Filosofia postului: discernamantul duhovnicesc

Filosofia postului: discernamantul duhovnicesc Mareste imaginea.

Adevăratul scop al postului trupesc este acela de a conduce la progres duhovnicesc. El este prima treaptă către postul cel adevărat şi integral. În zadar ne înfrânăm trupeşte două, patru, şase sau şapte săptămâni, dacă la sfârşitul acestor perioade nu suntem mai buni, mai iertători, mai îngăduitori, dacă nu am făcut şi un real progres spiritual, dacă ne certăm mai mult decât la începutul lor cu persoanele apropiate, dacă nu am sporit rugăciunea şi nu am înmulţit milostenia, fie ea chiar şi numai trupească, dacă nu am dublat lucrarea exterioară de o profundă schimbare lăuntrică. Prin urmare, filosofia postului o constituie discernământul practicării lui.

Biserica Ortodoxă nu a făcut o adaptare a rânduielii postului, în funcţie de "spiritul vremii", rămânând fidelă sfintelor canoane, formulate în vechime. Pe de altă parte, omul zilelor noastre se plânge că are mult mai multe activităţi decât cel de altădată, unele mai stresante decât celelalte şi ocupându-i tot mai mult din timp, astfel încât grija specială, pe de o parte, de a posti, iar pe de altă parte, de a posti sănătos, fără a-şi periclita sănătatea trupească, este obiectivă.

La fel de adevărat este şi faptul că o alimentaţie bazată pe vegetale, prin limitarea şi chiar eliminarea, fie şi numai pentru anumite perioade, a proteinei animale a fost demonstrată a fi benefică pentru organismul uman. Experimente medicale, precum "studiul China", dieta populaţiei din Arhipelagul Okinawa sau mai larg răspândita dietă "mediteraneană" şi-au demonstrat deja de multă vreme superioritatea. În prezent, există clinici în Occident specializate în intervenţia asupra bolii oncologice şi care recomandă ca o metodă de luptă împotriva cancerului eliminarea cărnii din alimentaţie, pe principiul că celula bolnavă este energofagă, are nevoie de proteină. De altfel, neoplazia sau metastaza nu este altceva decât multiplicarea haotică a celulei bolnave care afectează, îmbolnăveşte şi până la urmă distruge celulele sănătoase, ducând la un deznodământ tragic şi, adesea, galopant. Or, principiul acestor tratamente este acela că, în lipsa proteinei animale, cea dintâi care este vulnerabilă este tocmai celula bolnavă de cancer, care, cu preţul slăbirii generale a întregului organism, nefiind alimentată, slăbeşte şi îşi încetineşte procesul de multiplicare rapidă şi haotică.

Unii dieteticieni şi nutriţionişti insistă însă asupra ideii că lipsa proteinei animale din alimentaţie poate afecta grav organismul, mai ales atunci când este vorba de persoane care suferă de anumite boli cronice (cardiovasculare, diabet, afecţiuni ale aparatului digestiv), ori în cazul femeilor însărcinate, al celor care alăptează, al copiilor aflaţi în perioada de formare, până spre vârsta de 12-14 ani, al bătrânilor, al celor care lucrează în medii grele, toxice.

Astăzi, condiţiile de viaţă ale omului modern s-au schimbat radical faţă de stilul preponderent rural de acum câteva decenii sau secole. Ţăranul de altădată, în Postul Naşterii Domnului, spre exemplu, după ce îşi pusese recolta la adăpost, în hambar, aştepta cu post şi bucurie "Ignatul" şi Crăciunul, apoi făcea crucea de gheaţă pentru Bobotează, pregătindu-se pentru apropierea primăverii, cu scopul de a începe din nou lucrul câmpului şi tot aşa din an în an, atâta timp cât Dumnezeu îi dădea sănătate şi putere.

Cum postim astăzi?
Omul contemporan este mult mai frământat şi zbuciumat, mai grăbit şi obosit. De multe ori, în câteva minute dimineaţa, trebuie să desfăşoare numeroase activităţi, să facă mai multe drumuri, ducându-şi copiii la grădiniţă sau şcoală, soţia la serviciu, până când să înceapă şi el ziua de lucru. Scenariul se repetă la prânz sau după terminarea programului, uneori perioade îndelungate de timp. Ba chiar şi la serviciu, problemele par a fi tot mai numeroase şi mai mari, încât de multe ori viaţa sa este împrăştiată, fragmentată. Nu puţine sunt situaţiile în care familia se întâlneşte abia seara târziu, când - contrar tuturor recomandărilor medicale - servesc masa pentru a salva măcar impresia de "familie unită", mâncând ceea ce le cade la îndemână. Mâncarea de post, este adevărat, foarte sănătoasă, presupune un efort special de pregătire a ei, un buget mai generos şi o gospodină pricepută.

Prin urmare, întrebarea care se ridică adesea este aceea dacă omul de astăzi, atât de agitat şi grăbit, mai poate respecta deplin porunca postului sau care ar fi rânduiala postului pentru el, adaptată astfel încât să nu îi afecteze nici sănătatea trupească, din cauza unei alimentaţii greşite - odată ce multe dintre produsele socotite "de post", care sunt "gata preparate" şi oarecum mai la îndemână, pentru a lăsa impresia că sunt identice la gust cu cele naturale, sunt "aditivate sintetic", "colorate artificial", aromatizate şi conservate cu ajutorul unor substanţe demonstrate toxice, nocive pentru organismul uman; dar nici să nu-şi pericliteze mântuirea.

O primă constatare este aceea că oricine doreşte să ducă o viaţă duhovnicească înaltă, oricine doreşte să se mântuiască, trebuie să arate o preocupare deosebită pentru respectarea poruncilor dumnezeieşti şi a recomandărilor bisericeşti, una dintre ele constituind-o tocmai respectarea postului. Dobândirea mântuirii este o lucrare dificilă, extinzându-se pe parcursul întregii vieţi şi presupunând nevoinţe încordate, atât trupeşti, cât şi sufleteşti, în vederea dobândirii răsplatei din partea lui Dumnezeu. Orice persoană animată de acest "dor de desăvârşire", de mântuire, implicată într-o astfel de nevoinţă, cunoaşte foarte bine un adevăr evident, şi anume faptul că orice formă de asceză reală porneşte de la etajul inferior al vieţii - trupul - şi vizează Împărăţia lăuntrică - sufletul. Este o iluzie a crede cineva că, trăind în robie faţă de un trup rebel, care cere, cu violenţă, împlinirea poftelor sale şi satisfacerea plăcerilor iluzorii, va reuşi să ajungă la înalte performanţe spirituale. Doar un bun control, o riguroasă observare şi disciplinare a tuturor energiilor, funcţiilor, potenţelor, facultăţilor fizice sunt capabile să îi ofere omului suportul necesar unei lucrări duhovniceşti îmbunătăţite.

Dimpotrivă, excesele de orice fel ale tinereţii şi adolescenţei se resimt dramatic la maturitate şi bătrâneţe, după cum, în mod similar, orice lipsă de cumpătare, în orice moment al vieţii ar fi, are efecte puternice şi de durată, remedierea ei, în cazul în care acest lucru mai este încă posibil, solicitând eforturi pronunţate, mult mai intense decât excesele făcute, şi perioade mai îndelungate de tratament şi convalescenţă, în vederea vindecării.

Experienţa duhovnicească demonstrează faptul că acela care nu posteşte de bunăvoie atunci când poate să facă acest lucru, atunci când vârsta, starea de sănătate şi activitatea îi permit, va trebui să postească de nevoie mai târziu, la recomandările drastice ale medicilor, dacă vrea să îşi prelungească viaţa şi să îmbunătăţească starea ei. Aşadar, precum au subliniat-o dintotdeauna Sfinţii Părinţi şi, urmând lor, Sfânta Biserică, postul creştin este un izvor de sănătate trupească şi spirituală, un mijloc pedagogic de disciplinare a trupului, în vederea desfăşurării unei înalte lucrări duhovniceşti, o adevărată "primenire" sau "înnoire" a întregii fiinţe umane, o reală "primăvară duhovnicească".

Excepţiile de la post
Cu toate acestea, Biserica dă dovadă de un extrem realism şi discernământ, cunoscând şi înţelegând situaţia excepţională a unor categorii speciale de credincioşi. Este arhicunoscută frumoasa şi adânca exprimare a părintelui Paisie Olaru, care spunea: "Canonul bolnavului îl constituie patul", adică însăşi boala sa, arătând în acest fel îngăduinţa de care se bucură cel aflat în suferinţă şi neputinţă. Sfinţi filocalici, precum Varsanufie şi Ioan, recomandă cu multă blândeţe şi înţelepciune celor bolnavi: "Coboară, fii îngăduitor cu trupul, şi nu ţi se va socoti aceasta păcat!", în sensul că Dumnezeu cunoaşte neputinţele lor şi nu cere de la ei eforturi peste măsură, postul lor constând în purtarea cu demnitate şi nobleţe sufletească a crucii suferinţei, fără împotrivire şi cârtire, având permanent gândul îndreptat spre Dumnezeu, cu nădejde în răsplată de la el, dacă nu în lumea aceasta, în mod sigur, în cea viitoare.

Acestor persoane, aflate în imposibilitatea de a posti fără a-şi afecta grav starea sănătăţii şi aşa precară, Biserica le recomandă insistenţa asupra celei de-a doua forme de post: cea spirituală. Indiferent de faptul că suntem bărbaţi sau femei, tineri sau bătrâni, bolnavi sau sănătoşi, dacă nu toţi putem să postim trupeşte atât de aspru precum am vrea-o, cu toţii putem însă să ne înfrânăm de la gânduri păcătoase, cuvinte de ocară, fapte rele, fărădelegi. Căci degeaba ne vom lăuda că nu mâncăm carne de porc, dar muşcăm din aproapele nostru, judecându-l, osândindu-l, clevetindu-l, mustrându-l şi aşa mai departe.

De altfel, întreaga literatură ascetică ne învaţă că postul nu este scop în sine, cu atât mai puţin unicul scop, ci este un instrument sau o unealtă, care, alături de altele, la fel de importante: rugăciunea, împlinirea fiecărei virtuţi în parte, îl conduc pe om către adevăratul ţel al vieţii sale - mântuirea. Dintre toate virtuţile sau faptele bune, calitatea de a fi atotcuprinzătoare o are iubirea, în timp ce toate celelalte virtuţi şi practici ascetice sunt doar virtuţi parţiale.

Biserica Ortodoxă, păstrând canoanele sale, a lăsat libertate duhovnicului să interpreteze cu discernământ, în scaunul spovedaniei, situaţia specială a fiecărei persoane şi, în funcţie de sex, vârstă, stare de sănătate, responsabilităţi sau activităţi, să recomande, atunci când situaţia obiectivă o impune, pogorăminte sau exceptări de la rânduiala şi practica generală, ţinând cont de cadrul general al posturilor bisericeşti.

"Ofranda dăruită de bunăvoie"
Sfântul Ioan Casian, iubitor al discernământului duhovnicesc, arătând că "primirea hranei cu măsură şi cu socoteală dă trupului sănătatea, nu îi ia sfinţenia", consideră că regula înfrânării o constituie conştiinţa proprie - "mărturisirea conştiinţei", cum se exprimă el, în sensul că "fiecare trebuie să-şi impună numai atâta cumpătare, câtă îi cere lupta contra împotrivirii trupului". Sfântul Părinte arată că, întrucât constituţiile, caracterele, firile şi temperamentele nevoitorilor sunt atât de variate, Sfinţii Părinţi "n-au lăsat un singur canon de postire, nici un singur chip al împărtăşirii de bucate, nici aceeaşi măsură pentru toţi. Fiindcă nu toţi au aceeaşi tărie şi aceeaşi vârstă; apoi şi din pricina slăbiciunii unora sau a unei deprinderi mai gingaşe a trupului. Însă un lucru au rânduit tuturor: să fugă de îmbuibare şi de săturarea pântecelui". Iar în susţinerea acestei convingeri, el dezvoltă o învăţătură realistă şi plină de înţelegere faţă de firea şi fiinţa umană, considerând că în lupta împotriva patimii lăcomiei pântecelui, omul nu trebuie să "se lase furat de plăcerea gâtlejului"; de aici şi recomandarea întregii ascetici ortodoxe ca acela care vrea să se înfrâneze, "să nu aştepte să se sature", ci să se depărteze de hrană, să se înfrâneze de la mâncare şi băutură, "până mai are încă poftă".

Ceea ce recomandă întreaga spiritualitate ortodoxă este practicarea "postului cu discernământ", adică a-şi afla fiecare nevoitor, alături de un părinte duhovnicesc, măsura ostenelilor şi a înfrânării trupeşti personale, în vederea progresului spiritual, căci, spune acelaşi Sfânt Ioan Casian, deşi "curăţia duhului este strâns legată de flămânzirea trupului", "mai bună este o hrană zilnică chibzuită cu moderaţie decât un post greu şi lung la intervale de timp", căci lipsa de discernământ şi înfrânarea peste măsură "cunoaşte nu numai o sleire a tăriei duhului, dar şi puterea rugăciunii scade din cauza oboselii". Or, este la fel de bine cunoscut faptul că un trup neputincios şi slăbănogit de osteneli exagerate şi necumpătate nu poate ajuta prea mult sufletul în urcuşul său duhovnicesc. De aici şi recomandarea părinţilor duhovniceşti de a evita ambele extreme: atât a postirii prea aspre, dar şi a lipsei de înfrânare şi cumpătare. Sau, cum ar spune Sfinţii Părinţi, calea de aur a vieţuirii creştine o constituie calea de mijloc, a echilibrului şi a discernerii. Atât postul, cât şi înfrânarea, socoteşte Sfântul Ioan Casian, reprezintă o "ofrandă dăruită de bunăvoie".

Sfatul Sfântului Ioan Casian este "să punem capăt mâncărurilor trebuincioase trupului atunci când pofta încă nu s-a stins", iar în privinţa înfrânării trupului, fără a-i afecta sănătatea, Sfântul Părinte arată că "oricât de slabă i-ar fi cuiva starea, va putea atinge desăvârşirea virtuţii deopotrivă în toate cu cei robuşti şi sănătoşi, dacă îşi va înfrâna prin tăria duhului dorinţele sau "plăcerile cărnii", ceea ce înseamnă că neputinţele trupeşti pot fi compensate şi chiar depăşite de postul interior, de înfrânarea nu numai de la alimente, cât mai ales de la faptele păcătoase". Ceea ce trebuie urmărit, potrivit Sfântului Părinte, este "cumpătarea totdeauna raţională şi uniformă" a organismului.
Deplina înfrânare nu înseamnă doar abţinerea de la mâncare, băutură, somn, ci de la toate păcatele şi patimile. Lupta împotriva "îmbuibării stomacului" trebuie purtată odată cu efortul general de dezrădăcinare a tuturor patimilor şi, în mod deosebit, a cauzelor ultime ale acestora.

Prin aceasta, creştinul va descoperi, prin intermediul înfrânării trupeşti cumpătate şi conform puterilor sale, dar mai ales pe calea ascezei interioare, postul cel adevărat - postul integral: trupesc şi sufletesc, asemănându-se protopărinţilor în Rai, care, necunoscând încă gustul amar al fructului păcatului, trăiau în deplină comuniune cu Dumnezeu.

Prof. Univ. Ioan Teşu
Sursa:ziarullumina.ro

02 Martie 2016

Vizualizari: 639

Voteaza:

Filosofia postului: discernamantul duhovnicesc 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE