Despre fiul risipitor - Sfantul Grigorie Palama

Despre fiul risipitor - Sfantul  Grigorie Palama Mareste imaginea.

Fiul Risipitor - Omilie a Sf. Grigorie Palama

1. Proorocul, căinând cetatea Ierusalimului, a grăit: „Va fi dată foamete pe pământ, nu foamete de pâine şi nu sete de apă, ci de auzit cuvintele Domnului” [Amos 8:11]. Foamea este lipsa şi totodată dorinţa hranei neapărat trebuincioase. Dar există ceva mai rău şi mai cumplit decât foamea aceea, anume atunci când cineva are lipsă de cele neapărat trebuincioase mântuirii, rămânând totuşi nepăsător faţă de această nenorocire, fără nici o dorinţă de a se mântui.

Căci cel ce flămânzeşte şi are lipsă colindă încoace şi-ncolo căutând o bucată de pâine; iar dacă dă peste o pită mucegăită, sau dacă îşi face rost de o pâine de mei, sau de o turtă de tărâţe, sau de altceva din acest fel de bucate dintre cele mai ieftine, el se bucură tot atât de mult pe cât se întristase mai întâi că nu le găsise. Iar cel ce are foame duhovnicească, adică lipsa şi totodată dorinţa bucatelor duhovniceşti, acela rătăceşte şi caută pe cel are de la Dumnezeu harisma învăţăturii; şi dacă îl află, bucuros se hrăneşte cu pâinea vieţii cea din suflet. Acesta este cuvântul de mântuire, pe care este cu neputinţă a nu-l afla cei ce-l caută până la sfârşit: „Că oricine cere ia; şi cel ce caută găseşte, şi celui care bate i se va deschide” [Luca 11:10], după spusa lui Hristos.

2. Dar există unii oameni care, lăsându-şi mintea să flămânzească vreme îndelungată, au pierdut însăşi dorinţa de a se hrăni, iar de aceea nu-şi dau seama nici de păgubirea pe care o suferă. Şi cu toate că Îl au pe Cel ce îi învaţă, nu suferă nici măcar auzirea învăţăturii. Iar neavându-L, nu-L caută pe Cel în măsură să-i înveţe, petrecând o viaţă cu mult mai păcătoasă decât fiul [risipitor]. Acela, deşi era îndepărtat şi lipsit de hrana obştească, de tatăl şi de stăpânul său, s-a trezit cuprins de o foame puternică, astfel că, înţelegându-şi şi simţindu-şi lipsa, s-a pocăit şi, întors înapoi, a căutat şi a găsit iarăşi hrana cea dumnezeiască şi preacurată, şi într-atât s-a desfătat prin pocăinţă de harurile cele dumnezeieşti încât cu dispreţ a urât avuţiile.

3. Este mai bine să luăm de la început şi să lămurim limpede pentru evlavia voastră această pildă evanghelică a Domnului; căci şi astăzi este obiceiul ca ea să se citească în Biserică.

4. „Un om - zice Domnul - avea doi fii” [Luca 15:11]. Domnul, în pildă, Se numeşte pe Sine „om”, şi nu este deloc lucru de mirare. Căci dacă El S-a făcut om cu adevărat, pentru mântuirea noastră, ce este de mirare dacă Se înfăţişează pe Sine ca om, pentru folosul nostru, Cel ce este pururea apărător al sufletului şi al trupului nostru, El, Creatorul şi Stăpânul amândurora, El, Cel ce a arătat chiar şi înainte de a ne ivi noi fapte ale dragostei şi ale neîntrecutei Sale purtări de grijă?

5. El ne-a pregătit nouă mai dinainte moştenirea veşnică a împărăţiei, aşa precum El Însuşi spune, încă de la începutul lumii. înaintea noastră şi pentru noi a făcut pe îngeri, ca să fie trimişi [spre slujire], precum spune Pavel, pentru ca să moştenească mântuirea cei ce aveau să vină. înaintea noastră şi pentru noi a desfăşurat cerul peste toată lumea văzută, ca un fel de cort pentru toţi deopotrivă, pe care ni l-a înălţat nouă în viaţa aceasta trecătoare. Această lume aceeaşi este de-a pururi - mişcătoare, şi mult mişcătoare, şi nemişcată. Este, pe de o parte, nemişcată, ca să nu se schimbe şi să aducă stricăciune celor ce locuiesc în ea. Şi, pe de altă parte, este mult mişcătoare, întrucât, mişcată de forţe egale, ea însăşi pe sine se ţine în loc. Iar lumea este de-a pururi mişcată în sine însăşi şi purtând laolaltă mulţimea aştrilor în deplină ordine, pentru ca şi noi să învăţăm vremelnicia vieţii noastre şi să ne bucurăm de toate cele ce sunt în ea, între altele şi de cele ce sunt deasupra capului nostru. Pentru noi şi înaintea noastră a făcut El pe marele luminător care stăpâneşte ziua şi pe cel mai mic, care stăpâneşte noaptea. Şi El pe acestea şi pe celelalte astre le-a aşezat pe firmament, ca, mişcându-se împreună cu el şi în opoziţie cu el, apoi reunindu-se în felurite chipuri, să fie pentru noi ca nişte semne [măsuri] ale ceasurilor şi ale anilor. Pe acestea nimeni nu le cere cu tot dinadinsul, nici firea cea cugetătoare, care este mai presus de simţire, nici firea vieţuitoarelor necuvântătoare, care trăiesc după simţuri. Aşadar, astrele ne-au înlesnit nouă ca prin simţire să ne bucurăm de frumuseţea celor văzute, ca şi de folosinţa lor, iar prin cugetare, dar cu mijlocirea simţurilor, mintea să ne fie înzestrată cu semne de acest fel.

6. Pentru noi şi înaintea noastră a aşezat Dumnezeu temeliile pământului, a întins marea, a răspândit din belşug peste ea văzduhul, iar deasupra acestuia a făcut să atârne cu negrăită înţelepciune firea focului, ca să spargă nemărginirea înconjurată de răceala celor de jos şi ca să rămână stăpân, în loc, pe nemărginirea sa proprie. Chiar dacă vieţuitoarele cele necuvântătoare sunt rânduite spre a fi de folos dăinuirii [oamenilor], acestea au existat totuşi înaintea noastră, în vederea slujirii oamenilor, aşa precum cântă David în Psalmi [ 103:14].

7. Aşadar, Cel ce ne-a plăsmuit pe noi a rânduit întreaga lume pentru întreţinerea trupului nostru, înainte chiar de făurirea noastră din nefiinţă. Dar pentru îmbunătăţirea năravurilor şi pentru călăuzirea spre virtute, ce a făcut oare Stăpânul cel de bine iubitor? El a plăsmuit în întregimea ei însăşi lumea aceasta ce încape sub simţuri, ca pe un fel de oglindă a celor mai presus de lume, pentru ca, prin contemplare şi vedere duhovnicească în ea, să ajungem la cele mai presus de lume ca [şi când ne-am urca] pe o scară minunată. Ne-a hărăzit o lege înnăscută [naturală], ca pe un hotar neclintit şi ca pe un judecător ce nu poate fi înşelat şi ca pe un învăţător ce nu se lasă târât în greşeală, aceasta fiind conştiinţa proprie existentă în fiecare om. Dacă am fi stăpâniţi în noi înşine de fireasca înţelegere, nu am avea nevoie de alt învăţător pentru a pricepe ce este bine. Dacă s-ar învrednici cugetul nostru să pătrundă de-a binelea dincolo de simţire, atunci [am înţelege cum] „cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi”, precum zice Apostolul [Romani 1:20].

8. Dumnezeu a deschis aşadar, prin firea Sa şi prin făptura creată, şcoala virtuţilor, aşezându-i El pe îngeri ca păzitori, ridicând Părinţi şi Prooroci spre călăuzire, arătând semne şi minuni care duc la credinţă, dându-ne nouă Legea cea scrisă, care ne ajută, alături de firea cugetătoare, să învăţăm rostul întregii zidiri. În cele din urmă, pentru că noi nu am luat seama, dispreţuindu-le pe toate (o, câtă nepăsare din partea noastră şi câtă mărinimie şi purtare de grijă din partea Celui ce ne-a iubit pe noi cu asupra de măsură!). El S-a dat pe Sine pentru noi, golindu-Se de preaplinul dumnezeirii în vremea cea din urmă şi, luând El firea noastră şi făcându-Se om asemenea nouă, ni S-a descoperit ca învăţător al nostru. Şi El însuşi ne-a învăţat pe noi despre mărimea iubirii Sale de oameni, înfăţişând aceasta cu fapta şi cu cuvântul, călăuzindu-i spre asemănarea întru compătimire pe cei ce-L urmează, şi, totodată, îndepărtându-i de gândul cel necompătimitor.

9. După ce S-a făcut iubit foarte de către fruntaşi, precum şi de către păstorii de turme şi de către cei stăpâni pe bunurile lor, dar nu în aceeaşi măsură şi de către cei de-un sânge şi de-o rudenie cu El, iar dintre aceştia mai mult de către părinţi pentru copii lor [?], Şi-a vădit prin aceştia din urmă iubirea Sa de oameni, înfăţişându-Se pe Sine ca om şi ca Tată al nostru, al tuturor. Fiindcă pentru noi El S-a făcut om, iar prin botezul cel dumnezeiesc, ca şi prin harul dumnezeiescului Duh Care sălăşluieşte în El, ne-a născut pe noi din nou.

10. Deci spune Scriptura că „un om avea doi fii”. Chipul cugetării împarte în două firea [omenească] cea una singură, iar deosebirea între virtute şi răutate menţine şi uneşte pe cei mulţi în două feluri. Căci şi noi uneori spunem că sunt doi cel ce este unul după ipostas, atunci când vădeşte două feluri osebite de a se purta, şi tot astfel spunem despre mai mulţi că sunt unul singur, atunci când sunt de acord unul cu altul: „Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său…”. Pe bună dreptate cel mai tânăr, căci iată-I aducând o cerere tinerească şi lipsită de minte. Dar chiar păcatul cugetat de el, dând naştere apostaziei, este şi el mai tânăr, căci reprezintă o descoperire mai târzie, făcută prin reaua noastră alegere. Pe când virtutea este mai înainte născută, fiind din veşnicie în Dumnezeu, iar în sufletul nostru aflându-se dintru început rânduită prin harul cel dumnezeiesc.

11. Şi venind fiul cel mai tânăr, spune Scriptura, a grăit către tatăl său: „Dă-mi partea ce mi se cuvine din avere!” [Luca 15:12]. Vai, ce nesăbuinţă! Nu i-a căzut în genunchi, nu S-a rugat implorându-l, ci a grăit pur şi simplu acestea. Ba mai mult, el cere [partea sa] ca pe o datorie de la Cel ce dă har tuturor oamenilor. Dă-mi partea din avere care mi se cu-vine mie după lege, partea mea cea după dreptate. Şi care este legea şi de unde reiese din lege că este drept ca părinţii să fie datori copiilor lor? Ci mai degrabă dimpotrivă, copiii sunt datori părinţilor lor, chiar rânduiala firii vădind aceasta, întrucât copiii de la părinţii lor îşi iau existenţa. Dar şi aceasta este dovadă a unei judecăţi de tânăr [necoapte].

12. Aşadar, ce face Cel ce trimite ploaie şi peste cei drepţi, şi peste cei nedrepţi şi Care face să răsară soarele şi peste cei răi, şi peste cei buni? El le împarte – spune pilda – lor averea Lui. îţi dai seama că omul acela şi părintele lor este lipsit de nevoi şi trebuinţe? Căci [de nu ar fi fost lipsit de nevoi] nu ar fi împărţit doar în două şi doar acestor doi feciori [toată averea sa], ci ar fi păstrat pentru Sine a treia parte din avere. Dar omul acela fiind Însuşi Dumnezeu, aşa precum spune David Proorocul, nu are nevoie de cele bune şi de folos ale noastre, ci a împărţit doar acestor doi feciori întreaga avere, spune pilda, adică lumea întreagă a împărţit-o. Căci, aşa precum fire cea una este împărţită prin cugetări felurite, tot aşa lumea aceasta, care e una, se împarte prin felurita ei folosinţă. De fapt, unul spune către Dumnezeu: „Toată ziua, întins-am către Tine mâinile mele” [Psalmi 87:10] şi „De şapte ori pe zi Te-am lăudat” [Psalmi 118:164] şi „Am strigat la ceas nepotrivit către Tine” [loc biblic neidentificat] şi „Am nădăjduit în cuvintele Tale” [Psalmi 118:42] şi „În zori de zi am ucis pe toţi păcătoşii pământului” [loc neidentificat], adică am curmat toate poftele trupului ce stârnesc desfătarea pătimaşă. Iar cel ce-şi petrece ziua cu vin, îmbiindu-se pe unde e rost de chef, îşi petrece apoi toată noaptea în fapte nevrednice şi nelegiuite şi se grăbeşte să săvârşească viclenii ascunse, sau face uneltiri pe faţă şi jafuri şi planuri necurate. Oare nu au împărţit aceşti oameni noaptea cea. una şi soarele cel unul, iar înainte de acestea propria lor fire, căci aveau să o folosească potrivnic şi în dezbinare unii cu alţii? Dar Dumnezeu împarte tuturor, în chip nepărtinitor, întreaga Sa zidire, lăsând ca fiecare s-o folosească după cum îi este voia.

13. Spune Evanghelia: „Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată…” [Luca 15, 13]. Cum de nu a plecat îndată, ci după nu multe sau după puţine zile a plecat el? Diavolul cel mârşav, care este uneltitor, nu l-a supus în acelaşi timp şi păcatului, şi vieţii după voinţa sa, ci cu încetul şi în chip viclean l-a abătut [de la faptele cele bune], şoptindu-ne nouă şi grăind: „Şi tu, trăind după voia ta, iar nu purtând de grijă şi cercetând Biserica lui Dumnezeu, nici aplecându-ţi urechea la învăţătorul Bisericii, vei putea să vezi şi să cunoşti în tine datoria ta, fără să te îndepărtezi de bine”. Când este despărţit careva de ceata cea sfântă a celor ce cântă în Biserică şi de ascultarea sfinţilor învăţători, atunci el este dus departe şi de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, fiind părăsit faptelor sale celor rele. Căci Dumnezeu se află pretutindeni, dar unul singur stă departe de bine: răul în care, prin păcat, ajungem departe de Dumnezeu şi Îl părăsim, căci „Nu vor sta călcătorii de lege în preajma ochilor Tăi” [Psalmi 5:5].

14. Înstrăinându-se astfel feciorul cel mai tânăr şi călătorind el într-o ţară depărtată, „acolo – spune Evanghelia – şi-a risipit averea, trăind în desfrânări” [Luca 15:13]. Dar în ce chip a risipit el averea sa? Înainte de toate, mintea este averea şi bogăţia noastră după fire. Câtă vreme păzim nesmintite în noi deprinderile şi obiceiurile care duc la mântuire, Îl avem pe Dumnezeu însuşi, mintea cea dintâi şi cea de Sus, împreună stătător cu noi. Dacă deschidem poarta pentru patimi, de îndată mintea se risipeşte, rătăcind în tot ceasul în jurul celor trupeşti şi pământeşti, în jurul plăcerilor de multe feluri şi în jurul gândurilor pătimaşe cu privire la acestea. Cugetarea dreaptă este bogăţia minţii, care, stăruind în ea, o face să deosebească ce este mai bine de ce este mai rău, până când mintea însăşi va căpăta stăruinţă în porunci şi în tainele credinţei [simboluri], dând ascultare Tatălui celui de Sus. Dacă mintea se strică, atunci şi dreapta cugetare se risipeşte în desfrânare şi în nesăbuinţă, relele împărţindu-se între acestea două.

15. Lucrul acesta poţi să-l vezi la toată virtutea noastră şi la toată puterea, care ne sunt adevărata bogăţie, spre care aplecându-se răul cel de multe feluri, degrabă o risipeşte. Căci Însăşi mintea îşi în-dreaptă dorinţa sa şi năzuieşte către Dumnezeu cel Unul şi cu adevărat viu, singurul Care este bun, singurul pe Care se cade să-L dorim, singurul Care este neatins de vreo suferinţă şi izvoditor a toată bucuria. Dar când mintea se leneveşte, puterea sufletului pentru dragostea cea adevărată cade şi e izgonită de la Cel ce trebuie dorit cu adevărat, fiind târâtă în desfătări de feluritele ispite ale vieţii, iar de aici risipită spre pofta de mâncări ce nu sunt trebuincioase, iar de acolo spre poftirea unor lucruri fără nici un folos; iar pe de altă parte mintea este trasă înapoi spre dorirea slavei deşarte şi întunecătoare. Şi astfel e făcut ţăndări nefericitul om, încât, împovărat de feluritele şi numeroasele griji cu privire la acestea, nu mai priveşte cu bucurie nici măcar soarele şi nu mai respiră cu mulţumire nici măcar aerul, care sunt o bogăţie de obşte, dată tuturor deopotrivă.

16. Însuşi cugetul nostru, întrucât nu se leapădă şi nu stă departe de Dumnezeu, întărâtă mânia pe care o nutrim lăuntric faţă de diavol, folosindu-se de vitejia sufletului în lupta cu patimile cele rele, împotriva stăpânitorilor întunericului şi duhurilor răutăţii. Dacă mintea nu ar da ascultare poruncilor cu care Dumnezeu o înarmează, ea s-ar învrăjbi cu cei ce îi sunt aproape, s-ar umple de furie nebunească împotriva celor de un neam şi de un soi cu ea, s-ar face fiară sălbatică împotriva celor ce nu ar fi de acord cu poftele ei cele necugetate. Şi vai, omul ar deveni ucigaş de oameni, făcându-se asemenea nu numai dobitoacelor lipsite de cugetare, ci chiar vieţuitoarelor celor târâtoare şi veninoase, devenind scorpion, şarpe, odraslă a viperelor cel ce a fost orânduit să fie printre fiii lui Dumnezeu! Vezi cum a risipit omul şi a pierdut averea lui? Spune Evanghelia: „Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă” [Luca 15:14]. Dar el, ca unul ce era risipitor, încă nu s-a gândit la întoarcerea sa, drept care, „ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale, să păzească porcii” [Luca 15:15].

17. Cine sunt oare locuitorii şi căpeteniile ţării aceleia îndepărtate de Dumnezeu? Fără îndoială şi întru totul sunt demonii, dintre care fiul cel risipitor s-a aşezat la o căpetenie desfrânată şi un mai mare al vameşilor, un mare tâlhar şi un începător de răscoală. Căci viaţa porcească lasă să se înţeleagă prezenţa tuturor patimilor, din pricina necurăţeniei celei mai mari cu putinţă. Iar cei ce se bălăcesc, rostogolindu-se în mocirla patimilor lor, sunt porci. Şi fiul cel mic, fiindu-le lor înainte-stătător, ca unul ce-i întrecea pe toţi prin viaţa sa moleşită şi pătimaşă, nu a putut să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii, ceea ce va să spună că nu mai ajungea să se sature de poftele sale.

18. Cum oare firea trupului nu mai era îndeajuns ca să slujească poftelor celui neînfrânat? Aurul şi argintul, dacă ajung la un iubitor de aur şi de argint, sporesc pofta şi cerinţa de ele, şi cu cât s-ar scurge mai mult aur şi argint, cu atât ar fi mai poftit şi cerut. Aproape că lumea întreagă nu ar fi de ajuns unui singur iubitor de putere şi unui singur lacom de averi. întrucât sunt mulţi cei de acest fel, iar lumea este una singură, cum ar fi cu putinţă oare ca vreunul dintre aceştia să afle saturarea poftei sale? Astfel şi acela, lepădându-Se de Dumnezeu, nu putea să se sature. Căci, spune Evanghelia, nimeni nu-i dădea să se sature [vezi Luca 15:16]. Cine i-ar fi putut da să se sature? Dumnezeu era departe de el, Dumnezeu cu Care şi prin vederea Căruia ajunge lesne să se sature cel care-L contemplă, după cuvântul acela: „Sătura-mă-voi când se va arăta slava Ta” [Psalmi 16:15]. Diavolul însă nu voia să aducă saturarea patimilor celor mârşave, întrucât saturarea de cele schimbătoare şi deşarte preschimbă îndeobşte legă’ tura cu ele. Pe bună dreptate, nimeni nu i-a dat lui [fiului risipitor] să se sature.

19. Cu greu, aşadar, şi-a revenit la dreapta judecată acela care se îndepărtase de tatăl său, dar înţelegând [în cele din urmă] până la ce măsură a mârşăviei ajunsese, a plâns în sine, spunând: „Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame!” [Luca 15:17]. Cine sunt oare argaţii? Sunt aceia care, prin ostenelile pocăinţei şi prin smerenie, au dobândit mântuirea drept răsplată. Iar fii sunt aceia care S-au supus poruncilor Lui, prin iubirea lor faţă de Dânsul, precum însuşi Dom’ nul a zis: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte” [Ioan 14:21].

20. Feciorul cel mai tânăr, căzând de la vrednicia de fiu şi îndepărtându-se de patria sa cea sfântă, şi foamei fiind lăsat, şi-a venit în fire, cunoscându-Se pe sine, şi S-a smerit, spunându-şi în cele din urmă: „Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi îi voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta!” [Luca 15:18]. Am spus la început, în chip foarte nimerit, că tatăl acela este Dumnezeu. Dar cum ar fi păcătuit faţă de cer fiul acela care S-a lepădat de tatăl său, dacă Tatăl său n-ar fi fost ceresc? Căci fiul mai mic spune: „am greşit la cer”, ceea ce va să zică: am păcătuit faţă de sfinţii care sunt în cer şi a căror cetate se află în ceruri; „şi înaintea ta”, Care dimpreună cu sfinţii Tăi locuieşti în cer. Şi grăieşte, de asemenea: „Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău; Ev-mă ca pe unul din argaţii tăi!” [Luca 15:19]. Înţelepţit cum se cuvine de micimea stării sale de acum, el spune „fă-mă”; căci un om nu urcă de la sine treptele virtuţii, dacă nu este înălţat şi fără voinţa sa. Şi mai spune Evanghelia: „Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său…”. Cum [se înţelege aceasta, că] venea şi era încă departe de el, din care pricină tatăl său, milostivindu-se de el, i-a ieşit în întâmpinare? Fiindcă omul ce se căieşte din suflet, prin năzuinţa sa cea bună şi prin lepădarea de păcat ajunge la Dumnezeu. Asuprit în cuget de obiceiul cel rău şi de prejudecăţile sale, el este încă departe de Dumnezeu şi are nevoie de mult sprijin şi de multă îndurare de Sus spre a ajunge el să se mântuiască.

21. De aceea şi Tatăl milostivirilor coborând l-a întâmpinat şi îmbrăţişându-l l-a sărutat, şi a poruncit slujitorilor Săi, adică preoţilor, să-l înveşmânteze în haina Sa cea mai bună, adică în vrednicia de fiu, pe care o îmbrăcase şi mai înainte prin Sfântul Botez, şi să pună inel în degetul lui, adică în partea activă a sufletului său, care se vădeşte prin mână, să-i aşeze pecetea virtuţii lucrătoare, zălog al moştenirii viitoare, apoi să-i pună şi încălţări în picioarele sale, [adică încălţându-l] cu paza dumnezeiască şi cu siguranţa care să-i dea lui putere să calce peste şerpi şi peste scorpioni şi peste toată puterea vrăjmaşului. Apoi a dat poruncă să se aducă viţelul cel îngrăşat, să-l înjunghie şi să-l ofere spre mâncare. Dar viţelul acela este Domnul Însuşi, Care Se smulge din taina dumnezeirii şi din însuşi tronul cel de sus, aşezat peste toate, arătându-Se pe pământ ca om; iar ca viţel este jertfit pentru noi, păcătoşii, şi este jertfit ca viţel îngrăşat, adică oferindu-ni-se nouă ca pâine, spre hrană.

22. Dumnezeu dimpreună cu sfinţii Săi Se bucură şi Se desfată întru acestea, căci, unind preocupările noastre omeneşti cu cea mai mare iubire de oameni cu putinţă, spune: „Veniţi să mâncăm şi să ne bucurăm!”. Dar fiul cel mai mare se aprinde de mânie. Iarăşi se cade a cugeta la iudeii care se umplu de mânie pentru chemarea neamurilor păgâne, adică la acei învăţători şi farisei scandalizaţi că Domnul îi primeşte pe păcătoşi şi mănâncă la masă împreună cu ei. Dacă vrei să înţelegi acestea şi despre cei drepţi, ce este oare de mirare dacă cel drept nu cunoaşte bogăţia bunătăţii lui Dumnezeu, care covârşeşte toată mintea? Tocmai de aceea este el mângâiat de către Părintele tuturor şi învaţă cele cuvenite, spunându-i-se lui: „Tu totdeauna eşti cu mine” şi împărtăşindu-i-se bucuria cea neschimbătoare: „Trebuie să te bucuri şi să te veseleşti, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat” [vezi Luca 15:31-32]; mort era prin păcat şi a trăit din nou prin pocăinţă, pierdut era prin sine însuşi şi a fost aflat în Dumnezeu. Iar o dată aflat, s-a umplut cerul de bucurie, după cum este scris: „Că aşa şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte…” [Luca 15:7].

23. Care este pricina din care, mai cu seamă, s-a mâhnit fiul cel mai mare? El spune: „… mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc împreună cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghia at pentru el viţelul cel îngrăşat” [Luca 15:29-30]. Aşa de mari şi de însemnate sunt harismele pe care ni le hărăzeşte nouă Dumnezeu, încât şi îngerii au dorit să privească cu luare aminte la cele dăruite nouă prin înomenirea Sa, precum spune fruntaşul Apostolilor, Petru. De aceea şi cei drepţi au năzuit ca chiar înainte de vreme să meargă la Hristos, aşa precum şi Avraam a vrut să vadă ziua Lui. Dar Hristos nu a venit atunci, iar când a venit, El nu a venit ca să cheme la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi; şi mai presus de acestea, a venit anume spre a fi răstignit El, Cel ce a ridicat păcatul lumii. „Iar unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul” [Romani 5:20].

24. Când cei drepţi aduc învinuiri, Dumnezeu nu le dă lor nici măcar unul dintre iezi, adică dintre păcătoşi, iar faptul acesta se vădeşte din multe, şi mai cu seamă din pilda sfântului şi fericitului Carpos. Căci acesta nu numai că nu a dat ascultare unor oameni răi, ce spuneau că nu li se cade să trăiască acelor necredincioşi care strâmbă căile Domnului cele drepte, dar el a simţit pe sine mânia dumnezeiască şi a aflat nespus de înfricoşătoare temeiuri care îl călăuzeau spre cunoaşterea răbdării lui Dumnezeu celei de negrăit şi mai presus de minte, care temeiuri îl îndemnau nu numai să nu se scoale împotrivă, ci chiar să se roage pentru cei ce-şi petrec viaţa în răutăţi, întrucât Dumnezeu le oferă şi acelora o vreme de pocăinţă. Iar Dumnezeul celor ce s-au pocăit, Părintele milostivirilor, ca să arate marea Lui dărnicie faţă de cei ce s-au întors către El prin căinţă, în acest chip a întocmit această pildă [a fiului risipitor] .

25. Să ne apucăm şi noi aşadar, fraţilor, de lucrarea pocăinţei, ferindu-ne de cel rău şi de turmele lui. Să stăm departe de porci şi de roşcovele care îi hrăneau pe ei, adică de patimile cele spurcate şi de cele ce-s legate de acestea. Să stăm departe de păşunea cea rea, adică de reaua nărăvire. Să fugim noi din ţara patimilor, care sunt necredinţa, pofta nesăturată şi necumpătarea, unde e foamete mare de cele bune şi patimi mai rele decât foamea. Să alergăm către Tatăl nestricăciunii şi Dătătorul de viaţă, pe calea vieţii prin virtuţi. Căci acolo ÎI vom afla pe El, în marea Lui iubire de oameni, ieşindu-ne în întâmpinare şi hărăzindu-ne nouă iertarea păcatelor noastre, semnul nestricăciunii, arvuna moştenirii viitoare. Ca şi fiul risipitor, care, precum am învăţat de la Mântuitorul, până când a fost în ţara patimilor, chiar dacă a chibzuit şi a grăit cuvinte de pocăinţă, nu a dobândit nimic bun, ci numai părăsind acele fapte ale păcatului şi degrabă venind către tatăl său, a ajuns să capete chiar mai mult decât nădăjduia şi a rămas mai înainte cu smerenia, înţelept şi drept, păstrând în el neatinsă sfinţenia harului dumnezeiesc.

26. Pe care [har] fie ca şi noi toţi să-l dobândim şi să-l păstrăm neîmpuţinat, astfel încât în veacul ce va să vie să ne bucurăm, împreună cu risipitorul cel mântuit, în Ierusalimul cel de Sus, maica celor ce trăiesc, Biserica celor întâi născuţi întru Hristos, Domnul nostru. Căruia I se cuvine toată slava în veci. Amin.

Sfântul Grigorie Palama

Sursa: "Omilii", volumul I, traducere din limba greacă de Dr. Constantin Daniel, revăzută de Laura Pătraşcu şi stilizată de Răzvan Condrescu, Editura Anastasia, Bucureşti, 2000

Duminica Fiului Risipitor - Predica AUDIO

Predica la Duminica Fiului Risipitor - Parintele Constantin Necula

Predica la Duminica Fiului Risipitor - PF Daniel

.

06 Februarie 2015

Vizualizari: 4889

Voteaza:

Despre fiul risipitor - Sfantul Grigorie Palama 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE