Minunile se fac in cooperare

Minunile se fac in cooperare Mareste imaginea.

Predica la Duminica a saptea dupa Rusalii - Minunile se fac in cooperare

Textul Sfintei Evanghelii de astazi ne cheama inca o data in Galileia, si anume indata dupa ce Mantuitorul rostise Predica de pe munte. A fost momentul in care, precum stim, si-a fixat noua Sa invatatura, in raport cu invatatura Vechiului Testament. Formula, devenita clasica, a acestui raport a fost: "Ati auzit ca s-a zis celor de demult...", adica stiti ce scrie in Scriptura Veche, "Ci Eu va zic voua...". Prin aceste cuvinte si-a introdus comparatia intre ceea ce se descoperise in Legea veche si noua Lui invatatura, noua Revelatie, adica descoperirea de Sus, predata de Dansul ca Fiu al lui Dumnezeu si Dumnezeu. Aceasta trebuia sa continue si sa completeze, "sa implineasca", ceea ce descoperise Dumnezeu prin Moise si prin prooroci in Vechiul Testament (Matei 3, 15; Luca 21, 32; Romani 3, 31; Galateni 3, 24). Fixase, de pilda, o alta lege fata de Legea talionului care spunea: "Ochi pentru ochi si dinte pentru dinte" (Iesire 21, 23-24; Matei 5, 38), lege prevazand sa pedepsesti pe cel care ti-a facut un rau, cu acelasi rau.

In Vechiul Testament se spunea: Daca ti-a taiat o mana, taie-i o mana, daca ti-a omorat o vita, omoara-i o vila, s.a.m.d. Fata de aceasta lege, Mantuitorul fixase principii noi: "Eu insa va zic: Nu va impotriviti celui rau, ci celui ce te loveste peste obrazul drept, intoarcei si pe celalalt. Si celui ce voieste sa se judece cu tine ca sa-ti ia haina, da-i si camasa" (Matei 5, 39-40). Si nu numai atat a spus Mantuitorul, ci mergeti cu iubirea, a zis, pana la iubirea de vrajmasi (Matei 5,44).

E evident, din comparatia pe care am aratat-o, ca aceasta invatatura era cu totul noua, si trebuie sa ne-o inchipuim cu totul neasteptata si surprinzatoare pentru ascultatori, fiind impotriva credintei si mentalitatilor lor. Il vor fi ascultat multi pe Mantuitorul cu interes si cu o nestapanita curiozitate, dar si cu teama. Unii dintre farisei L-au ascultat revoltati. De aceea a fost firesc ca intre prieteni si ucenici sa gaseasca adepti, dar a fost tot atat de firesc sa intalneasca printre ascultatori si multi adversari care nu-L intelegeau, care credeau sincer ca a venit sa strice Legea.

Aceste adversitati s-au manifestat in tot cursul propovaduirii si vietii Mantuitorului pe pamant. Ele constituie dovada cea mai concludenta ca tot ce invata era nou. Adversitatile s-au manifestat pana la masura rastignirii Lui.

Momentul in care ne plaseaza Sf. Evanghelie de astazi este tocmai acela care a urmat prezentarii pentru intaia oara, sistematic, a noii Sale invataturi. Stim ca, spre sfarsitul Predicii de pe munte, a incercat cateva sinteze, de ordin mai general. Dupa ce i-a povatuit pe ascultatori sa nu se ingrijoreze de ziua de maine, ca stie Tatal cel ceresc ce le trebuie, si le-a dat drept exemplu grija pe care o are de pasarile cerului si de florile campului - despre care am vorbit impreuna in alta duminica - le-a spus in concluzie: "Cautati insa mai intai imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate acestea vi se vor adauga voua".

Ce-as vrea sa observam in legatura cu aceasta? Ca unii dintre cei care nu inteleg crestinismul prea bine se ratacesc si in talcuirea acestei invataturi, spunand ca trebuie sa ne orientam numai spre lumea de dincolo, ca nu trebuie sa ne intereseze lumea de aici, pentru ca asa ne-ar invata Mantuitorul Hristos. Multi dintre cei care nu inteleg crestinismul ii fac din aceasta un proces de orientare antisociala, in sprijinul unei astfel de afirmatii citeaza si acest text. Unii ca acestia nu baga de seama insa un mic amanunt, fiindca nu stiu sa citeasca Scriptura. Ei se opresc la ceea ce le sare in ochi la prima lectura. Ei nu baga de seama acest cuvant: "mai intai". "Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu". Asadar se stabileste aici o ordine a prioritatilor, nu se anuleaza cautarea si a celor necesare vietii de aici, de pe pamant. Nu inseamna sa nu ne ocupam si de cele ale trupului. Numai ca trebuie s-o facem pe rand, acordand importanta dintai celor privitoare la suflet. Si aceasta o spune nu pentru ca trebuie s-o facem chiar intr-o ordine stricta, azi una, maine alta, ci mereu sa tinem minte ca avem si datorii catre suflet.

Acest "mai intai" nu e neaparat temporal, ci concomitent. Caci mereu avem nevoie si de hrana sufleteasca, si de hrana trupeasca. Pentru ca daca ar trebui sa ne ocupam "mai intai" de imparatia cerurilor, in sens temporal, cine ar putea hotara cand a dobandit-o si ca poate trece la cealalta? Avand insa gandul la cele ceresti, gandul la cele pamantesti trebuie adaugat in acelasi timp. Este cam in felul in care noi in teologie dam unor conducatori bisericesti titlul de "primus inter pares", adica de primul intre egali. Patriarhul de la Constantinopol, de pilda, are acest privilegiu de a fi "primus inter pares". Este primul, dar intre egali. Nu este mai mare decat ceilalti episcopi si patriarhi. Are dreptul, de pilda, sa deschida unele sinoade, sa le prezideze, desi acest lucru se poate face si cu randul, dar nu are dreptul sa dea celorlalti ierarhi porunci. Asa e si cu porunca de care vorbim: "Cautati mai intai imparatia cerurilor". Ea nu presupune sa cautam imparatia cerurilor un an, si un an sa ne ocupam de cele pamantesti. Este vorba de o concomitenta si de o ordine de prioritate cu privire la indreptarea gandurilor spre ambele directii.

O astfel de intelegere a Predicii de pe munte va fi acum in situatia de a ne orienta cu precizie si cu privire la alte invataturi similare. Iata tot la sfarsitul Predicii de pe munte si alte cateva recomandari, tot de ordin general. De pilda, spune: Aveti nevoie de multe aici pe pamant! "Cereti si vi se va da". Iata cum, dintr-o data, dupa ce a vorbit despre imparatia cerurilor, indeamna: "cereti si vi se va da". Ce anume? Cele pamantesti, cele de care aveti nevoie in viata voastra de toate zilele. "Cereti si vi se va da, cautati si veti afla, bateti si vi se va deschide" (Matei 7,7).

Se povesteste ca o femeie era foarte bolnava si avea nevoie urgenta de un medicament. Era departe de orice farmacie si era iarna. Farmacia era in satul vecin. Avea o fetita de varsta scolara si nu avea altceva de facut decat s-o trimita pe fetita sa mearga pana la farmacie sa ceara picaturile de cate avea nevoie. Fetita se incumeta sa plece. Ajunse la farmacist si acesta, care stia boala femeii, ii dete fetitei o slicluta cu picaturi. Fetita pleca in fuga.

Dupa cateva clipe, farmacistul, batran si cu vederea slaba, controla mai atent locul de unde luase sticluta. Constata ca in loc sa-i dea medicamentul pentru boala de inima a femeii, ii daduse o sticluta cu otrava. Pe fetita n-o mai putea ajunge. Cazu in genunchi si se ruga. Ceru doar un singur lucru: "Doamne, fa o minune:! Sa nu ajunga fetita acasa!" Cererea lui era dreapta si fu puternica. Inca aflandu-se in rugaciune, auzi usa deschizandu-se si o vazu pe fetita intrand in farmacie: "Domnule, alergand am cazul ti-am sport sticluta, iertati-ma, dar dati-mi alta sticluta. Altfel mama va muri! Fetita plangea, zdrobita de parere de rau. Farmacistul incepu sa planga de bucurie si emotie.
Ii multumi lui Dumnezeu. Era in afara de orice indoiala ca i se raspunsese la rugaciunea lui.

In momentele de cumpana sa cerem si Dumnezeu va raspunde cererilor facute cu credinta. Iata verbe care presupun conjugarea cuvintelor cu faptele: a cere, a bate, a cauta. Deci nu vine nimic de-a gata. Si avertismentul e si mai serios cand precizeaza ca, intr-adevar, se cere o angajare la actiune, nu o lucrare cu vorba: "Nu tot cel ce-Mi zice Doamne, Doamne va intra in imparatia cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu care este in ceruri", iata deci cum "a zice” e conditionat de "a face". "Cel ce face". Cei care interpreteaza altfel nu citesc in Sfanta Scriptura decat ceea ce le convine lor, "cautan-du-si invatatura pe masura dorintelor lor, care sa le gadile auzul" (Iisus Tim. 4, 3).
Ce bine ii surprinde Sfantul Pavel. Parca ii vede acum! Te miri, de pilda, cum "predica" unii mantuirea numai prin credinta, inseland pe cei dedati pacatelor ca se mantuiesc usor, avand doar credinta, folosind pentru aceasta niste versete ale Sfantului Pavel catre Romani, scoase din context. Pentru ca altfel cine altul decat Sfantul Pavel spune, chiar catre Romani, ca Dumnezeu "va da fiecaruia dupa faptele sale" (Romani 2, 6). Iar Sfantul Iacob de zece ori intr-un singur capitol din epistola sa repeta "ca omul se indrepteaza prin fapte, iar nu numai prin credinta" pentru ca "credinta fara fapte e moarta" (Iacob 2, 13, 14, 17. 18, 19,20,21,22,24,26).

Va sa zica, cereti, dar cereti adaugand cererii voastre si fapta voastra buna. Adaugati si schimbarea sufletului vostru. Degeaba cereti daca nu dati nimic. Auzind acestea te prinde mirarea ca mai sunt unii care pretind, ca e de ajuns credinta si ca fapta nu conteaza in fata lui Dumnezeu!

Tot acum, in Predica de pe munte, Mantuitorul a mai fixat cateva principii, tot de ordin general, menite de asemenea sa orienteze viata crestinilor. Atunci a pronuntat acea lege de aur a crestinismului care nu va inceta niciodata sa fie inteleasa de catre toti, indiferent de cultura lor, indiferent de pozitia lor sociala, indiferent de locul unde se afla, prin sentinta: "Ceea ce vreti sa va faca voua oamenii, faceti si voi lor asemenea" (Matei 7, 12). Asta o intelege toata lumea. Mai tarziu va completa-o, cand va vorbi despre Judecata de Apoi, construind sentinta pe care o va pronunta Dumnezeu, tot cu verbul a face.

Unii vor auzi: "intrucat ati facut acestea unora dintre cei mai mici ai Mei, Mie Mi-ati facut... ati dat unui insetat sa bea, unui flamand sa manance" etc. etc, altii, dimpotriva, vor auzi: "intrucat n-ati facut... ". Sfantul Ioan, in cea dintai epistola a sa, largeste intelesul acestor cuvinte, explicand de ce masura iubirii de Dumnezeu trebuie neaparat sa treaca prin examenul iubirii de aproape, combatand pe cei cu "Doamne, Doamne", dar care nu ridica un deget pentru aproapele. Explicatia lui e profund teologica si tine atat de capitolul cunoasterii lui Dumnezeu, cat si de cel al marturisirii credintei: "Cel ce zice: Iubesc pe Dumnezeu, dar pe fratele sau il uraste, acela e mincinos, caci cel ce nu iubeste pe fratele sau pe care-l vede, cum poate sa iubeasca pe Dumnezeu pe care nu-L vede?" (I Ioan 4, 20).

Cred ca putem sintetiza toate acestea pe scurt: intrucat faci ceva oamenilor, faci ceva lui Dumnezeu si: ceea ce vreti sa va faca voua Dumnezeu, faceti voi oamenilor! Iata mereu verbul "a face", verbul cheie al vietii crestine, adica faptele. La Judecata de Apoi nici nu se vor pune intrebari in legatura cu credinta. Cel cu fapte bune isi va dovedi credinta prin acele fapte, asa ca intrebarea despre credinta, nu-si va mai avea rost. Cat de mult schimba aceasta perspectiva celor cu "sola fide" adica mantuirea numai prin credinta! Acestia sunt dintre aceia "care nu au ochi sa vada!" Toate limbile le sunt necunoscute, de aceea nu inteleg Scriptura nici in limba lor materna!

Tot in Predica de pe munte, Mantuitorul a rostit "Fericirile", acele sentinte extraordinare, menite sa mangaie si sa linisteasca sufletul omenesc. Sa-i dea echilibru. Sa-l faca sa-si inteleaga destinul pe pamant si in cer. Si tot atunci i-a invatat pe ucenici, si prin ei pe noi toti, rugaciunea cea mai simpla, cea mai cuprinzatoare, cea care este "Tatal nostru".

Dupa ce a facut toate acestea prin cuvant, indata dupa aceea Mantuitorul a pornit pe drumurile Tarii Sfinte, am putea zice, o campanie de. exemplificare si de aratare practica a puterilor si mandatului Sau, incepand o serie de vindecari, o serie de minuni aproape la tot pasul, cu tot intalnitul care avea nevoie de asa ceva, si locul nu ducea de loc lipsa de asemenea oameni. Erau chiar din abundenta, dovedind o situatie sociala precara sub stapanirea romana si a conducatorilor localnici, preocupati de altceva decat de popor.

Chiar conducatorii spirituali ai iudeilor se ocupau mai mult cu strecurarea tantarului, cu interpretari cazuistice ale textelor sfinte, decat cu imbunatatirea vietii sociale si religioase a poporului. Poate de aceea si Mantuitorul si Apostolii vor pune atat de mare accent pe fapta, in speranta si a unor schimbari sociale. Intalneste intai un lepros si il vindeca. Lepra era nevindecabila atunci, ca si astazi. Exista si astazi leprozerii unde cei care intra nu mai ies. Raman acolo pana la moarte. Merge mai departe si vindeca pe sluga sutasului. Nici macar n-o vede, pentru ca sutasul ii spusese: "Doamne, zi un cuvant si sluga mea se va vindeca". Si o vindeca din departare, prin cuvant, pentru credinta sutasului. Dupa aceea vindeca pe soacra lui Petru, si indata vindeca o multime de indraciti si de bolnavi trupeste. Urmeaza minunea potolirii furtunii, apoi vindeca pe indracind din tinutul Gadarenilor, dupa care vindeca pe slabanogul din Capemaum si pe femeia careia ii curgea sange, in drum spre satul in care murise fiica lui lair, pe care o invie din morti. Si indata dupa aceea, pornind mai departe, este asaltat de catre cei doi orbi despre care vorbeste Evanghelia de astazi. Dupa aceea i se aduce un indracit mut, pe care de asemenea il vindeca.

Iata o serie lunga de vindecari, de miracole, unele dupa altele. Cineva se intreaba de ce a facut Iisus atat de putine minuni si de ce, avand putere dumnezeiasca, n-a vindecat pe toata lumea. Dar sunt oare putine acestea pe care le-am insirat acum, numai pe o scurta perioada de timp? Cred ca n-am gresi daca am spune ca i-a vindecat pe toti cei pe care i-a intalnit si aveau nevoie de interventia Sa. Nu-mi aduc aminte sa fi refuzat pe cineva. In schimb stim sigur din sfarsitul Evanghelici dupa Ioan ca: "sunt inca si altele multe cate a facut Iisus, care, daca s-ar fi scris cu de-amanuntul, mi se pare ca nici in lumea aceasta n-ar fi incaput cartile ce s-ar fi scris" (Ioan 21, 25).

De ce acum, la inceput, aceasta activitate cu aspect de campanie? Ca sa dovedeasca prin fapte ceea ce spusese prin cuvant. Trebuie sa ne inchipuim ca, desi apostolii, scriitorii Noului Testament, ne redau in cuvinte scurte si o singura data unele din invataturile Mantuitorului, in diferite ocazii El le-a repetat, si repetandu-le le insotea si de cate o fapta din acestea minunate. Fapta se impune de la sine si intareste teoria, invatatura. Fapta nu mai trebuie demonstrata. Contra facta non valent argumenta.

Pentru o idee teoretica poti sa faci o demonstratie logica. In capul unuia poate sa intre, in capul altora poate sa nu intre. Dar fapta intra in ochii tuturor. Fapta o intelege oricine. Fapta constrange. Fapta savarsita in fata ta te constrange sa o crezi. De aceea Mantuitorul a trecut la aceasta campanie de demonstrare a dum-nezeirii Sale prin fapte. De aceea Il si urmau atat de multi. Si avea nevoie de cat de multi, ca pe cat mai multi sa-i converteasca. Evangheliile sunt pline de informatii despre multimile care-L urmau.

Am putea spune ca urmarind aceste lucruri asistam, in aceste momente, la desfasurarea Revelatiei. Noi, in teologie si in Biserica, in slujbele si in predicile noastre, vorbim despre descoperirea dumnezeiasca. Iata cum s-a produs ea. Prin evocarea acestor fapte, evocam modul cum s-a produs descoperirea dumnezeiasca despre Dumnezeu, despre puterea Lui, despre faptul ca este Tatal nostru al tuturor, despre faptul ca este atotputernic, ca poate face orice, ca poate schimba legile naturii, daca vrea, si ca cel care descoperea toate acestea nu era un oarecare, ci era Fiul lui Dumnezeu, era Unul din Treime, Dumnezeu insusi.

Toate aceste fapte minunate pe care le face Mantuitorul, vin sa-I demonstreze dumnezeirea. Pentru ca, demonstrandu-I dumnezeirea, sa acrediteze de sus cuvintele si invataturile Sale pentru veacuri, pe pamant, pentru toate generatiile care urmau sa vina dupa aceea, si care vor mai fi pana la sfarsitul lumii. Fericiti au fost cei care, in vremea aceea, au putut sa asiste la acest proces al desfasurarii Revelatiei pe pamant, in fata lor, in fata ochilor lor, in auzul urechilor lor, si sa-L vada personal pe Cel care venea de Sus sa descopere adevarurile de care noi, toti credinciosii, avem nevoie, fara cunostinte despre Dumnezeu si existenta Lui, despre pamant si despre univers, si despre originea lor. Cand nu gasim un sens adevarat, gasim din pacate unul fals, pentru ca un sens ne trebuie. Trebuie sa ne legam de ceva, ca sa traim. Trebuie sa atarnam de ceva. Mantuitorul a venit sa ne invete sa nu ne lasam prinsi de sensurile false, ci sa atarnam de cer, sa ne gasim sensul in El.

Sa ne intoarcem insa la cei doi orbi din Evanghelia de azi. Pentru intalnirea cu ei ne-am pregatit pana acum: "Plecand Iisus de acolo, doi orbi se tineau dupa El si strigau si ziceau: Miluieste-ne pe noi, Fiule al lui David. Dupa ce a Intrat in casa, au venit la el orbii si Iisus i-a intrebat: Credeti ca pot sa fac eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci s-a atins de ochii lor, zicand: Dupa credinta voastra, fie voua! Si s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicand: Vedeti, nimeni sa nu stie. Iar ei, iesind, L-au vestit in tot tinutul acela" (Matei 9,27-31).

Vor fi auzit si ei, fiindca de vazut nu vedeau, vor fi auzit ca invatatorul acesta e rabinul Cel nou despre care se spunea ca ar li fiu al lui David. deci din neamul celui din care trebuia sa se nasca Mesia, si vor fi auzit de faima lui de vindecator. Trebuiau numaidecat sa incerce si ei. Era o sansa unica si nu trebuia pierduta.

Vor fi rugat pe cineva sa-i duca la El, sau sa le atraga atentia cand ar fi aparut prin partile tocului. Si iata-L chiar langa ei. S-au luat dupa El si au inceput sa strige cu disperare: "Miluieste-ne pe noi, Iisuse, Fiul lui David". Mantuitorul i-a lasat sa strige si sa vina dupa El, cand a intrat intr-o casa. Vor fi fost purtati de mana de cate un copil, sau de cine avea mila de ei, acum poate si din curiozitate, sa vada cum se va termina totul.

Putem presupune ca multimea, care era avida de minuni, cum am fi si noi, le-a facut loc sa intre in casa, sa vada ce se intampla. Si intrand in casa, Mantuitorul le-a pus intrebarea: "Credeti ca pot Eu sa fac aceasta?" Credeti ca pot sa va redau Eu vederea? Si ei au raspuns: "Da, Doamne". Si atunci Mantuitorul "s-a atins de ochii lor, si le-a zis: Fie dupa credinta voastra!" Era si un fel de verificare a credintei lor. Daca n-ar fi avut-o, probabil nu s-ar fi vindecat. Dar credinta lor s-a verificat ca era adevarata si, de indata, ochii lor s-au deschis. Mantuitorul le-a poruncit atunci "cu asprime": "Luati seama, sa nu afle de aceasta nimeni". Porunca inutila, desi data "cu asprime", caci evanghelistul incheie povestirea prin cateva cuvinte scurte, care arata ca cei doi nici nu se gandisera s-o respecte: "Iesind, L-au vestit in tot tinutul acela". Nu ni se spune ca Iisus s-ar fi suparat. Nici evanghelistul nu-i condamna. Sa fi fost porunca tocmai o metoda de a obtine contrariul? Era de asteptat ca asa se va intampla.

Sa ne amintim ceea ce am spus la inceput, ca Mantuitorul era intr-un fel de campanie de dovedire a dumnezeirii Lui, asa-ca au facut parte si ei dintre aceia care trebuiau sa raspandeasca faima mesianica si invatatura Mantuitorului, s-o faca sa intre in constiinta cat mai multora.

Mantuitorul era grabit. Stia ca propovaduirea Lui avea sa se termine in trei ani si jumatate, dar in acest timp trebuia sa cucereasca lumea. Pentru aceasta era nevoie de ucenici care sa-I raspandeasca invatatura, s-o propovaduiasca, s-o duca mai departe. In aceeasi graba, Iisus a mai facut pe loc o alta minune, vindecand un mut indracit. Cei de fata au exclamat: Niciodata nu s-a mai vazut una ca aceasta in Israel! Iata o declaratie de unicitate a Omului si faptelor Lui.

Rezultatele incepeau sa apara. Am asistat deci si noi, odata cu cei care au fost atunci de fata, la o minune. Si chiar la mai multe. Noua insa stirea ne revine prin scris, prin martori, prin evanghelisti. M-as intreba, si v-as lua partasi la intrebarea: Suntem noi dispusi sa credem totul in legatura cu aceasta minune? Noi, oamenii moderni de astazi? Oare cum primim noi, in sinea noastra, textul acestei Evanghelii despre vindecarea a doi orbi? In cel mai bun caz ne vine sa zicem: se va fi intamplat in vremea aceea, pentru ca azi nu se mai intampla asa ceva! Ne insotim raspunsul cu o abia ascunsa indoiala. Credem in Dumnezeu, dar suntem mai retinuti cand e vorba de anumite minuni. Cel putin unii dintre noi.

Dar oare e chiar imposibil sa credem in minuni? Si chiar nu se mai intampla in vremea noastra? Sa procedam la un mic examen. Daca am lua un singur lucru si l-am contempla de aproape, eliberati de prejudecati si, mai ales, de rutina care ajunge sa ascunda extraordinarul si sa-l faca de toate zilele, ca si cum fiind de toate zilele inceteaza de a mai fi extraordinar, ce am gandi? Daca am lua, de pilda, in cercetare un embrion uman, atunci cand e numai o singura celula nedezvoltata, ne-ar veni sa credem ca in ea exista tot ceea ce va constitui mai tarziu complicatele organe ale unui corp omenesc: inima, plamani, rinichi, nervi, ochi, sange, urechi, gura, dragoste, gelozie, mila, rautate etc. etc?

Toate acestea se afla in acea celula, dar daca am analiza-o sub toate microscoapele din lume, n-am vedea nimic altceva decat o forma omogena, nedefinita, nediferentiata. Si totusi acolo sunt ascunse toate organele unui om care, in mod sigur, intr-o perioada uluitor de scurta, se vor dezvolta si vor deveni un om. Vor aparea vase prin care va circula sange, vase complicate ca la o racheta cosmica, si un sistem de nervi ca in cea mai complicata uzina electrica, si toate cu functiuni bine definite, cu memorie, fiindca exccuta miscari si functiuni parca invatate, si cu un motor care incepe sa bata nepornit de nimeni, ca un perpemum mobile, pe cat de fragil, pe atat de perfect: inima. Dar in aceeasi celula originara e ascuns ti ceva mai mult, si mai mult uluitor. Acolo sunt cuprinse sentimente, capacitate de creatie, opere literare, opere artistice, planuri de orase si de masini, cu infinitezimale nuante si infinite forme posibile de exprimare. Acolo sunt ascunse capodopere, bucurii si drame, si infinite generatii viitoare.

Nu e aceasta o minune, ca acea celula originara, acel embiron nedezvoltat, inca inform si gelatinos, contine in mic tot ceea ce va fi mai tarziu un om, o omenire? Iata o minune pe langa care trecem mereu, prin care am trecut si noi si pe care nici nu ne-o amintim, caci s-a facut cu noi, dar nu de noi, n-am vazut-o, am uitat-o, de cumva am stiut-o in vreun fel.

Aceasta in universul mic. Dar in universul mare? Pamantul nostru care se invarteste, care se invarteste in jurul sau, se invarteste in jurul Soarelui si sta suspendat in univers. Ce stim noi despre el? "El spanzura pamantul pe nimic", spunea Iov (24, 7). El, adica Dumnezeu. Stelele acestea care sunt mai mari decat Pamantul si decat Soarele nostru, de unde vin si cu ce rosturi? Soarele acesta care ne incalzeste, de unde-si are energia? Cine tine planetele in spatiu?

Iata, sunt lucruri pe care le vedem cu ochii nostri. Despre viata ce stim? Se spune acum ca se poate dezvolta un embrion si in eprubeta! Da, dar trebuie sa ai embrionul' Nu eprubeta e minunea, ci embrionul dotat cu viata!

Stim oare noi mai multe decat stia Iov acum trei mii de ani? "Daca Dumnezeu ar lua inapoi la sine Duhul Sau si suflarea Sa. toate fapturile ar pieri deodata, si omul s-ar intoarce in tarana" (Iov 34, 14-15). Daca ne-am aduce aminte de toate acestea si de cate altele de sub ochii si simtirile noastre, ne-am mai pune oare intrebari in legatura cu minunile pe care le-a faptuit Mantuitorul? De altfel, sub observatia noastra sunt si multe alte fapte care ne pot ajuta sa credem in minunile Mantuitorului. Stim noi ce e telepatia? E o realitate pe care savantii seriosi - si toti savantii sunt seriosi - n-o neaga. O constata, dar n-o explica. Stim noi sa explicam forta epilepticului? Sau siguranta somnambulului? Merge cu ochii deschisi, nu vede nimic si circula pe acoperisuri, la orice inaltime, noaptea, pe marginea steasinei, si nu i se intampla nimic!

De Djuna, femeia din Gruzia cu daruri tamaduitoare in maini, se ocupa savantii. Scepticismului, dupa cercetari si experiente, i-au luat locul interesul si studiul. Savantii descriu insa ceea ce face, dar nu explica. De curand i s-a conferit un doctorat h.c. in stiinte. Daca astfel de puteri exista in om, ele sunt daruri ale lui Dumnezeu de mare exceptie. Exceptia le inscrie in alte dimensiuni, ca forte ale spiritului, dimensiuni care noua ne scapa. Si Djunei ii scapa. Intr-o carte publicata de curand: "Forta mainilor mele", in care de fapt isi face o autobiografie, in loc de explicatii vorbeste de un stramos din Babilon, mort de cateva secole, cu care a stat de vorba in vis si, cand si-a cercetat genealogia, a descoperit ca se tragea intr-adevar din Iran, de pe marginile lacului Urnias. Mai spune ca mereu se gandeste la fiinte nevazute: "Cand torn apa fierbinte rostesc cuvintele Shiniy Allah, prin care avertizez fiintele nevazute din camera sa se fereasca, semn ca ma gandesc mereu la ele...". Cand povesteste acestea are ochii umeziti de lacrimi. "A vindeca un om - scriu comentatorii care i-au citit cartea, luandu-si informatiile de acolo - este pentru ea echivalentul nasterii unei noi vieti" (vezi "Astra", nr. 2, 1989, p. 14). Savantul Alexandr Spirkin, care a testat fortele Djunei, a observat ca atunci cand isi plimba mainile peste bolnavi, din degete ii ies niste "jeturi luminoase" si ea simte cand forta din ea a fost folosita de organismul bolnav. Djuna si savantii care o cerceteaza, daca nu ne pot spune altceva despre astfel de lucruri, cel putin confirma ca ele sunt reale si ca, prin urmare, si cele descrise de Evanghelii despre Iisus au fost reale. Nu le vom pune in aceeasi categorie, dar ceea ce face ea ne indreptateste sa ne lasam atentia atrasa spre lucruri care sunt iesite din comun, si spre forte spirituale pe care omul le poate folosi si care nu micsoreaza, ci maresc tainele care il inconjoara si il alcatuiesc si care, oricat de slabe si nelamurite inca, mai mult ne indeamna sa credem in minuni, decat, din principiu, sa ne indoim de ele.
Sunt desigur si forte care exista in om si dintre care, unele, poate se vor explica intr-o buna zi. Destule intamplari extraordinare moderne sunt insa din categoria minunilor de odinioara. De pilda aflam ca unul are puterea de a vedea cu degetele. Baga mana intr-o traista inchisa si de acolo scoate bile colorate spunand ce va scoate: asta e rosie, asta e verde, asta e albastra.

Citeam in revista "Orizont" de la Timisoara, de curand, ca o femeie de langa Katowice, din Polonia, o tanara oarecare, misca obiectele din casa cu gandul. Gandeste si obiectele incep sa pluteasca prin aer. S-au dus savanti la fata locului, dar n-au putut determina cauzele fenomenului. Sa nu aruncam ziarul cu indiferenta. Sa constatam doar ca, iata, sunt posibile si in vremea noastra lucruri iesite din comun, si care nu pot fi explicate. Trebuie sa luam act si de ceea ce nu putem explica, dar exista sau a existat, potrivit cu marturiile istorice ajunse pana la noi.

Minunile Mantuitorului au insa, in general, o particularitate care le scoate din categoria celor care se petrec cu unii si cu altii. E foarte interesant felul Mantuitorului de a proceda cu cei pe care ii vindeca, cu cei cu care facea minuni. De cele mai multe ori ii intreba: Credeti ca pot face eu aceasta? Si la raspunsul lor pozitiv, le spunea: "Fie dupa credinta voastra!" Cred ca am putea interpreta cuvintele acestea ca pe o invitatie la participare, la antrenarea fortelor sufletesti ale celui suferind in vederea vindecarii sale. Asa devine omul "impreuna-lucrator cu Dumnezeu" (I Cor. 3,9).

Noi ne pretindem logici si socotim legile naturii logice, pentru ca, in general, aceleasi cauze produc aceleasi efecte, si orice efect presupune o cauza care trebuie sa fie logica, si de regula cunoscuta. Cum reactionam insa atunci cand Mantuitorul savarseste fapte impotriva legilor naturale? Fiindca daca cineva n-are nervul optic si nu vede, sau nervul e stricat, logic e ca orbul sa nu vada si, logic e, cel mult, sa apelam la o operatie chirurgicala. Si totusi Mantuitorul intervine nu cu logica, si nici cu bisturiul, si nici la nivelul logicii si practicilor noastre, si nici nu se ocupa de cauze, ci obtine efecte in afara logicii obisnuite. Ele sunt din domeniul logicii lui Dumnezeu. Aici e cheia. Pentru Dumnezeu minunea e posibila. "Gandirea mea nu este ca gandirea voastra" - zice Domnul - (Isaia 55, 8). Iar indemnul apostolului e "sa avem in noi gandirea lui Hristos" (I Cor. 2, 16), si atunci vom intelege ca Dumnezeu are si puterea de a scoate logica din fagasurile ei obisnuite si de a supune lucrurile, cand vrea El, altei logici.

Dar sa privim lucrurile si dintr-o alta perspectiva. Oare e logic ca un om sa fie orb? Daca ne punem intrebarea asa, atunci gasim chiar noi logica logicii lui Dumnezeu! Mantuitorul restaureaza de fapt existenta logica a unei fapturi umane care, spre a fi completa, trebuie sa aiba ochi si sa vada. De altfel, notati un lucru: Cititi toate Evangheliile, cititi despre toate minunile lui Iisus si veti descoperi

ca toate sunt opere de restaurare, de restaurare a vazului, de restaurare a fortei la slabanogi, de insanatosire, de restaurare a mintii celor "indraciti"', adica de restaurare a creatiei. Niciodata, nimanui nu i-a facut trei ochi! Le-a restaurat, de pilda, orbilor ochii la care aveau dreptul de la creatie.

Si inca ceva: Niciodata n-a facut o minune prin care sa pedepseasca pe vreun om, pe cei care il judecau, pe cei care il urmareau, pe cei care II contraziceau, pe cei care L-au condamnat la moarte si inainte de aceasta L-au chinuit si batjocorit. Putea s-o faca? Bineinteles. A dovedit-o cu un smochin pe care l-a blestemat sa ramana neroditor. Dar cu oamenii n-a facut asa ceva. Nici lui Iuda nu i-a facut nimic. Acela s-a pedepsit singur.

Asadar, toate minunile Mantuitorului au fost facute ca sa restaureze, ca sa refaca, ca sa redea frumusetea si chipul cel dintai al omului. Exista in Molitfelnic (v. ed. IV, Buc. 1984, p. 248) o rugaciune care mi se pare foarte potrivita pentru ilustrarea acestei idei: "Tu care pedepsesti si iarasi tamaduiesti, si dai pedeapsa cu bunatate si cu iubire de oameni, nu ca sa pierzi zidirea mainilor Tale, ci mai mult, ca sa o aduci la frumusetea cea dintai si la starea cea aleasa de la inceput, pe care am pierdut-o prin slabiciunea mintii si prin sfatul vrajmasului, vrand iarasi a se ridica si in tot chipul purtand grija sa scapi ce a mai ramas din caderea aceea".

Textul e incarcat de multa teologie, dar nu l-am amintit decat pentru o singura idee: aceea ca Mantuitorul a cautat sa restaureze "frumusetea cea dintai" si "starea cea aleasa de la inceput". Iata de ce si cum a facut Iisus minunile, si care este, totusi, logica lor interioara. Nu contrazic logica. Nici natura. Le intregesc. Caci fiinta omeneasca naturala, iesita din mana lui Dumnezeu, e cea intreaga, sanatoasa.

Din relatarea acestei foarte scurte intamplari din Evanghelia de astazi, alcatuita din numai cinci versete, trebuie sa ne intarim credinta in realitatea si adevarul minunilor Mantuitorului. Si cu noi se pot, desigur, intampla minuni, chiar si astazi, dar cu o anumita conditie: Sa putem si noi raspunde la intrebarea: "Crezi tu ca pot tu face aceasta?", cu: "Da, Doamne!" Atunci in mod sigur.

Raspunsul de la Dumnezeu va veni: "Fie dupa credinta ta". Minunile se fac in cooperare. Evident ca Dumnezeu le poate face si din proprie initiativa, cand crede El necesar dar, precum stim din-Noul Testament, de cele mai multe ori Iisus a apelat la cooperarea celui care a avut nevoie de un astfel de ajutor. De fapt, la orice cerere suntem supusi unui examen. Cand il trecem? Cand avem o credinta neindoielnica, o credinta care nici o clipa nu se indoieste ca Dumnezeu ne poate da ceea ce-I cerem. Iata de ce Goethe numeste minunea, "copilul iubit al credintei" (Faust). In sensul indreptarii lipsurilor, de care am vorbit mai inainte, Iorga defineste minunea cu umor de savant, dar nu fara un sens adanc, "erata la legile lui Dumnezeu" (Ganduri si sfaturi ale unui om ca oricare altul). De multe ori e si o erata la legile naturii, cand isi ies din matca pe care le-a randuit-o Dumnezeu.

Se zice ca odata s-a dus cineva in pustie, la Sfantul Serapion, sa-l intrebe ceva despre credinta, si Sfantul Serapion i-a zis: Credinta e asa cum spune la Evanghelie: "Sa fie macar cat un graunte de mustar, si atunci zicand muntelui acestui "Muta-te... " Voind el sa continue s-a oprit, pentru ca la auzul cuvintelor "Muta-te", s-a produs o tulburare si un zgomot, si muntele din fata lor a inceput sa se mute. Atata credinta avea acest Serapion, incat numai auzindu-i cuvantul, muntele l-a si ascultat! "Stai pe loc - i-a zis el muntelui - nu vorbeam cu tine, ci vorbeam cu fratele!"

Este un exemplu din traditia noastra monahala. El vrea sa arate cum trebuie sa fie o credinta neindoielnica. Mie imi place, si cu aceasta vreau sa sfarsesc, ca ori de cate ori vorbesc despre credinta neindoielnica, sa-mi aduc aminte de o intamplare pe care am citit-o, daca imi amintesc bine, in "Cartea de la San Michele" a lui Axei Munthe. Povesteste o intamplare adevarata.

Intr-un sat din nord, o femeie avea un urs pe care il domesticise si il tinea legat asa cum tinem noi cainii, legati in curti la tara, intr-o zi a vrut sa plece intr-un sat vecin, situat peste o padure. S-a dus la urs si i-a spus: "Sa stai linistit aici, sa nu incerci sa te dezlegi". Ursul era puternic si mai incercase sa se elibereze si adesea reusise. I-a dat a intelege ca a priceput. Femeia a plecat. Trecand prin padure, la un moment dat a auzit tropote puternice in urma ei. S-a rasucit pe loc in carare. In urma ei venea ursul. Venea alergand. L-a asteptat. Si-a pus mainile in solduri si a inceput sa-1 mustre, sa-l acuze de neascultare: "Nu ti-am spus sa stai acasa? Esti obraznic! Esti neascultator!"

Ursul o asculta supus, inmarmurit. L-a lovit peste obraz si i-a poruncit: "Du-te inapoi acasa!" Ursul a facut stanga imprejur si s-a intors pe aceeasi carare pe care venise. Femeia s-a dus in satul vecin, si-a facut treburile si seara s-a intors si ea acasa. Spre marea ei mirare, ursul era legat asa cum il lasase!

Ce se intamplase? Ursul din padure fusese un alt urs. Un urs salbatic care venea dupa dansa cu gand agresiv, s-o atace. Dar femeia i-a vorbit si i-a poruncit cu atata siguranta, cu atata credinta ca e ursul ei, despre care stia ca o asculta, incai acest urs salbatic a ascultat-o ca si ursul ei domesticit, de acasa. De ce? Fiindca ea a actionat asupra lui cu puterea convingerii, cu forta credintei ca este ursul ei, acela care o asculta. Si a ascultat-o si ursul salbatic.

Iata un exemplu de credinta neindoielnica. Daca credinta neindoielnica a acestei femei am avea-o si noi in orice am cere, fara nicio indoiala ca atunci cand ne-ar spune Dumnezeu; "Fie dupa credinta ta" s-ar intampla si cu noi minuni!

IPS Antonie Plamadeala

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 3359

Voteaza:

Minunile se fac in cooperare 0 / 5 din 0 voturi. 2 review utilizatori.

Comentarii (2)

  • Ana-Maria LupuPostat la 2010-08-14 04:22

    Apropo de urs,aseara am visat ca un urs urma sa ma atace,si am inceput sa spun ,am apucat sa spun doar "Tatal nostru care esti in ceruri.." si ursul a facut cale intoarsa si m-a lasat in pace.Doamne ajuta!

  • Ana-Maria LupuPostat la 2010-07-14 17:24

    Doamne ajuta sa ni se inmulteasca la toti credinta in puterea Domnului!

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE