Predica la Duminica Vamesului si a Fariseului

Predica la Duminica Vamesului si a Fariseului Mareste imaginea.

Cea dintai Duminica, a Vamesului si Fariseului, Sfintii Parinti au mai numit-o "vestitoare" a luptelor celor duhovnicesti, pentru ca prin ea, ca o trambita, ni se vesteste pregatirea de razboi impotriva dracilor, in postul care vine.

Primul semnal al acestei pregatiri de lupta ni-l dau cele trei stihiri, care se canta indata dupa Evanghelia Utreniei: Usile pocaintei, In cararile mantuirii.

si La multimea faptelor mele celor rele., stihiri care ne umplu de umilinta si ne rascolesc inimile. In lumina lor ne vedem cu sufletul si cu trupul intinate de multimea faptelor celor rele pe care le-am facut; cu viata de pana acum irosita in lenevire, iar ziua infricosatei Judecati apropiindu-se inspaimantatoare.

Ce vom face? Adanca mahnire si cutremurare ne cuprinde si ne umbreste sufletul. Dar, in acelasi timp, se iveste si o raza de nadejde: milostivirea cea nemasurata a lui Dumnezeu, puternicele rugaciuni ale Maicii Domnului si lucrarea curatitoare si innoitoare a Pocaintei, ale carei usi se deschid acum. Nadejdea ne intareste si ne da indrazneala sa strigam cu zdrobire de inima ca si Proorocul David: „Miluieste-ma Dumnezeule, dupa mare mila Ta!” Cele trei stihiri ne apleaca spre pocainta si totodata ne invata cum sa o facem:

- intorcandu-ne la noi insine si cugetand la viata noastra pacatoasa;
- cu cutremur si cu teama de infricosatoarea Judecata;
- cu nadejde si incredere in dumnezeiasca milostivire.

Simtamintele de teama si nadejde, pe care ni le trezesc aceste stihuri, trebuie sa ne insoteasca nelipsit de-a lungul Sfantului Post; de aceea le vom auzi de acum inainte la utrenia fiecarei duminici, pana in duminica a cincea.

Al doilea semnal de pregatire ni-l da pilda evanghelica a Vamesului si a Fariseului (Luca 18, 10-14), la care cantarile si citirile vecerniei si utreniei mereu ne vor indemna sa cugetam:

„Sa nu ne rugam ca fariseul, fratilor, ca tot cel ce se inalta pe sine, se va smeri; ci sa ne smerim inaintea lui Dumnezeu prin postire, ca vamesul strigand: „Dumnezeule, milostiveste-Te spre noi pacatosii!” sau „Fariseul biruindu-se de slava desarta, s-a lipsit de bunatati, iar vamesul, prin pocainta, s-a invrednicit de daruri.”.

Precum ne talcuieste Sinaxarul duminicii, pilda ne pune inainte doua asezari sufletesti: aceea a vamesului, pe care trebuie sa tindem sa o agonisim, si cealalta a fariseului, de care se cuvine sa ne ferim si sa fugim. Pentru ca smerenia si pocainta vamesului sunt puternica intr-armare impotriva dracilor, iar mandria si inaltarea fariseului, inceput si izvor a tot pacatul. Caci prin mandrie, a cazut diavolul si tot prin ea Adam a fost izgonit din rai. Iar toata tamaduirea a venit prin smerenie, prin smerenia Fiului lui Dumnezeu, Care a luat chip de rob si a rabdat moarte de ocara pe Cruce.

Pilda ne arata pe viu acest lucru. Fariseul era om drept, iar vamesul om pacatos; acesta insa, prin smerenie, s-a intors mai indreptat decat acela la casa sa. Recunoscandu-si pacatul, vamesul a dobandit dreptatea, fara osteneala si degraba; si ca el, toti cei ce s-au smerit, precum ne arata si minunata cantare de la vecernia duminicii: „Atottiitorule Doamne, stiu cat pot lacrimile! Ca pe Iezechia din portile mortii l-au ridicat, pe cea pacatoasa din pacatele cele de multi ani au mantuit-o; iar pe vamesul, mai presus decat pe fariseul, l-au indreptat”. Iata, dar, smerenia curata degraba si usureaza povara pacatului, precum Insusi Domnul o spune: „Tot cel ce se smereste se va inalta” (Luca 18, 14).

Dar inaltarea este mai mult decat curatire de pacate. Indata ce omul se curata de pacat, incepe sa lucreze harul, care salasluieste intru el si pe care pacatul nu-l lasa sa lucreze. De aceea Apostolul spune: „Domnul, celor smeriti le da har” (I Petru 5, 5). Smerenia face lucrator harul din om, iar lucrarea harului este felurimea cea bogata a tuturor virtutilor. Asa cum mandria este izvor a toata rautatea, smerenia este izvorul a toata virtutea: pe de o parte se usuca raul de la izvor, pentru ca este potrivnica mandriei; iar pe de alta, fiindca este prielnica cresterii tuturor virtutilor.

Lucrarea smereniei, insa, nu se opreste aici. Intocmai ca si bogatia pamanteasca, bogatia cea duhovniceasca a virtutilor este primejduita de vrajmasii cei nevazuti, dracii. Cum ne fura ei rodul faptelor bune, ne-o spune Sf. Maxim Marturisitorul: „Cand omul se straduieste cu virtutea si cunostinta duhovniceasca, se apropie de el dracii mandriei, ai slavei desarte, ai dorintei de a placea oamenilor si ai fatarniciei, care nu numai ca nu-l impiedica de la virtute, ci il si ajuta cu prefacut viclesug, pentru ca apoi sa-l traga spre cele de-a stanga” (Rasp. catre Thalasie, 56, Filoc. vol. III). Se apropie viclenii de lucratorul virtutii si-i soptesc: „Mari lucruri faci: postesti, te rogi, te nevoiesti, faci milostenie, esti mai presus decat ceilalti oameni”. Daca omul ia aminte si incepe sa se increada in sine, sa se inalte, cade ca fariseul cel drept dar laudaros, isi pierde rodul ostenelilor, fiindca „tot cel ce se inalta, se va smeri” (Luca 18, 14).

Este adevarat ceea ce spun necuratii cu viclesug, ca mare lucru face cel ce savarseste binele, pentru ca toate faptele bune sunt mari si vrednice de cinste. Dar sunt asa nu pentru ca le face omul, ci pentru ca sunt roade ale Duhului Sfant, fara de care nu putem face nimic. De aceea ne invata Domnul: „Asa si voi, cand veti face toate cele poruncite voua, sa ziceti: slugi netrebnice suntem, caci am facut ceea ce eram datori sa facem” (Luca 17, 10).

„Lucreaza si vegheaza” ne invata Sfintii Parinti. Lucreaza toate faptele cele bune, dar nu fii fara de grija de rodul lor, ci pazeste-l de talharii cei nevazuti. Iar putere nebiruita impotriva lor si camara cea mai sigura pentru comorile cele duhovnicesti, de care nu se pot apropia talharii-draci, este smerenia. Odata, Cuviosul Antonie a vazut toate cursele vrajmasului ca o mreaja intinsa pe pamant si suspinand, a zis: „Oare cine poate scapa de ele?” Si a auzit un glas zicand: „Smerenia”. Altadata, diavolul ii spune Cuviosului Macarie cel Mare: „Multa sila imi faci Macarie, si n-am nici o putere asupra ta. Caci iata, orice faci tu, fac si eu: postesti tu, dar si eu nu mananc deloc; tu priveghezi, dar eu nu dorm nicidecum; numai cu un lucru ma biruiesti tu”. Si l-a intrebat Ava Macarie, care este acel lucru; si i-a raspuns diavolul: „Smerenia ta, din cauza ei nu am nici o putere asupra ta”.

Iata deci, cat de minunat dar este smerenia:
- curata cu lesnire tot pacatul;
- este prielnica sporirii virtutilor;
- este camara nefurata a faptelor bune si arma nebiruita impotriva mandrilor draci.

De aceea nici nu se putea mai potrivita pregatire pentru Sfintita Patruzecime decat indemnul la smerenie. Caci ce facem noi in vremea postului? Ne curatim de pacate prin pocainta si smerenie, ne straduim la savarsirea faptelor bune, ne silim sa pazim nefurat rodul duhovnicestilor nevointe si ne razboim cu duhurile rautatii. Or, pe toate acestea le implineste smerenia cu multa lesnire.

Dar lucrurile acestea nu le facem numai in Postul Mare. Toata viata pamanteasca este o lupta cu duhurile rautatii, curatire de pacat si impodobire cu virtuti. De aceea intotdeauna, si nu numai in post, avem trebuinta de smerenie. Domnul Hristos ne-a dat multe invataturi mantuitoare, aratandu-ne El Insusi cu pilda, cum sa le facem. Ne-a iubit mai presus de orice si ne-a invatat sa ne iubim si noi la fel: „Asa sa va iubiti unii pe altii, precum v-am iubit Eu” (Ioan 13, 34); apoi S-a dat pilda de smerenie, zicand: „Invatati de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima” (Matei 11, 29). Toata viata Domnului este o neintrerupta si negraita smerenie. S-a nascut smerit in grajd de vite, a trait smerit, a murit mai mult decat smerit. „S-a smerit pe Sine, ascultator facandu-Se pana la moarte, si inca moarte de cruce” (Filipeni 2, 8).

De aceea, Sf. Isaac Sirul a numit smerenia „vesmant al Dumnezeirii”, ca una cu care Domnul a fost imbra-cat in toata viata Sa pamanteasca. Dar nu numai ca a fost imbracat cu ea, ci El Insusi a fost intruparea smereniei, incat putem spune ca El este „smerenie” precum este „dragoste”. Indem-nandu-ne sa invatam de la El smerenia, Mantuitorul ne-a aratat in toata viata Sa ce este smerenia si ne-a lasat-o drept cale, pe care sa calatorim toata vremea vietii noastre.

Despre aceasta cale a smereniei auzim la otpustul din Joia Mare: „Hristos, adevaratul Dumnezeul nostru, Cel ce din nemasurata Lui bunatate, calea cea mai buna, adica smerenia, ne-a aratat noua de cand a spalat picioarele ucenicilor si pana la Cruce si la ingropare, smerindu-Se pentru noi.” Ne-a lasat, deci, smerenia drept cea mai buna cale, pe care sa calatorim in toata vremea vietii noastre.

Cu adevarat, smerenia este cea mai buna cale, pentru ca am vazut de cate daruri ne invredniceste smerenia. De aceea si Parintii Patericului spuneau: „Fara smerenie nu-i nadejde in mantuire” sau „Smerenia este cununa de pietre scumpe a monahului”, iar Ava Dorotei: „Mai mult decat orice avem trebuinta de smerenie”.

Dar pe langa bogatia de daruri aratata mai sus, smerenia mai are inca unul si mai mare. Ni-l arata Mantuitorul cand zice: „Invatati de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima si veti afla odihna sufletelor voastre” (Matei 11, 29).

Viata aceasta pamanteasca este plina de durere si suspin. „In lume necazuri veti avea” ne spune Domnul (Ioan 16, 33), iar Apostolul adauga ca: „Prin multe suferinte trebuie sa intram in Imparatia lui Dumnezeu” (F. Ap. 14, 22). Abia la sfarsitul ei, nadajduim sa mergem „unde nu este durere, nici intristare, nici suspin”, sa dobandim odihna si pacea mult dorita si negasita pe pamant. Domnul insa ne-a incredintat ca, aici pe pamant, putem avea odihna sufletelor noastre, si anume prin smerenie.

Oare nu este un semn al vremii noastre aceasta zbuciumare, framantare, istovire, cautare si neurastenizare a omului? Doctorii prescriu tuturor bolnavilor odihna si liniste. S-au facut „case de odihna” si „statiuni de odihna” pentru oamenii neurastenizati; s-au inventat metode de odihna, de relaxare, incat parafrazand cuvantul Avei Dorotei „omul de azi, mai mult decat orice, are nevoie de odihna”, ne intrebam de ce nu o gaseste? „Invatati-o de la Mine, Cel smerit, ne indeamna Domnul, si veti avea odihna sufletelor voastre!” Prea increzator in puterile sale, prea laudaros cu ispravile sale, omul a uitat, a pierdut calea cea mai buna a smereniei, s-a instrainat de izvorul a tot binele si nu mai are odihna. Dar „sufletul omenesc nu-si poate gasi odihna, fara numai in Dumnezeu” (Fer. Augustin).

Smerenia, insa, ne aseaza dintr-o data in starea fireasca a existentei noastre. Ea nu este o virtute printre celelalte, care sa se adauge la viata noastra duhovniceasca, ci este o asezare fundamentala a omului, care se vede in prezenta lui Dumnezeu, ii recunoaste atotputernicia, se uimeste in fata maretiei Lui, apoi isi vede micimea si nemernicia sa, si recunoaste smerit ca tot ceea ce are, si insasi existenta lui, este un dar al negraitei iubiri si milostiviri dumnezeiesti, fara de care nu poate nimic.

Inceputul innoirii noastre nu se poate face deci, altfel decat prin intrarea in randuiala, prin smerenie. De aceea pregatirea pentru Sfantul si Marele Post o incepem cu smerenia, ca sa o traim in aceasta vreme si apoi, cu ea sa calatorim de-a lungul intregii vieti, stiind ca numai calatorind pe cea mai buna cale, vom avea odihna sufletelor noastre in veacul de acum si in vecii vecilor.

Parintele Ilie Cleopa

.

08 Februarie 2014

Vizualizari: 2246

Voteaza:

Predica la Duminica Vamesului si a Fariseului 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE