Postul, pelerinaj launtric spre Hristos

Postul, pelerinaj launtric spre Hristos Mareste imaginea.

Astăzi este începutul Postului Mare, vremea potrivită pocăinţei. Biserica în ansamblul ei îmbracă o haină cernită ce trimite la aspectul penitenţial al vieţii liturgice.

Suntem chemaţi la călătoria postului, prin rânduieli şi slujbe speciale, dar şi prin autentică trăire. La începutul acestui pelerinaj lăuntric către Hristos, părintele lector dr. Gheorghe Holbea ne vorbeşte despre înţelesul duhovnicesc al postului, despre premisele esenţiale ale recuperării relaţiei noastre cu semenii şi cu Dumnezeu, precum şi despre cum putem dobândi în această perioadă pacea şi liniştea sufletească.

Părinte profesor, ce este postul în viaţa unui creştin? Cum să abordăm această perioadă de înfrânare într-o vreme în care este promovată din ce în ce mai mult „cultura consumului exagerat“?

Postul în viaţa unui creştin nu este doar o simplă dietă, abţinere de la anumite mâncăruri, ci este o împreună-călătorie cu Dumnezeu pe calea lumii acesteia. Postul este o stare de libertate, stăpânire de sine, întemeiate pe nevoinţă şi înfrânare.

În ceea ce priveşte „cultura consumului“, cred că este bine să înţelegem în ce constă aceasta, ce presupune ea. Dacă vom face referire la Vechiul Testament, vom constata că evreii, în ţara Egiptului, aveau o mentalitate de sclavi ai societăţii de consum („mai bine muream în Ţara Egiptului“ unde căldările erau pline cu carne). De această mentalitate nu au scăpat nici când Dumnezeu i-a scos din ţara Egiptului, călăuzindu-i spre Ţara Canaanului. Ieşirea biblică a poporului ales din Ţara Egiptului este o călători orientată spre minunata ţară a făgăduinţei „unde curge lapte şi miere“ (Ieşire 3, 8-17). Parcurgerea acestei călătorii cere un progres duhovnicesc. Pe de o parte, este vorba de trecerea din sclavie în libertate, iar pe de altă parte, de orientarea acestei libertăţi pe calea poruncilor dumnezeieşti. Dumnezeu este Subiectul acestei călătorii. El locuieşte în Sinai, porneşte din Egipt cu Moise şi apoi merge împreună spre Ţara Canaanului. Este vorba aici de o călătorie cu caracter liturgic. În psalmul 68, versetele 8-9, este sugerată această călătorie a lui Dumnezeu împreună cu poporul ales prin pustiul din Egipt până în Canaan: „Dumnezeule, când mergeai Tu înaintea poporului Tău, când treceai Tu prin pământ pustiu, pământul s-a cutremurat şi cerurile s-au topit şi Sinaiul s-a clătinat de la faţa Dumnezeului lui Israel“.

Totuşi, poporul evreu nu se poate elibera de mentalitatea de sclav. De aceea, Dumnezeu îi poartă în pustie 40 de ani, astfel încât toţi cei ce aveau memoria robiei egiptene (unde erau sclavi, dar căldările pline de carne) îşi lasă oasele în pustie. Vor intra în Ţara Canaanului numai cei care s-au născut în starea de post a pustiei, întrucât ei nu mai au mentalitatea „consumistă“ din robia egipteană.

Remarcăm la românii care au ieşit de ceva timp din comunism o sete de a consuma. Se ştie că sistemul comunist avea grijă să înlăture orice stimul extern: reclame occidentale, călătorii în străinătate, relaţiile cu străinii care ar fi exacerbat apetitul românilor pentru produsele de consum. Economia comunistă funcţiona într-un singur scop: să ofere tuturor un loc de muncă. Individul era considerat o simplă unealtă de muncă. Comunismul a creat o societate a penuriei permanente, în care întreaga populaţie, cu excepţia nomenclaturii comuniste, trăia la limita subzistenţei biologice. Sistemul comunist trecuse la controlul poliţienesc al dorinţelor şi plăcerilor. Tot ce ţinea de domeniul plăcerii ascundea un potenţial subversiv. Această epocă a fost urmată de o adevărată revoluţie consumistă.

Eliberaţi din cuşca totalitarismului, românii au năvălit în aria consumismului. Asistăm aşadar la eliberarea explozivă a dorinţei de a consuma. De aceea, la început, comerţul cu marfă ieftină şi proastă a umplut oraşele României cu tarabe şi buticuri. Revoluţia consumistă a început cu micul comerţ stradal, importul de rable poluante şi telenovele latino-americane. Occidentul şi-a făcut simţită prezenţa mai ales prin produsele vedetă, hamburgerul de Mc Donald, Coca Cola, Madona şi Lady Gaga (care au concertat la Bucureşti) şi filmele americane. Descătuşarea „libidoului consumist“ a măturat constrângerile impuse de vechiul sistem.

Perioadei euforice postcomuniste i-a luat locul perioada de sărăcie generalizată, cauzată de prăbuşirea producţiei interne, de corupţia şi de măsurile de austeritate impuse României de instituţiile externe care „i-au dat cu împrumut“. Paradoxal, sărăcirea populaţiei a intensificat febra consumistă. Românii s-au lansat într-o căutare frenetică de satisfacţii materiale, iar îmbogăţirea rapidă prin orice mijloace a devenit o obsesie naţională. Ecuaţia clasică a consumismului este următoarea: creşterea consumului stimulează producţia, mărindu-se producţia, veniturile cresc. Întrucât producţia internă nu a crescut, avântul comunist a stimulat practici antisociale: delapidarea, corupţia, „tunul“, „mita“, „ţeapa“, „ingineria financiară“ ş.a.

Societatea de consum a reuşit să asimileze toate pulsiunile şi dorinţele, adică neînfrânarea, hedonismul, desfrânarea, experimentul ludic, şi să le transforme în stimuli economici. Toate acestea sunt amplificate şi manipulate prin mass-media. Până şi domenii care odinioară erau sustrase controlului economiei de piaţă, şi anume, religia, cultura, învăţământul, relaţiile de familie, sunt în prezent contaminate de consumism. Marile oraşe, din cauza traficului, poluării şi speculaţiilor imobiliare, se transformă în metropole haotice, dominate de contraste: mizeria din cartierele de mahala stă alături de luxul ostentativ din zonele rezidenţiale. Sărăcia românească de pe străzile lăturalnice coexistă cu mallurile şi centrele financiare. Banul a devenit etalonul universal, criteriul de valoare suprem. Fiecare se raportează la cum şi ce consumă. Dacă înainte se spunea: Spune-mi cu cine te însoţeşti ca să-ţi spun cine eşti!, acum este valabilă formula: Spune-mi ce mănânci, cum te îmbraci, unde îţi petreci vacanţele ca să-ţi spun cine eşti! Din păcate, viaţa omului în societatea de consum se constituie din obiecte, imagini şi simboluri prefabricate. Este valabilă formula: consum deci exist. Zeului ruşinii i se oferă servicii gratuite de către toate mijloacele de informare.

În acest context relativist şi descurajator, românii trăiesc nostalgia perioadei în care li se asigura un loc de muncă, uitând că erau la fel de săraci şi de dispreţuiţi: „Mai bine era pe vremea aceea…“

Postul este perioada în care toate aceste nostalgii păcătoase pot fi înlăturate şi este un prilej ca oamenii să-şi aducă aminte că nu sunt veşnici pe acest pământ, ci sunt trecători, pelerini, călători, că toate aceste pseudo-valori ale consumismului nu-i pot face fericiţi şi nici nu pot trece cu ele dincolo. Este perioada în care omul poate să-şi aducă aminte că numai împreună cu Dumnezeu poate să înfrunte toate încercările vieţii, durerile, suferinţele şi, mai presus de toate, poate să treacă prin moarte spre Înviere.

Această perioadă ce are un caracter profund spiritual vizează schimbarea interioară a omului. Cum este reliefat acest aspect duhovnicesc în literatura imnografică a Triodului?

Hotarul dintre perioada pregătitoare a postului şi postul propriu-zis îl constituie Duminica Izgonirii lui Adam din Rai. Deci prima săptămână o putem numi şi săptămâna izgonirii lui Adam din Rai. Este o săptămână de ajunare completă, de post aspru, iar la mănăstiri chiar post negru cu zile aliturgice, în care pe primul loc sunt asceza şi rugăciunea. Biserica recuperează întreaga istorie în Postul Mare începând cu izgonirea lui Adam din Rai şi sfârşind cu Răstignirea, Moartea şi Învierea lui Hristos Dumnezeu. Prin post memoria umanităţii este vindecată de durere şi moarte prin jertfa, moartea şi Învierea lui Hristos. Postul este aşadar un „rai lăuntric“ în care locuieşte Dumnezeu Cel desăvârşit. Creştinii recapitulează istoria şi o redeschid iubirii de oameni a lui Dumnezeu. Trecutul este vindecat prin asceză şi iubire de fraţi şi toate durerile istoriei sunt ispăşite prin Crucea şi Învierea Mântuitorului Hristos. Postul este casa cea adevărată a neamului omenesc, împlinirea vocaţiei de hrănire din lumina lui Dumnezeu: „Strălucit-a nouă luminat ca nişte zori razele pocăinţei, luminând intrările înfrânării“. Raiul este personalizat şi devine raiul lăuntric al virtuţilor ascetice: „Raiule preacinstite, podoaba cea frumoasă, locaşul cel de Dumnezeu zidit, veselia cea nesfârşită şi desfătare, mărirea drepţilor, frumuseţea profeţilor şi sălăşluirea sfinţilor, cu sunetul frunzelor tale roagă pe Ziditorul tuturor să-mi deschidă uşile pe care cu neascultate le-am închis şi să mă învrednicesc a mă împărtăşi de pomul vieţii şi al bucuriei cu care mai înainte întru tine m-am desfătat“. (Imn în Duminica Izgonirii lui Adam din Rai)

Prin post creştinul se aşază într-un alt mod de existenţă care reprezintă calea împărătească a curăţirii, domolind patimile ca pe leii pe care i-a îmblânzit prorocul Daniel datorită înfrânării sale. Prin aceasta trupul se supune lucrării sufletului. În acelaşi timp, postul este o împreună-călătorie cu Hristos, un pelerinaj lăuntric spre Hristos, Cel care sălăşluieşte în intimitatea curată a sufletului spre originea şi simplitatea fiinţei. Timpul în post nu mai este un hazard al clipelor fără sens, ci apropierea progresivă şi împlinirea vocaţiei omului de îndumnezeire.

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, prezentă în toată perioada Postului Mare, cuprinde pocăinţa persoanei în integralitatea sa, suflet şi trup. Această rugăciune însoţită de metanii şi rugăciuni înseamnă îmbisericirea mişcărilor trupului, odată cu sfinţirea prin post a trupului şi prin rugăciune a sufletului. Aşa cum reiese din cântările Triodului, postul este răstimpul de lumină al făpturii, în care tot universul intră în slava lui Dumnezeu: „Preacinstitul Post să-l începem cu bucurie, strălucind cu razele sfintelor porunci ale lui Hristos, Dumnezeul nostru, care sunt: strălucirea dragostei, fulgerul rugăciunii, sfinţenia curăţiei, tăria bărbăţiei. Să ajungem luminaţi la Sfânta Înviere cea de a treia zi care luminează lumea cu nestricăciunea“.

Am intrat în perioada pregătitoare de postire către sărbătoarea Învierii după ce am ascultat o Evanghelie ce ne îndeamnă la iertare. Sunt iertarea şi postul premise esenţiale ale recuperării relaţiei noastre cu semenii şi cu Dumnezeu?

Sfinţii Părinţi ne învaţă nu numai să nu ne supărăm pe cei care ne jignesc sau ne fac rău, ci să-i iertăm şi să ne rugăm pentru ei ca Dumnezeu să le dăruiască blândeţe. Sfântul Ioan Casian ne învaţă astfel: „Să-i mulţumeşti fratelui care te-a ocărât sau te-a întristat căci prin el ţi-ai cunoscut boala; să te rogi pentru el şi să primeşti cele ce-ţi vin de la el ca pe nişte leacuri date de Însuşi Domnul. Dacă însă te vei mâhni, e ca şi cum I-ai spune lui Iisus: nu voiesc leacurile Tale“. Sau Sfântul Maxim Mărturisitorul ne învaţă: „Dacă îţi aminteşti de răul făcut de cineva, roagă-te pentru el şi vei opri patima din mişcare, despărţind prin rugăciune amărăciunea de amintire a răului ce ţi l-a făcut“. Devenind iubitor de oameni, vei şterge cu totul patima din suflet.

Iertarea este singura cale de a te elibera de răul din tine şi de răul celuilalt şi de a-l încredinţa lui Dumnezeu care poate să ardă toată răutatea. Iertarea deschide perspectiva comuniunii cu Dumnezeu şi cu toţi ceilalţi.

Cum se pot păzi cei ce postesc cu mai multă râvnă de riscul părerii de sine, al satisfacţiei performanţei unui câştig de imagine?

Într-adevăr, mândria şi slava deşartă anulează valoarea tuturor strădaniilor duhovniceşti. Părerea de sine îşi are vindecarea în cuvintele Mântuitorului: „Oricine se înalţă pe sine se va smeri“ (Matei 23, 12). Pilda Vameşului şi a Fariseului ne învaţă de asemenea că virtuţile nu-i folosesc omului la nimic dacă se mândreşte cu ele (Luca 18, 9-14). Înălţarea de sine înaintea celorlalţi şi faţă de Dumnezeu se tămăduieşte prin renunţarea încetul cu încetul la manifestările ei pătimaşe prin trezvie lăuntrică şi prin ferirea de oamenii care se află sub stăpânirea acestei patimi. Aducerea aminte că toate cele omeneşti sunt nestatornice, mărirea şi bogăţia trec, omul însuşi este slab şi neputincios, supus în această lume bolii, bătrâneţii şi morţii şi că fără Dumnezeu nu este decât cenuşă şi fum (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Fapte, 30, 3). De asemenea, aducerea aminte de păcatele noastre ne face să vedem propria ticăloşie şi sărăcie duhovnicească. Conştiinţa că tot binele vine de la Dumnezeu şi orice este bun în om îşi are izvorul în Ziditorul firii noastre: „Căci cine te deosebeşte pe tine? Şi ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti ca şi cum nu l-ai fi primit?“ (I Cor. 4, 7). A pune pe seama lui Dumnezeu tot binele pe care ne-a învrednicit să-l facem, virtuţile noastre şi toată fapta bună şi orice gând curat aduse ele. Rugăciunea neîncetată este de cel mai mare folos pentru vindecarea părerii de sine. Toate acestea ne ajută să ne aşezăm în smerenia lui Hristos, dobândind pace şi linişte sufletească.

Diac. Ciprian Bâra

Sursa: ziarullumina.ro

.

20 Februarie 2015

Vizualizari: 694

Voteaza:

Postul, pelerinaj launtric spre Hristos 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE