Predica la Duminica a XXIII-a dupa Rusalii

Predica la Duminica a XXIII-a dupa Rusalii Mareste imaginea.

Vindecarea demonizatului din ţinutul Gherghesenilor

Acum este judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară” (Ioan 12, 31).

Iubiţi credincioşi,
Aţi observat, credem, că de fiecare dată cuvintele prin care începem predica anunţă, mai direct sau mai învăluit, tema pe care încercăm s-o dezvoltăm. Aşa şi astăzi: am evocat acest text scripturistic pentru că este în strânsă legătură cu Evanghelia ce s-a citit, în care Sfântul Luca istoriseşte minunea vindecării demonizatului din ţinutul gadarenilor.

Înţelegem, astfel, că stăpânitorul acestei lumi, până la jertfa şi învierea Mântuitorului, a fost Satana, îngăduit de Dumnezeu din respect faţă de libertatea acordată de El oamenilor de a alege între bine şi rău.

Căci zice Sfântul Nil Sinaitul: „Dacă n-ar exista Satana, care ne ispiteşte şi ne strâmtorează, atunci nu s-ar vădi cine este plin de osârdie şi cine este lipsit de o bună sârguinţă, sau leneş”.

Să observăm un fapt, mai întâi: Stăpânitorul diavol făcea victime mai ales în ţinuturile din afara graniţelor poporului ales, acelea care, necrezând în Dumnezeul cel Unic, se închinau idolilor. Fără să ştie, se închinau, de fapt, diavolilor.

Să ne amintim şi de fiica femeii cananience, din părţile Tirului şi ale Sidonului, care era rău chinuită de un diavol şi pe care Mântuitorul o vindecă datorită credinţei exemplare a mamei (Matei 15, 21-28).

Iar acum, iată, Mântuitorul se găsea în ţinutul gadarenilor (sau gherghesenilor, cum mai este denumit), în părţile de răsărit ale graniţei israelitene. Stăpânitorul diavol avea un teren favorabil: în ţinutul Gadara locuia o populaţie păgână, elenistă se pare, fapt care explică şi îndeletnicirea de creştere a porcilor (Herodot spune despre ei că erau consideraţi spurcaţi, porcarii neavând voie, între altele, să ia în căsătorie decât fete de condiţia lor).

Acest ţinut păgân, ca şi altele, erau considerate de diavoli proprietate a lor, pretenţie vădită chiar de cuvintele demonului (care, se înţelege, vorbea în numele legiunii): „Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu. Rogu-Te nu ne chinui!” (Luca 8, 28).

Cu alte cuvinte, „de ce ai intrat pe teritoriul meu, de ce mă chinuieşti în propria-mi casă?”. De aici credem că s-a inspirat Dostoievski în relatarea legendei Marelui Inchizitor din romanul Fraţii Karamazov.

Ne referim la momentul dialogului Inchizitorului, nonagenarul din Sevilla Spaniei catolice a secolului al XVI-lea, cu Iisus, reproşându-I de ce a venit să-l tulbure, făcându-i totodată un rechizitoriu necruţător asupra doctrinei despre iubire şi egalitate, pe care o consideră „nepotrivită” acelor vremi etc. etc.

Iar faptul că Mântuitorul trece graniţele poporului ales demonstrează vădit universalitatea mântuirii. Să ne amintim că El a spus: „Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc şi vor auzi glasul Meu şi va fi o turmă şi un păstor” (Ioan 10, 16).

Iubiţi credincioşi,
Pentru astăzi ne propunem să facem o paralelă, cu ajutorul Domnului, între boala demonizării de dinainte de jertfa şi învierea Domnului şi bolile similare de astăzi, prin care nu puţini dintre confraţii noştri sunt chinuiţi de diavoli, această chinuire manifestându-se în fel de fel de chipuri.

În momentul în care se petrece minunea din Evanghelia de azi, diavolul era încă socotit stăpânitor al lumii, deoarece nu avusese loc jertfa şi învierea Mântuitorului. Era stăpânitor, se înţelege, prin îngăduinţa Domnului, totodată prin libertatea dată omului de sus, rău folosită, însă.

Cuvintele prin care am început predica de azi, acum este judecata acestei lumi, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi scos afară, sunt rostite de Mântuitorul după intrarea în Ierusalim, înainte de patimi, moarte şi înviere, lucrări prin care satana va fi scos afară, în sensul că Iisus dăruieşte mijloacele de a-l alunga: Sfintele Taine în Biserica întemeiată de El.

Asupra acestui adevăr vom reveni.

În vremea aceea bieţii muritori, mai ales cei care credeau în idoli, erau foarte vulnerabili la lucrările satanice. Furtunile acestor lucrări erau mai înspăimântătoare decât furtunile mării, zice Sfântul Ioan Gură de Aur.

Îndrăcitul din Gadara, despre care ne vorbeşte Evanghelistul Luca, trăia prin morminte, era înfricoşător la chip, periculos pentru cei care treceau pe acolo. Evanghelistul Marcu face o completare: „Nimeni nu putea să-l lege nici măcar în lanţuri. Pentru că de multe ori fiind legat el rupea lanţurile. Şi neîncetat noaptea şi ziua era prin morminte şi striga şi se tăia cu pietre” (Mc. 5, 4-5). „Se tăia cu pietre”, sărmanul. Din textul evanghelic ştim că era chinuit nu de un diavol, ci de o legiune, de o ceată mare (iar termenul „legiune” în limbaj militar roman însemna 6000 de soldaţi!).

Cercetând evangheliile paralele observăm că Luca şi Marcu vorbesc de un îndrăcit, iar Matei de doi, fapt care poate crea nedumeriri. În această privinţă, Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte astfel: „Nu este nici o contrazicere între evanghelişti, chiar dacă Luca vorbeşte de un singur îndrăcit, iar Matei de doi. După părerea mea, Luca, în istorisirea sa, a vorbit numai de îndrăcitul care era mai bolnav dintre cei doi”. (Omilia XXVIII-a la Matei, II).

Concluzia este că erau doi îndrăciţi, dar Luca şi Marcu îl prezintă pe cel mai vehement. Ce s-a întâmplat mai departe ştim: îndrăcitul a fost vindecat, după ce diavolii, cu îngăduinţa Domnului au intrat în turma de porci, iar porcii s-au aruncat în mare.

Aici se naşte spontan întrebarea: de ce Iisus a îngăduit paguba? Răspunsul cel mai apropiat de adevăr credem a fi următorul: ca cei păgubiţi, dimpreună cu toţi care au cunoscut şi cunosc acest episod, să-şi dea seama de puterea diavolului de a face rău, pagubă.

Aşa explică Sfântul Chiril al Alexandriei acest moment: „... Hristos le-a îngăduit lor cele pe care le cereau, pentru ca să învăţăm dintre cele petrecute ce fel sunt demonii, cât de cruzi sunt şi de fioroşi...” (Comentar la Sfânta Evanghelie după Luca, 8, 32).

Evanghelia se încheie cu ştirea că cel vindecat nu voia să se mai despartă de Iisus, rugându-L să-l ia cu El. Înduioşător acest amănunt: fostul demonizat realizase starea cumplită în care fusese, simţea că Cel care l-a făcut bine avea o putere ocrotitoare deosebită.

Dar Mântuitorul îl trimite la ai săi, la conaţionali, spre a le spune cât bine i-a făcut lui, Dumnezeu. Înţelegem de aici că vindecatul devine un fel de apostol printre păgânii gadareni, care - în acel moment - avea mare putere de convingere: toţi cei care i-au ştiut boala, văzându-l acum sănătos, întreg la minte, îmbrăcat, vor înţelege că s-a petrecut o minune, iar minuni nu poate face decât Dumnezeul Cel Adevărat.

Iubiţi credincioşi,
Să cercetăm câteva clipe cum stau lucrurile astăzi. Există demonizaţi, există lucrări diavoleşti, există semeni în jurul nostru care se ocupă, conştienţi sau nu, de astfel de lucrări?

Din nefericire, răspunsul este afirmativ. Există îndrăciţi, bolnavi sărmani, nu numai în spitale sau în cămine speciale, ci şi în libertate. Îi întâlnim adesea pe la serviciu, poate chiar prin familiile noastre, pe stradă ş.a.m.d.

Îi vedem, din modul de manifestare, că sunt stăpâniţi de diavoli, poate legiuni de diavoli. Spune un părinte al Bisericii: câte patimi are cineva, atâţia diavoli are! Înfricoşător cuvânt! Câte patimi, atâtea uşi deschise în sufletul omului pentru Satana.

De aceea trebuie să ne străduim să închidem aceste uşi prin Taina Spovedaniei: propriu-zis, de la o mărturisire la alta să tăiem păcatele, luând hotărârea de a nu le mai repeta, în acest fel tăind de fapt accesul Satanei. Căci trebuie să recunoaştem că suntem vulnerabili la lucrările diavoleşti: simţim mereu cum ne atacă, într-un fel sau altul.

Ce este de făcut, pentru noi şi pentru confraţii noştri chinuiţi de diavoli? Să apelăm la Hristos, căci aşa cum spuneam mai sus, spre deosebire de nefericiţii suferinzi din Vechiul Testament, când diavolul era stăpânitor al lumii, noi vieţuim în lumea harului: avem Biserică şi Sfinte Taine.

Nu suntem singuri! Tragismul demonizatului din Evanghelia de azi era că trăia izolat, prin morminte sau pe unde apuca, săracul. Şi azi, cine se izolează în singurătatea egoismului şi ateismului devine o victimă uşoară a Satanei. Şi atenţie: diavolii atacă întotdeauna în cete, ca hoţii de azi în autobuze sau în alte locuri.

Este dureros cum în autobuze, când atacă cetele de hoţi pe cineva, ceilalţi, de frică sau din laşitate, nu iau atitudine. Dar dacă pe plan material n-are cine să ne apere, pe plan duhovnicesc niciodată nu suntem singuri.

Când ne atacă vrăjmaşii diavoli şi strigăm repede după ajutor: „Doamne Iisuse Hristoase, Maică Preacurată, Sfinţilor Cutare şi Cutare (ale căror icoane le avem în casă), ajutaţi-mă, imediat ne scapă de Necuratul.

Căci dacă ne prind singuri, fără Hristos, fără spovedanie, fără împărtăşanie, fără rugăciuni, suntem pierduţi: diavolii profită, precum hoţii, de orice neglijenţă a noastră. Şi paradoxal, cu cât încercăm să ne păzim mai tare, cu atât şi ei îşi întăresc forţele agresoare.

Vă este cunoscută, credem, viziunea unui părinte al pustiei: vede, la scurt interval, două tablouri. În primul, Sfântul Antonie cel Mare, în rugăciune, atacat de şapte diavoli, care se agitau furtunos, dar nu puteau pătrunde în chilie. În al doilea tablou, cetatea Alexandriei, lângă care era un singur diavol şi acela dormind.

Dezlegarea oricine poate s-o facă. Pe Sfântul Antonie nu-l puteau ataca pentru că nu era singur: era cu Dumnezeu, Maica Domnului şi Sfinţii. Pe când locuitorii cetăţii Alexandria se izolaseră în viaţă păgână, cu idoli şi păcate. De aceea erau sub imperiul Satanei, care, încheindu-şi misiunea, dormea.

Iubiţi ascultători,
Ne găsim, aşadar, în lumea harului, când, în mod obiectiv, diavolul nu mai este stăpânitor al lumii, aşa cum era până la jertfa şi învierea Domnului. Dar, subiectiv, fiecare avem o lume a noastră, un microcosmos, în care putem avea stăpân pe Dumnezeu, sau, Doamne fereşte, prin vieţuirea în patimi, pe Satana.

O mică ilustrare este binevenită, credem, în acest sens. Se spune că un om foarte bogat, dar şi foarte zgârcit, a auzit în vis, într-o noapte, un glas care i-a spus: „Mâine dimineaţă să te duci la salcia dintre dealuri şi să faci săpături, că vei găsi o mare comoară”.

Cum s-a trezit, omul nostru nici n-a aşteptat să se facă bine ziuă şi cu târnăcopul şi cazmaua în spate, a mers mai mult alergând spre locul cu pricina. A săpat cam un metru, dar n-a găsit nimic. Lacom cum era, a mai săpat pe atâta şi când era pe punctul de a abandona, din pricină că-l lăsaseră puterile, a auzit un glăscior rugându-l să mai sape puţin.

Aşa se face că peste câteva momente din gaură dădea să iasă, ce credeţi, un diavol! „Ptiu, drace!” - strigă omul înspăimântat, dar şi foarte mânios că în loc de comoară îl găsise pe Necuratul. Şi se grăbi să arunce pământ peste el, să astupe groapa. „Stai, creştine! Nu te speria! Ai visat că vei găsi o comoară? Visul ţi s-a împlinit, pentru că eu sunt una dintre căpeteniile lui Scaraoţchi şi pentru ca ai ostenit şi m-ai scos de aici, eu pot să te răsplătesc regeşte”.

„Aşa da!” - îşi frecă mâinile a chilipir omul nostru. „Ia zi, ce-mi dai?”. „Îţi dau voie, zise Ucigă-l Toaca, să începi să cheltuieşti din banii pe care ia-i ascuns în beci”. „Ce vorbă-i asta?” - se mânie din nou săpătorul. „Banii aceia sunt ai mei! Da?” - zise drăcuşorul, „or fi, dar n-ai umblat la ei de vreo douăzeci de ani, pentru ca erau ai mei”.
„Eu am fost stăpânul lor până azi! Dar pentru că m-ai scos de aici, îţi dau voie să-i cheltuieşti. Sunt ai tăi!”. Şi se făcu nevăzut. Omul nostru, cu toate că era aproape epuizat şi-a adunat puterile şi a început sa alerge spre casă, cu bănuiala în minte că dracul îi luase banii din pivniţă.

Într-adevăr, nu mai umblase la ei de douăzeci de ani, mare minune să mai fie acolo. Ajuns acasă, constată, însă, că lăzile erau intacte: toţi galbenii erau la locul lor! Rămas pe gânduri, omul nostru începu, însă, chiar din acea zi să cheltuiască din ei, ba i-a dus şi părintelui din sat o sumă frumuşică pentru sprijinirea construcţiei noii biserici (istorioară prelucrată după o variantă auzită de la Gordon Ionică, ţăran din satul Lunca, judeţul Bistriţa-Năsăud).

Desigur, e o poveste. Dar, ca orice poveste, are un sâmbure de adevăr. Anume, că Satana poate, cu voia noastră, să fie stăpân pe bunurile pe care nu le întrebuinţăm creştineşte şi chiar pe viaţa noastră sufletească.

De aceea, trăgând învăţăminte din toate cele spuse până aici, facem o constatare: cât de tragic ar fi ca această lume a noastră, microcosmosul nostru, părticică din marea creaţie a lui Dumnezeu, s-o scoatem din împărăţia harului şi s-o punem sub stăpânirea celui rău. Să nu fie!

De aceea să ne ţinem strânşi de Maica noastră Biserica, de unde primind însănătoşire sufletească şi trupească, să nădăjduim auzirea glasului tainic al Mântuitorului, la fel ca omul vindecat din Evanghelia de azi: „Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu” (Luca 8, 39). Amin.

Pr. Vasile Gordon
 

21 Octombrie 2015

Vizualizari: 1148

Voteaza:

Predica la Duminica a XXIII-a dupa Rusalii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE