Umblarea pe mare

Umblarea pe mare Mareste imaginea.

Umblarea pe mare - Porunceste-mi sa vin la Tine!

Textul Sfintei Evanghelii de astazi a fost randuit de Biserica sa se citeasca in aceasta duminica in toate bisericile din lumea ortodoxa. Despre acest text se si vorbeste astazi peste tot. E foarte interesanta aceasta comuniune in duh cu toti credinciosii de pretutindeni care, intr-o zi ca aceasta, despre aceasta gandesc si despre aceasta vorbesc. Cei care ati fost duminica trecuta la biserica, ati auzit despre minunea inmultirii painilor, cum din cinci paini si doi pesti Mantuitorul a hranit in pustie o multime de oameni.

Dupa inmultirea painilor urmeaza episodul care s-a citit in Sfanta Evanghelie de astazi. Ni se spunea ca indata dupa aceea Mantuitorul i-a silit pe ucenici sa intre in corabie si sa treaca marea Tiberiadei, de cealalta parte.

El s-a retras in munte pentru rugaciune si apoi, tarziu, probabil dupa miezul noptii s-a gandit sa-i ajunga. A pornit pe mare in urma lor, mergand pe apa ca pe uscat. Momentul e emotionant. Ca si cum ar fi uitat ca e om, s-a luat dupa ei ca Dumnezeu!

Ucenicii, intr-o corabie cu vasle sau cu panze, sau cu amandoua, inaintau spre tinutul de dincolo de marea Tiberiadei, spre tinutul Ghenizaretului, unde le poruncise Mantuitorul sa mearga.

Starnindu-se o furtuna pe mare, ucenicii din corabie s-au spaimantat. A intrat frica in ei. Corabiile nu erau ca in vremea noastra, mari. Erau corabii mici, usor leganate de valuri. Si deodata, in toiul spaimei si al furtunii, apare, venind pe mare ca pe uscat, Mantuitorul. Li s-a parut ca e o fantoma, ca e o naluca si au inceput sa strige de spaima. Apropiindu-se de corabie, Mantuitorul le-a spus: "Nu va temeti! Eu sunt". S-au mai linistit. Dar nu chiar de tot. Nici chiar Petru care era, dupa cum stim, unul din cei mai apropiati de Mantuitorul, si care era foarte saritor, cel putin cu gandul, caci cu fapta uneori a mai dat si inapoi — chiar si Petru s-a simtit incercat de indoiala. Sa fie oare Iisus? Daca era totusi o naluca? S-a gandit sa-L puna la proba, sa vada daca era chiar El, caci teama de furtuna se dublase acum cu teama de naluca: "Doamne, daca esti Tu cu adevarat, porunceste-mi sa vin pe apa spre Tine". Si Mantuitorul i-a spus: "Vino!" Petru a sarit din corabie pe apa si a mers catre Iisus. Si el: ca pe uscat! Dar in timp ce mergea ii crestea spaima si, pe masura ce ii crestea spaima, ii crestea si neincrederea.

Se indoia. Daca nu era Iisus? Daca era totusi o naluca? I se parea chiar ca se departeaza. Uita ca e pe apa ca pe uscat, sau poate tocmai aceasta ii marea spaima, vazandu-se intr-o situatie ca de vis, care nu i se mai intamplase niciodata. Odata cu indoiala a simtit cum picioarele i se scufunda in apa, incet, incet, dar fara indoiala se scufunda.

Inspaimantat a strigat: "Doamne, scapa-ma!" Mantuitorul s-a apropiat de El, i-a intins mana, l-a scos din nou la suprafata apei, l-a facut sa simta din nou apa tare sub picioare, ca sa poata merge pe ea, si dupa aceea au urcat amandoi in corabie. Ucenicii, care vazusera totul, n-au mai putut face altceva decat sa zica: "Doamne, Tu esti Hristos, Fiul lui Dumnezeu".

Acesta este textul pe care l-am ascultat astazi citindu-se. Ati mai auzit intamplarea, de mai multe ori, si pare foarte limpede. Ea pune totusi cateva probleme. Sa incercam sa le degajam si sa ne oprim putin asupra lor.

In primul rand, e sigur ca fiecare din noi s-a intrebat: cum e cu mersul pe mare ca pe uscat? Nu e un lucru de toate zilele. Nu e un lucru pe care-l poate face toata lumea. Nu e un lucru firesc.

In al doilea rand, cum e cu mersul pe mare al lui Petru? Si cum e cu scufundarea lui in momentul cand a inceput sa se indoiasca? Pentru ca Mantuitorul, cand el a strigat "Doamne, scapa-ma", L-a intrebat cu blandete si cu bunavointa, cred ca si fara suparare: "Putin credinciosule, pentru ce te-ai indoit?" Daca ai pornit cu credinta, pentru ce te-ai indoit? Pentru ce n-ai ramas cu credinta statornica pana la urma?

Amandoua aceste lucruri, deci mergerea lui lisus pe apa ca pe uscat, ca si experienta esuata pe jumatate a lui Petru, nu sunt din ordinea fireasca a lucrurilor, si tocmai de aceea ne pun intrebari. Cum ne explicam aceste fapte care sunt nefiresti, care nu sunt in obisnuinta de fiecare zi? Raspunsul la aceasta ni-l vom da usor, si vom starui deocamdata asupra acestui raspuns, pentru ca mai exista inca vreo cateva lucruri asupra carora va trebui sa insistam.

Raspunsul nostru va fi cel mai simplu cu putinta. E vorba, fara impotriva legilor fires indoiala, de o minune. Ce este o minune? Este ceva ce se intampla ti, impotriva legilor naturale. Vom spune despre acesta doar un singur lucru, care ne va lamuri, sper, pe toti: Daca exista Dumnezeu, minunea e posibila. Deci pentru toti cei credinciosi, pentru toti cei care cred ca exista Dumnezeu, Fiinta supranaturala cu puteri supranaturale, minunea e posibila. Si, pentru noi cei credinciosi, in legatura cu aceasta, nu se mai pun probleme.

Dar as vrea sa staruim mai mult asupra altor doua aspecte: a credintei, pe de o parte, si a indoielii lui Petru, pe de alta parte. Fiindca intamplarea aceasta cu indoiala lui Petru nu este chiar o intamplare oarecare, si nu a fost intamplatoare. Ea face parte dintr-o logica a faptelor care s-au petrecut in ziua cu inmultirea painilor. E tocmai ceea ce va trebui sa dovedim.

Sa analizam putin lucrurile si sa ne punem o prima intrebare: de ce a facut lisus Hristos minunea acesta a mergerii pe mare ca pe uscat? Putea foarte bine sa n-o faca. Putea, in loc sa-i trimita pe apostoli cu corabia inaintea Sa, sa fi mers si El odata cu dansii si sa-si fi facut rugaciunea pe corabie, in loc sa se duca sa se roage in munte.
Povestirea pe care v-am relatat-o eu, despre intamplarea de pe mare, se afla pe larg in Evanghelia dupa Matei (cap. 14). De acolo s-a citit azi. Dar apostolului Matei, cand si-a amintit de ea, scriin-du-si Evanghelia, i-a scapat un foarte mic amanunt, dar un amanunt dintre acelea care pot aduce o mare lumina, fara de care talcuito-rilor le poate scapa tocmai esenta care poate explica totul.

V-am spus insa de mai multe ori ca, spre norocul nostru, evanghelislii se completeaza unii pe altii. Amanuntul la care m-am referit nu i-a scapat evanghelistului Marcu. Sfantului Marcu ii scapa in schimb un alt amanunt, pe care il gasim in Matei. Dar sa ne oprim deocamdata la amanuntul care nu i-a scapat Sf. Marcu. El spune in capitolul 6 vers 52 ca Apostolii "nu pricepusera minunea cu inmultirea painilor pentru ca inima lor era impietrita". Foarte interesanta aceasta observatie a Sf. Marcu. Va sa zica se petrecuse minunea inmultirii painilor, apostolii fusesera acei care distribuisera painea si pestii care se inmulteau sub ochii lor. In mainile lor, si totusi ei "nu intelescsera" minunea la care asistasera.

Ce era de fapt de priceput? Ce ar fi trebuit sa priceapa ei? Ar fi trebuit sa priceapa ca Cel care a inmultit painile si pestii nu era un om obisnuit. Ar fi trebuit, din aceasta, sa traga concluzia ca Iisus era cel putin un prooroc, sau mai mult decat un prooroc. Mesia.

Si s-o spuna. Sa se arate miscati, entuziasmati. Sa-si puna intrebarea esentiala despre El. Vor face ei acest lucru? A doua zi, vor spune ca il recunosc in El pe Mesia si ca El are cuvintele vietii celei vesnice (Ioan 6, 68-69). Acum insa, inima lor inca este invartosata.

Ca "n-au inteles" minunea, cum spune Sfantul Marcu, poate fi firesc. Cum sa "intelegi" o minune? Dar de ce nu si-au manifestat macar curiozitatea despre ceea ce n-au inteles? Trebuie sa ne imaginam ca pe lisus, care le-a citit nelamurirea din suflete, L-a preocupat acest lucru, aceasta opacitate a lor, faptul ca "n-au inteles".

Vom reveni si vom vedea ca chiar asa a fost, in lumina explicatiilor pe care le vom incerca in legatura cu intamplarea de pe mare.

Dar deocamdata sa ne mai oprim asupra altui amanunt, pe care ni-l da Sfantul evanghelist Ioan (6, 14-15). Amanuntul sau pare nesemnificativ, dar veti vedea ca e important.

In primul rand Ioan ne spune ca multimile, am zice noi mai sensibile la cele petrecute decat apostolii, nu s-au retinut de la comentarii pe marginea evenimentului, si in legatura cu Cel care savarsise minunea. Oamenii "Ziceau ca Acesta este Proorocul, Cel ce va sa vie in lume". Nu era putin. Multimile si-au pus intrebari si si-au dat raspunsuri. Predica prin minune avusese efect asupra lor. Ba, spune evanghelistul Ioan ca au mers si mai departe: au vrut sa-l faca pe Iisus rege! Ne putem da seama pana unde au putut ajunge. Mantuitorul i-a auzit vorbind despre aceasta. Poate ca s-au gandit sa-L faca rege si din motive foarte omenesti si practice, ca sa le dea paine gratuit. Mantuitorul n-a acceptat. Evanghelistul ne informeaza ca "s-a dus iarasi in munte, numai El singur". De la Matei stim ca s-a dus "sa se roage" (Matei 14, 23). In fapt a vrut sa evite niste urmari nedorite.

Dar amanuntul e interesant din alt punct de vedere: Va sa zica multimile au priceput minunea (dupa Ioan), dar apostolii n-au priceput-o (dupa Marcu). Faptul ca evanghelistul Marcu indrazneste sa spuna ca apostolii n-au priceput-o, e o dovada ca e obiectiv, ca noteaza faptele exact asa cum s-au intamplat, nu descrie niste "eroi". Normal, ar fi trebuit sa faca din apostoli niste eroi, care sa spuna: "Iata ce a facut Domnul nostru, suntem mandri de EI". Evanghelistul Marcu insa spune clar: "N-au priceput" nimic saracii! Erau uluiti. Vedeau cum nu se mai terminau painile si pestii, cum se alcatuiau in mainile lor, care distribuiau, dar simtind materia sub degetele lor, nu puteau urca pana la faptul cum se facea lucrul acesta!

Dar si relatarea de la Matei contine, si ea, un alt mic amanunt. Exista in textul sau un cuvant peste care de obicei trecem, dar asupra caruia eu as vrea sa ne oprim acum pentru ratiuni pe care le vom vedea, si care ne vor ajuta sa ne construim raspunsul la intrebarea pe care ne-am pus-o la inceput: De ce a facut Iisus minunea mergerii pe mare ca pe uscat? Mantuitorul, spune evanghelistul Matei, "i-a silit" pe apostoli sa se urce in corabie si sa treaca de cealalta parte a marii. Dar de ce i-a silit? De ce ii va sili neaparat? Putea sa le raspunda: Asteptati putin, Eu vreau sa ma duc sa ma rog in liniste cateva momente.

I-a silit pentru ca era suparat pe ei. I-a silit ca si cum le-ar fi spus: Duceti-va, n-ati priceput nimic. Lasati-ma, sa ma reculeg. Dar nu i-a repudiat. Nu s-a suparat pana la masura de a se lepada de ei. Nici ei nu se lepadasera de El.

Si acum vine raspunsul la intrebarea: De ce a facut Iisus minunea aceasta? Iata de ce a facut-o: ca sa le dea apostolilor un semn suplimentar, pe langa inmultirea painilor, pe care n-o pricepusera. Trebuia sa le dea un supliment de invatatura. O lectie suplimentara ca sa priceapa cele despre El. O minune speciala pentru ei.

Dovada ca e asa, e ca aceasta minune speciala pentru ei si-a facut efectul. Vazandu-L venind pe mare, vazand cum l-a salvat pe Petru care incepuse sa se scufunde, cand s-a urcat impreuna cu Petru in corabie, au aratat spontan, nu cu ezitarile din cursul zilei, ca au inteles, in sfarsit, cine era Iisus: "Doamne, Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu", ceea ce ar fi trebuit sa zica de fapt, si ei, dupa minunea inmultirii painilor, dar n-au zis, fiindca "n-au inteles" ce se petrecuse de fapt.

S-ar putea obiecta la aceasta interpretare: dar apostolii stiau mai dinainte cine era Iisus. Nu era nici prima minune, cand a inmultit painile, nici la prima lor marturisire despre El. De ce mai era nevoie Sa-L mai marturiseasca o data? Asa si parea, si asa ar trebui sa fie. Dar problema identitatii Sale ceresti era atat de grea, incat ea trebuia recunoscuta de fiecare data din nou. Parca se pierdea, parca se dilua dupa ce trecea o vreme. Pana la inviere vor avea mereu nevoie sa si-o reconfirme. Chiar in ajunul invierii, Petru s-a mai indoit inca. Toma si dupa inviere, pana nu L-a vazut si nu l-a pipait ranile rastignirii.

Asadar, le-a trebuit aceasta minune suplimentara, anume pentru ei, pentru ca sa inteleaga inca o data cine era Iisus. Acum, prin urmare, au crezut fapta. Unii dintre cei care nu prea inteleg mare lucru din crestinism au lansat ipoteza ca cele petrecute pe mare au fost o halucinatie. Putea sa fie o halucinatie a unuia singur. La inceput toti au luat aparitia Sa drept halucinatie. Si Petru, dupa cateva incercari de a-si invinge teama ca e halucinatie, a inceput s-o admita ca atare, si atunci a inceput sa se scufunde. Aceasta putea sa-i confirme halucinatia. Dar a avut inspiratia sa ceara ajutorul "fantomei", si fantoma s-a dovedit a nu fi fost fantoma, ci Iisus in persoana!

Faptul era atat de neobisnuit, incat putea intra in categoria halucinatiilor, dar nu mai putea fi halucinatie cand perceptia a fost colectiva. Toti apostolii L-au vazut. Si mai e si un al doilea argument, care e si mai puternic impotriva halucinatiei: Iisus s-a urcat la ei, in corabie. S-a urcat la ei, a ramas peste noapte acolo.

Iata deci, de ce a facut Mantuitorul aceasta minune: pentru a se revela apostolilor ca Mesia. A fost una din multele lui incercari de a le infuza aceasta credinta.

Dar as vrea sa mai facem cateva consideratii in plus, si anume sa remarcam faptul ca Mantuitorul a acceptat provocarea, as zice a acceptat proba pe care i-a impus-o Petru: "Doamne, daca esti Tu cu adevarat, porunceste-mi sa vin la Tine pe apa". Iisus nu s-a suparat de acesata provocare. A acceptat-o, deci a acceptat cercetarea, verificarea lui Petru, asa cum va accepta mai tarziu verificarea din partea lui Toma. Prin urmare, Dumnezeu nu refuza verificarea credintei. Dumnezeu nu refuza ca noi sa capatam, pe caile pe care putem, dovezi, sa ne putem intemeia credinta pe dovezi. Sunt unii care, fara dovezi, incep incetul cu incetul sa se scufunde! In Biblie nu veti gasi sentinta: "Crede si nu cerceta".

Dar ce s-a petrecut oare in mintea lui Petru, care la inceput, a crezut, si dupa aceea a inceput sa-si piarda credinta, si a inceput sa se scufunde? Probabil isi va fi zis: Dar daca totusi e o naluca? Dar daca totusi nu va fi fiind El? Trebuie sa ne inchipuim ca Petru a pornit de la un rationament,, dupa ce s-a hotarat sa-L incerce pe Iisus daca e El, si Iisus a acceptat. Isi va fi zis: Daca Iisus poate merge pe mare, inseamna ca pot si eu, daca vrea El. Daca ma ajuta El. Cu puterea Lui pot sa merg si eu. Dar la un moment dat rationamentul lui nu l-a mai slujit, pentru ca mai exista un "daca". A inceput sa se indoiasca in momentul in care si-a repetat: "Daca esti Tu". In orice rationament e posibila indoiala, cand e cu "daca". In momentul in care a inceput sa se indoiasca, reintorcandu-se la ideea ca totusi ceea ce vedea ar fi putut fi o fantoma, in momentul acela a inceput sa cada, sa se scufunde incet, incet, sub nivelul apei.

Dar aceasta se intampla nu pentru ca i s-ar fi condamnat indoiala in principiu, ci pentru ca se lepada de propriul lui rationament bazat pe un fapt: pe faptul ca rationamentul se verifica a fi exact, deoarece mergea si el pe apa. Condamnarea la scufundare venea din cauza ca el nu-si supunea ratiunea evidentei. Nu credea in ceea ce, se petrecea cu el.

Iisus, cum va spuneam, nu s-a suparat. L-a salvat, numai ca, tot asa cum i-a zis lui Toma: "Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut", tot fara suparare i-a spus si lui Petru: "Putin credinciosule, pentru ce te-ai indoit?" Mustrare delicata. Prieteneasca. Blanda!

Rationamentul lui s-a intemeiat pe in fapt: mergerea lui Iisus pe apa. Faptul nu era firesc. Era din ordinea credintei. Dar era totusi fapt. Petru n-ar fi trebuit sa-si puna la indoiala rationamentul. De fapt, nu rationamentul a fost cel pus la indoiala, ci credinta. Credinta care, in ciuda rationamentului, e mai mare decat rationamentul. Cate nu stim noi prin rationamente, dar nu le punem in lucrare pentru ca ne lipseste forta credintei?

Iata de ce ne vom intreba: Cum capatam si cum ne mentinem credinta? Iata ca Petru a avut-o si n-a putut-o mentine. Cum o capatam si ce este credinta? Cea mai buna definitie a dat-o Sfantul Apostol Pavel in Epistola catre Evrei. Va citesc de aici: "Credinta este incredintarea despre lucrurile nadajduite si adeverirea celor nevazute. Si cei vechi printr-insa au fost incercati. Prin credinta cunoastem ca lumea a fost facuta prin cuvantul lui Dumnezeu, asa ca cele vazute si-au luat inceputul din cele nevazute" (Evrei 11, 1—3). Patruzeci de versete din intregul capitol II le dedica credintei de-a lungul istoriei. Printre altele, mai spune ca cei care cred afla ca "sunt calatori si pribegi pe pamant" (vers. 13), "dovedind prin aceasta ca-si cauta patria". In cap. urmator, tot din epistola catre Evrei, Sfantul Pavel arata ca sunt nori de evidente in privinta minunilor pe care le-a facut credinta de-a lungul istoriei.

Dar noi, noi cei de azi, noi acestia din aceasta biserica, noi cei de dupa veacul apostolic, de dupa Mantuitorul, noi care nu mai suntem martori la minuni ca cele din vremea Sa, noi cum dobandim credinta?

Pe trei cai:
Mai intai o dobandim din fire, pe cale naturala. Sfantul Pavel spune: "Paganii din fire fac cele ale legii". De ce din fire? Din observarea naturii. In primul rand, si din pornirea libera a sunetului lor. Si primitivii au avut o religie. De cand e lumea, de la inceputul ei, n-a existat societate fara religie. Tuturor aceasta le-a venit din fire, adica din observarea firii, din observarea naturii, din observarea cerului si a pamantului si a tot ce exista pe el si deasupra lui. Intotdeauna, chiar la cel mai jos nivel de inteligenta si de cunoastere, oamenii si-au dat seama ca trebuie sa existe o cauza a toate cele ce se vad.

Fire vine de la a fi. Tot ce exista, ca sa fie trebuie sa aiba o cauza. E firesc sa fie asa. Si firesc vine tot de la a fi, de la constatarea unui fapt. Si fiinta vine tot de la a fi, si presupune intotdeauna un facator. A fi e tatal si mama lui a face, dar e si fiul sau fiica lui a face. A fi duce la Cineva care este. A fi e constatarea existentei Cuiva.

Fire este si un alt nume pentru natura, definita, de pilda, de CM. Wieland: "tot ce este, ce a fost si ce va fi" (Die Abderiteni. Natura, firea a fost si mai este si azi primul profesor de credinta, primul profesor de teologie, incepand cu primii oameni si de-a lungul intregii istorii. Inca psalmistul spunea: "Cerurile spun slava lui Dumnezeu si facerea mainilor Lui o vesteste taria" (Ps. 18. 1).

Pe oameni i-a uluit dintotdeauna firea, natura. Pe Kant il uluia "ordinea si regularitatea in fenomene", ca si "cerul instelat de deasupra mea si ordinea morala din mine", cum spunea el. In fond repeta ceea ce spusese psalmistul. Un scriitor nu prea credincios, dar care a scris o Viata a lui Iisus, Henri Barbusse, zicea ca cerul e "infinitul devenit o sarbatoare care incepe din noi" (Jesus). Natura era pentru un filosof, tot cam necredincios, englezul B. Russel, "un mister atotputernic". Pentru Buffon era "o putere vie, imensa, care imbratiseaza totul, care insufleteste totul" (De la nature). Pentru Novalis era, metaforic, "orasul impietrit al minunilor" (Fragmente).

Daca pe astfel de oameni i-a uimit natura, cum sa nu-i fi uimit pe cei mai vechi, infinit mai vechi decat noi? Si oare, in fata minunilor firii, nu suntem si noi in aceeasi situatie ca si cei de demult care s-au intalnit cu ea? De aceea naste ea in suflet credinta ca nu s-a facut singura! Firea duce la Cel ce a zis: "Eu sunt Cel ce sunt". Totul, ne spune credinta, vine de la Cel ce este. A fi — fire vine din Cineva care este. Si care isi este propria cauza.

In al doilea rand, credinta, mai ales cea cu privire la Iisus, caci la aceasta trebuie sa revenim, si la aceasta se refera Sfantul Pavel in Epistola catre Romani, "vine din auzire" (10, 17). Si despre Iisus zice: "Cum vor crede in Acela despre care n-au auzit? Si cum vor auzi de nu li se va propovadui?" Deci credinta vine si din auzire. Dintr-o auzire care e supusa intelegerii, aprecierii, judecatii noastre, dar care e insotita de o lucrare a harului credintei. Caci la credinta in Hristos nu putem ajunge numai prin puterile noastre. Credinta e un act sinergetic. Din partea noastra ea e raspuns la harul dumnezeiesc care insoteste propovaduirea, in Biserica.

In al treilea rand, credinta vine din ratiune, din gandire, din posibilitatile mintii de a-si da seama ca exista Dumnezeu. Aceasta este calea pe care vin la Dumnezeu savantii, oamenii de stiinta, aceia care cauta cauzele universului si ale fiintelor vii. Din observatia faptelor il gasesc. De pilda, din observarea faptului ca totul in lumea aceasta pare a fi creat spre o anumita finalitate. Nu vedeti cum se potrivesc lucrurile? Sa luam cel mai simplu lucru, la indemana oricui. Creste iarba ca sa aiba ce manca animalele. Ce s-ar intampla daca n-ar creste iarba? Rasare soarele pentru ca totul are nevoie de soare. Bate vantul pentru ca spicele au nevoie de vant ca sa le intareasca. Totul in lumea aceasta ne spune ca tot ce exista, exista spre un anumit scop.

Voi ilustra cele de mai sus printr-o parabola, pe care as numi-o: Parabola ingerului Ierbii:

Peste tot ce a creat, Dumnezeu a randuit un inger care sa vegheze. Unul veghea copacii, altul pasarile, altul florile si asa mai departe. Chiar si iarba pe care calcam a fost data in grija unui inger.

Dar ingerul Ierbii si-a zis: Celorlalti ingeri Dumnezeu le-a dat lucruri importante in supraveghere. Mie mi-a dat iarba cea cu totul lipsita de importanta. N-am sa ma ocup deloc de ea. Poate creste si singura.

Si, intr-adevar, nu s-a ocupat de ea deloc. Intr-o zi, ingerul Copacilor s-a dus la Dumnezeu plangandu-se ca mor copacii din gradinile oamenilor si din paduri, pentru ca iarba care intretine umezeala e toata uscata. In alta zi s-a dus ingerul Florilor, plangandu-se ca florile nu pot creste pe campuri pentru ca nu mai exista iarba care sa pastreze roua pentru ele. In cele din urma a venit omul, plangandu-se: Doamne, mor animalele in gospodarii pentru ca nu mai avem iarba sa le hranim. Ia-ma de pe pamant. Altadata pamantul era inimos, dar acum arata ca un desert.

Atunci Dumnezeu, chemandu-l la Sine pe ingerul Ierbii, l-a intrebat: "Ti-am dat o sarcina mica sau mare, inger al Ierbii?" Dandu-si seama ca Dumnezeu i-a cunoscut gandurile, a ingenuncheat si a zis: "Nu trebuia sa spun ce am spus. Acum imi dau seama ca sarcina pe care mi-ai dat-o era mai mare decat eram eu vrednic S-o primesc, iarta-ma. De acum incolo imi voi face datoria, si lumea va fi frumoasa din nou. Imi dau seama acum ca nimic in lume nu e lipsit de importanta si fara rost". Si iarba ingrijita facu sa creasca din nou copacii, sa infloreasca din nou florile si sa-si raspandeasca mirosul peste lume.

Totul exista cu un scop anume.

Ori, ca ceva sa fie creat spre un anumit scop, trebuie ca cineva sa fi fixat scopul dinainte. Deci trebuie sa fi existat Cineva care sa fi avut in vedere scopul.
Am mai spus: Credinta vine si din observarea ordinii universale. Nu vedeti? Stau stelele la locul lor, nu se ciocnesc, nu cad unele peste altele, desi toate se misca. Cum se misca? De ce nu se ciocnesc? Se zice ca le tine si le indrumeaza gravitatia. Dar aceasta nu e un raspuns. E un nume. Caci nimeni, de la Newton si Galilei n-a putut spune nici ce e miscarea, nici ce e gravitatia. Si totusi aceasta din urma tine si Pamantul, ne tine si pe noi ca sa nu cadem undeva in spatiu.

Caci in spatiu, daca n-ar fi gravitatia, pe unde este, n-ar fi nici jos si nici sus. Stim acum si practic de la cosmonauti ca navele, la un moment dat, scapa de sub puterea gravitatiei pamantesti. Intra in gol si apoi pot intra sub puterea altor gravitatii. De pilda, sub a Lunii. Si asa e cu toate planetele. Dar cum de e asa? Ce forta le tine in propria gravitatie si in dependenta reciproca, in atractia universala?

Ce este gravitatia, n-a putut inca spune nimeni. La mine a venit intr-o zi un savant. Eram la Paltinis. Mi-a adus o carte. Mi-a daruit-o si am primit-o cu placere. Se intitula "Gravitatia" si autorul era chiar Domnia Sa, Dr. Ioan N. Popescu. Era o carte groasa, plina de formule care descriu in cele mai mici amanunte ce se petrece in cosmos si pe Pamant, si arata ca toate-planetele, stelele, tot universul e supus unor legi. Cartea e o "pledoarie pentru o noua teorie a gravitatiei" (1982). De la sistemul geocentric al lui Ptolemeu s-a trecut la cel heliocentric al lui Copcrnic, intarit si de Kepler, si apoi Newton a formulat teoria gravitatiei universale (1687) si legile ei. Dar si acesta ancoreaza in esec si savantul roman propune o alta teorie. Nu intram in amanunlc. Un singur lucru vom retine, pe care l-am retinut si eu din convorbirea cu propunatorul noii teorii si din cartea sa. Ca legile descriu, dar nu explica. Descriu mai bine si mai pe larg si pot favoriza alcatuirea unor teorii. N-am putut insa afla in virtutea carui fapt functioneaza aceste legi. Ele descriu uimitor de exact legile, si legile arata a fi supuse unor randuieli exacte. Dar cum, de ce se supun, n-am putut afla.

Domnia Sa si cartea stiu totul despre gravitatie, si tot ce se poate sti din acest punct de vedere despre univers, dar nu stiu acest mic amanunt: ce este in sine, cum a aparut, cum se explica acest mic amanunt: ce este in sine, cum a aparut, cum se explica si cum dainuie gravitatia? Ea inseamna ordine. Daca n-ar fi fost, cine stie cum ar arata universul, si daca n-ar mai fi, s-ar petrece o catastrofa imediata, la dimensiuni cosmice. Cum de mai este, e pentru ca asa vrea ea. Care ea? Gravitatia. Dar cine e ea? Ce e ea? E rezultatul unei hotarari a Cuiva care a asezat-o frumos intre legi, si cat va voi sa asculte de aceste legi, va exista. De cine depinde aceasta ascultare? Desigur nu de ea, ci de Cel care i-ar retrage legile. Ca doar legile n-au aparut fara un Legiuitor!

Un oarecare zicea ca universul a aparut de la sine, ca e din vesnicie, ca materia e vesnica si ca din sine si-a luai forta de miscare si organizare. E si acesta un raspuns. In lipsa de altele. Se poate pescui si pe aratura! Numai ca nu prinzi nimici Absurdul nu e interzis, e doar absurd!

Era in disputa in legatura cu acestea cu un coleg care sustinea ca Universul a fost creat de Dumnezeu. Disputele sunt intotdeauna constructive. Unul se poale insela, altul il poale corecta. Nicio ipoteza nu poate fi interzisa, si nici una nu e nefolositoare. Toate se ofera cercetarii si cercetatorul, ramane la cea care i se pare lui ca poale fi adevarata sau, oricum, plauzibila. Nimeni nu trebuie condamnat pentru optiunile personale, cand sunt sincere si onest cautate. Sa nu se uite insa ca sunt personale, pentru ca nu exista una generala. Si Sfantul Pavel indemna: "Pe cel slab in credinta primiti-l fara intrebari despre parerile ce are " (Roman: 14, 1).

Colegul de care vorbeam mai sus, cel cu teoria creationista, avea acasa un foarte frumos glob pamantesc, lucrat artistic, cu marile orase marcate cu lumini rosii, oceanele cu lumini albastre si tot asa toate fluviile si reliefurile. Vizitandu-l cel cu care era in disputa in legatura cu originea universului, i-a observai globul si 1-a intrebat admirativ: "Cine ti l-a lucrat? E foarte frumos!" — "Nimeni, i-a raspuns acesta. A aparut asa, din senin. in biblioteca mea. " — Cum nimeni? E o lucrare de artist!" — "Nu. A aparut asa, ca si universul despre care tu crezi ca a aparut de la sine!"

Armonia din univers, frumusetea, frumusetea unei flori, frumusetea in general, care inseamna armonie, simetrie, presupun o logica, nu pot apare din intamplare. Din intamplare ar aparea, in cel mai fericit caz, ceva diform, dar ceva frumos, ceva armonios nu poate aparea la intamplare. Pentru ca sa fie ceva frumos, trebuie sa fie cineva care sa-l faca frumos. A armoniza, in muzica, inseamna a interveni. Nici ecoul nu se produce fara emitator, si chiar asa el doar repeta, nu adauga si nu stie de contratimp.
Ratiunea deci, atat cat stim noi s-o utilizam, ne duce la credinta ca toate cele ce exista trebuie sa aiba un creator. E adevarat ca ratiunea nu e constrangatoare. Nu-i constrange pe toti. Poate fi refuzata. Aceasta si pentru ca nu spune toiul. Unii se multumesc insa cu cat le spune. Ea nu e facuta sa fie constrangatoare. Mai presus de ea e libertatea. Aceasta ii poate accepta concluziile sau nu. Kant n-a putut ajunge nicaieri cu ratiunea. Nici alti filosofi. Si Pascal a trebuit sa apeleze la o altfel de ratiune, ca sa ajunga la Dumnezeu, si anume la ratiunea inimii. "Inima — a zis el — are ratiuni despre care ratiunea nu stie nimic”.

Cunoasterea prin inima e tot una cu cunoasterea prin credinta. Dar neputinta ratiunii cu privire la cunoasterea lui Dumnezeu nu e totala. Ea ofera concluziile ei esentile libertatii noastre, ca noi sa cercetam, sa apreciem daca aceste concluzii pot fi pentru noi utile sau nu. Deci ni se cere efortul cercetarii si o gandire optionala.

Peste tot insa, si in gandirea omului simplu, fara probleme mari, si in credinta care vine din auzire, si in credinta care ne vine prin gandire, peste tot, ceea ce ne orienteaza pe noi credinciosii e problema cauzelor. Intrebarea despre cauze: Cine, de unde, cum? Cine a facut materia? Se zice: materia e preexistenta! Noi vrem raspuns la ceea ce era inainte de preexistenta materiei. Nu ne putem multumi cu putin si cu partial. Bunica si mama mea n-aveau nevoie de logica. Nu stiau logica deloc. Nu stiau ce e acela un silogism, ca si multe din mamele si bunicile si strabunicii dvs. Bunica mea nici nu stia carte. Dar a stiut ca exista o cauza a tot ce exista pe lumea aceasta. Sa-i fi spus eu bunicii ca exista o cauza a tot ce exista pe lumea aceasta. Sa-i fi spus eu bunicii ca materia si oamenii sunt produsul intamplarii, ca exista fara cauze, ar fi ras, fara indoiala, si ar fi spus: Baiete, tu nu prea gandesti bine. Cum sa fie ceva, daca nu e facut de Cineva? Cred chiar ca mi-ar fi zis si ceva mai usturator in legatura cu prea multa invatatura de carte! Adica ea si-ar fi pus imediat problema cauzelor, fara sa stie ca face filosofie.

Ei bine, bunica mea, analfabeta cum era, n-ar fi desigur interesanta deloc si introducerea ei in aceasta discutie ar fi cel putin deplasata, daca n-ar fi justificata de ceva foarte serios si demn de luat in seama. Va trebui, cred, s-o acceptam in discutie caci, in privinta universului, intre bunica mea, care nu stia carte, si unul din cei mai mari filosofi moderni, germanul Ludwig Wittgenstein care a scris celebrul Tracticus logicophilosophicus, nu gasesc nici o diferenta. Wittgenstein a spus ca "sensul lumii trebuie sa se gaseasca in afara ei", deci nu in ea insati. Tot asa gandea si bunica mea. Si bunicile dvs. Si tot asa gandesc si multi alti savanti ca Wittgenstein.

Intrebarea despre cauze e aceea care ne da, noua celor credinciosi, raspunsul in legatura cu Dumnezeu, si in legatura cu intreaga creatie. Lumea nu se poate explica prin ea insasi. Noi insine, sa ne luam aparte pe fiecare din noi: ne putem explica pe noi in.sine? Nu. Ne explicam prin parintii nostri care ne-au creat, si ei se explica prin parintii lor, s.a.m.d., pana ajungem la un punct unde "intoarcerea la cauze cunoscute se opreste, si unde trebuie sa fi intervenit Cineva care sa-i fi facut pe primii oameni. Sau, daca vreti, prima celula moarta si prima celula vie. Cine le-a facut? Cine sunt primii parinti. Nu se explica prin el insusi. Sau, daca pentru cineva se explica, acela si-a dobandii si el fericirea lui! Ce sa mai zicem?!

Steven Weinberg, premiul Nobel pentru fizica (1979), autor al unei carti despre "Gravitatie si cosmologie" (1972), si al cartii "Primele trei minute ale universului" (an rom., Buc, Ed. politica, 1984), incepe aceste trei minute in momentul aparitiei materiei dupa o "mare explozie" (Big Bang). Dar ce a fost inainte? Ceea ce a explodat de unde a venit? Nu spune. Si nu pentru ca nu vrea! Universul fiu se supune cunoasterii. E "coplesitor prin ostilitatc,"zice el. Si mai zice o vorba de mare adancime:

"Cu cat universul pare mai cunoscibil, cu atat apare mai lipsit de sens" (ed. rom., p. 168). Singurul sens e in creatia ex nihilo, din nimic. Dar din nimic, nu iese nimic. Ex nihilo nihil, spune ratiunea. Credinta spune insa ca din nimic putea crea numai un Creator. Cand vrea, ratiunea accepta si ea aceasta. A crea inseamna a face ceva ce nu exista inainte. Si cine putea face acest lucru? Noi il numim Dumnezeu. Si multi oameni de stiinta trag, de asemenea, aceasta concluzie. Nu toti, e drept, dar e de ajuns ca sunt si unii care ajung si la aceasta concluzie. Ar fi greu sa colectionam nume. Ar fi prea multe. Sa-l pomenim doar pe Einstein. La 21 martie 1955, deci nu chiar de mult, ca stiinta lui sa se fi invechit, scria ca lumea i se pare "ciudata," si nu lua in tragic moartea. Scria: "Pentru noi, fizicienii credinciosi, aceasta separatie intre trecut, prezent si viitor nu pastreaza decat valoarea unei iluzii, oricat de puternica ar fi". Deci: "fizician credincios" (cf. Jean E. Charon, L'esprit, cel inconnu. Paris, 1977, p. 23).

Pentru noi, crestinii, Dumnezeu este, fara indoiala, marea Cauza. Dar daca cineva nu are credinta, e vinovat? Daca credinta ni se da, daca vine "n-a auzit", si nu are credinta, e vinovat? La prima vedere, nu. Poate fi vinovat doar pentru ca se multumeste cu putin. Pentru ca nu cauta. Sau de cauta, pentru ca nu trage concluziile ultime si nu le trage asa cum trebuie.

Cel care are credinta isi ajuta cercetarea prin credinta. Daca pleci la cercetare cu credinta originara, cu credinta bunicilor, atunci cercetarea se umple de continut. De aceea unul din marii matematicieni ai lumii, din sec. XVII si dintotdeauna, Blaise Pascal, spunea: "De nu M-ai fi gasit, nu M-ai fi cautat". Zicerea pare paradoxala. Cum adica "de nu M-ai fi gasit"? Daca m-ai gasit, M-ai gasit! Dar e foarte inteleapta vorba: De nu M-ai fi gasit prin credinta originara, prin credinta dintai, nu M-ai fi cautat, ai fi ramas in afara Mea. Ma cauti fiindca Ma stii. Fiindca stii ca trebuie sa exist.

Foarte interesant acest lucru. Daca incepi cu credinta, scad intrebarile. Daca aluneci in necredinta, scad raspunsurile. Si acest lucru e important. Din clipa in care aluneci in necredinta, scad raspunsurile. Te cobori sub nivelul apei, asa cum a inceput Petru sa cada sub nivelul plutirii pe apa ca pe uscat, deci sub nivelul credintei.

Un scriitor care a primit premiul Nobel, un american originar de la noi, din Maramures, Elie Wiesel, a spus doua lucruri foarte interesante.

Primul: "pentru cel care crede, nu exista intrebari". De vreme ce crezi, ai marea explicatie. Poti sa mai ai mici intrebari, dar daca ai marca explicatie, micile intrebari se absorb in marca explicatie.

Al doilea: "pentru cel care nu crede, nu exista raspunsuri". daca pleaca cu necredinta, va trebui sa accepte o lume pe care credinciosii o cred fara sens, daca nu e explicata prin Dumnezeu. Cei care au credinta, prin credinta gasesc un sens lumii, existentei, universului, nasterii, vietii, mortii, muncii, totului.

Daca unii pot trai fara acest sens, foarte bine, e treaba lor. Cei care au credinta cauta prin credinta un sens, vietii de aici si celei de dincolo. Pentru ca sunt multi cei care nu pot trai fericiti, si nu pot muri linistiti, fara sa inteleaga, fara sa gaseasca un sens al vietii, fara sa inteleaga de ce exista lumea, de ce exista ei. Sunt multi cei care fara credinta nu gasesc sens nici in tristete, nici in bucurii. Bucuriile nu mai sunt un non sens, daca stim ca dupa viata de aici exista o viata vesnica. Sensul ne face sa induram supararile cu rabdare, ne face sa induram nedreptatile cu speranta ca pana la urma vor fi indreptate, ne face sa fim comunitari, sa traim intre noi ca fratii. Ne elibereaza de egoism, ne face sa nu cautam numai si numai ale noastre, ci sa cautam si cele ale aproapelui nostru si, in sfarsit, credinta intr-un sens ne face sa fim responsabili in fata lui Dumnezeu pentru tot ceea ce facem.

Daca nu exista Dumnezeu, cu responsabilitatea si, de aici, cu morala, incepem sa stam prost. Daca nu mai avem fata de cine raspunde, inseamna ca scoate capul in noi egoismul. El devine stapanul nostru. Nu ne mai intereseaza nimic, decat sa ne satisfacem nevoile materiale. Egoismul ne face inapti pentru societate. Ne face inapti pentru dragoste. Ne face inapti pentru a crea o lume mai buna pe pamant, care garanteaza ca cu cat o facem mai buna pe aceasta de pe pamant, cu atat ne-o facem mai buna pe cea din ceruri.

Fara credinta suntem ca apostolii pe barca bantuita de valuri si de furtuni. Cu credinta suntem ca cei in barca carora a intrat Iisus Hristos, Care le-a garantat salvarea pe marea infuriata si le-a garantat ca vor ajunge, si au ajuns, la limanul dorit.

Si noi suntem ca si apostolii. Si noi II vedem undeva venind pe valurile credintei pe Mantuitorul si, multora dintre noi, li se pare o naluca, si multi dintre noi il punem la incercare, si multora dintre noi le spune: "Vino!" Si multora dintre noi le scade increderea, dar Iisus nu si-o pierde si ne intinde mana si ne spune: "Putin credinciosilor, pentru ce v-ati indoit?" Si ne ridica. Si ne duce de mana in corabia mantuirii.

IPS Antonie Plamadeala

.

31 Iulie 2015

Vizualizari: 5091

Voteaza:

Umblarea pe mare 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE