacanţă la mare, unde pot să se încarce cu păcate, merg în vacanţă pe un tărâm al liniştii şi bucuriei sufleteşti, într-o râvnă după tărâmul raiului, adică al vieţii împreună cu Dumnezeu.

Femeile trebuie să postească tăcând din gură şi arătând bunătate, iar altfel să nu mai facă pe evlavioasele, căci, dacă în comportamentul din familie şi viaţă în general nu arată smerenie şi dragoste, mai f mult defăima credinţa. Bărbaţii mofturoşi să cerceteze istoria lumii, să vadă câtă foamete şi durere a fost în lume, şi să fie mulţumiţi cu mâncarea simplă de post. Cât despre copiii cărora mamele le strecoară supa pentru că nu le plac legumele, vai de noi, ne vom învăţa minte când vor veni necazurile în viaţă, pentru că doar cunoscând necazul ne vom da seama ce am pierdut şi ce înseamnă bucuria.

Ieromonah Ioan Buliga
Desertaciunile lumii, Editura Egumenita

Cumpara cartea "Desertaciunile lumii"

 

.

18 Martie 2015

Vizualizari: 2096

Voteaza:

Despre post 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE