Vindecarea orbului din nastere

Fratii mei, Hristos ca om nu este o minune mai mica decat Hristos ca Dumnezeu. Si unul si altul sunt minuni, si ei sunt impreuna Minunea minunilor. Dar aceasta nu este minune lucrata prin magie, vrajitorie sau indemanare a mainii; este minunea intelepciunii lui Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu si iubirea lui Dumnezeu pentru oameni.Domnul nu a facut minuni pentru a primi lauda de la oameni. Merge vreunul dintre noi la spital, printre nebuni, surzi si muti si leprosi, ca sa primeasc lauda? Isi vindeca pastorul oile pentru ca acestea sa behaie laude pentru el?

Domnul a savarsit minuni numai pentru a da ajutorul Sau milostiv celor care se afla in nevoi si sunt neajutorati, si ca sa arate oamenilor ca Dumnezeu, in mila si iubirea Sa, S-a aratat printre oameni. Pericopa Evanghelica de astazi istoriseste una dintre nenumaratele minuni savarsite de Dumnezeu, prin care se arata iubirea lui Hristos pentru oamenii in suferinta.

La vremea aceea, “trecand Iisus, a vazut un om orb din nastere“. Inainte de aceasta, se spune ca iudeii au luat pietre ca sa arunce in Domnul chiar in Templu, pentru ca El vorbise adevarul. Dar in timp ce iudeii cei rai se gandeau doar cum ar putea sa se poarte cu rautate fata de Domnul, El Se gandea doar cum sa le faca bine oamenilor. In fata Templului sedea un om orb din nastere care cerea mila. Nici unul dintre opresorii cei rai ai lui Hristos, carmuitorii rusinati si batranii poporului, nu era pregatit sa se gandeasca la acest om sarman. Chiar daca vreunul dintre ei ii arunca cativa banuti pe genunchi, facea aceasta numai ca sa se arate inaintea oamenilor, iar nu din iubire si mila pentru om. Pe vremea lui Moise, Domnul zicea despre acesti oameni: ” Caci neam ticalos sunt ei si copii in care nu este credinciosie” (Deuteronom 32:20). Domnul cel milostiv S-a oprit langa acest om, gata sa-i fie de un ajutor adevarat.

“Si ucenicii Lui L-au intrebat, zicand: Invatatorule, cine a pacatuit: acesta sau parintii lui, de s-a nascut orb“?

Inainte de aceasta, Domnul vindecase paraliticul de la Scaldatoarea Oilor, si ii spusese: “De acum sa nu mai pacatuiesti, ca sa nu-ti fie ceva mai rau” (Ioan 5:14), de unde este limpede ca omul acela, care fusese bolnav ani indelungati, isi adusese suferinta prin pacatele sale. Dar situatia cu omul care s-a nascut orb este neclara, si ucenicii au intrebat ca sa se lumineze: “Cine a pacatuit?”

Faptul ca adesea copiii sufera pentru pacatele parintilor lor, s-a facut lamurit inca de la inceputuri. Faptul ca Dumnezeu ingaduie ca suferinta sa vina asupra copiilor pentru pacatele parintilor este de asemenea lamurit din Sfanta Scriptura (I Regi 11:12; 21;29). Acest lucru poate sa para nedrept numai celor care s-au obisnuit sa priveasca oamenii ca pe persoane separate, cu totul despartite una de alta. Dar celui care priveste omenirea ca un organism intreg, aceasta nu i se va parea nici nedrept nici nefiresc. Cand un om pacatos se raneste, ceilalti, care nu au pacatuit, sufera.

Este mult mai greu de lamurit cum si cand putea sa fi pacatuit omul cel nascut orb, si de a lamuri pricinele orbirii sale. Ca oameni simpli, ucenicii iau in socotinta cea de a doua posibilitate, fara sa se gandeasca indelung la aceasta, sau sa creada ca ar putea exista si o a treia posibilitate. In acest caz, pentru ei era cel mai probabil ca parintii orbului pacatuisera. Dar amintindu-ne cuvintele lui Hristos adresate slabanogului: “Sa nu mai pacatuiesti” - ei au facut o legatura intre o imprejurare si cealalta, ca si cum ar spune: Ne este lamurit din cuvintele Tale ca cel ce sufera isi pricinuise suferinta sa: dar este adevarat aceasta si pentru imprejurarea de fata? A pacatuit orbul, ori - daca nu el - atunci parintii lui? Daca Domnul Si-ar fi intrebat atunci ucenicii: “Cum credeti voi ca a putut pacatui acesta, ca sa se nasca orb?”, ucenicii s-ar fi aflat in incurcatura, si, ca o ultima rezolvare, poate ca ar fi invocat pacatul comun intregii omeniri prin pacatul lui Adam, dupa cum spune psalmistul: “Ca iata intru faradelegi m-am zamislit si in pacate m-a nascut maica mea” (Psalm 50:6).

Este foarte putin probabil ca ucenicii sa fi vorbit si despre ceea ce socoteau anumiti carturari si farisei - gandind ca nu era de la ei, ci venea din orientul indepartat - ca sufletul omenesc mai traise in vreun alt trup inainte de nasterea sa, a trait intr-un chip ce merita rasplata sau pedeapsa in aceasta viata prezenta. Aceasta este o presupunere filozofica care nu era usor de cunoscut pescarilor acelora simpli si cu gandire dreapta, din Galileea. Cel mai intelept rabi a raspuns la intrebarea ucenicilor: “Nici el n-a pacatuit, nici parintii lui, ci ca sa se arate in el lucrarile lui Dumnezeu”. Cu alte cuvinte, asa cum spune Ioan Gura de Aur: “pricina orbirii lui nu se afla nici in pacatul lui, nici in cel al parintilor lui.” Despre Iov nu se spune nici ca a pacatuit el, nici ca parintii lui pacatuisera, ci faptul ca el a fost lovit de o boala cumplita, a fost astfel silit sa strige: “Trupul meu e plin de paduchi … pielea mea crapa si se zbarceste” (Iov 7:5).

Pe langa pacatul parintilor si cel propriu, trebuie sa mai existe si alte pricini ale suferintei oamenilor pe pamant. In cazul omului nascut orb, pricina statea in aceea “ca sa se arate in el lucrarile lui Dumnezeu“. Binecuvantati sunt cei in care se arata lucrarile lui Dumnezeu; care le simt, si le folosesc pentru mantuirea sufletului lor. Binecuvantat este omul cel sarac pe care mila lui Dumnezeu il face bogat si vestit, si el simte aceasta mila a lui Dumnezeu cu recunostinta. Binecuvantat este deznadajduitul neputincios caruia Dumnezeu ii da inapoi sanatatea, si el isi inalta inima la Dumnezeu ca spre singurul si neasteptatul sau Binefacator.

O, cum se vad lucrarile lui Dumnezeu in fiecare zi, in fiecare dintre noi! Bucurati-va pentru toti cei carora, prin aceste lucrari, Dumnezeu le deschide ochii cei duhovnicesti, ca sa vada vedenia lui Dumnezeu! Amar de toti cei care, cu mainile imbelsugate de darurile lui Dumnezeu, Ii intorc spatele si merg orbeste, urmand caile lor intunecate si pline de slava desarta. Lucrarile lui Dumnezeu se arata in noi toti in fiecare zi, fiindca Dumnezeu este cu noi toti in toate zilele vietii noastre pe pamant. Lucrarile lui Dumnezeu in noi sunt pentru mantuirea fiecaruia dintre noi in parte. Dar lucrarile lui Dumnezeu in omul care s-a nascut orb sunt spre mantuirea multora. Prin lucrarile acestea, se vadeste cu adevarat faptul ca Dumnezeu coborase cu adevarat intre oameni. Prin lucrarile acestea, se arata ca printre oameni se afla cu mult mai multi orbi in duh decat in trup.

Mai mult, se arata prin acestea cum cel intelept, dandu-i-se lui un dar trupesc de la Dumnezeu, il va folosi ca sa-si sporeasca sufletul cu dreapta credinta. Vazand mai dinainte toate aceste roade ale tamaduirii omului nascut orb, Domnul spune ucenicilor Sai cu bucurie mare: “Nici el n-a pacatuit, nici parintii lui, ci ca sa se arate in el lucrarile lui Dumnezeu.” Ca si cum ar spune: lasa acum intrebarea despre cine a pacatuit: el sau altul.

Nu are asta insemnatate acum. Daca el si parintii sai au pacatuit, as putea in clipa aceasta sa le iert pacatele luandu-le asupra Mea, asigurandu-i ca sunt iertati. Toate astea au acum o insemnatate mai mica pentru ceea ce trebuie sa se lucreze. Si lucrarile lui Dumnezeu - nu una, ci multe - trebuie sa fie lucratoare in el, si se va spune in Evanghelie ca sunt spre mantuirea multora. Cu adevarar, anii de suferinta ai omului nascut orb vor fi rasplatiti insutit. Cu adevarat, rasplata pentru cei care sufera pentru Dumnezeu, macar si o zi, este nepieritoare.

Un intelept talmacitor al Evangheliei, Nichifor, spune despre omul acesta care s-a nascut orb: “Omul care s-a nascut orb, care nu stiuse niciodata ce putea sa insemne vederea, va simti o mahnire cu mai mica decat omul care vazuse odinioara, si apoi si-a pierdut vederea. Acesta fusese orb, si a primit mai tarziu rasplata pentru aceasta stare de jale aproape nesimtita. Caci el a primit vederea de doua ori: vederea trupeasca, prin care el a vazut lumea din jurul lui; si vederea duhovniceasca, prin care el L-a recunoscut pe Ziditorul lumii.

“Trebuie sa fac, pana este ziua, lucrarile Celui ce M-a trimis pe Mine; ca vine noaptea, nimeni nu poate sa lucreze.” Astfel a vorbit Domnul ucenicilor. Cu aceste cuvinte, El le-a deslusit pricinele pentru care El urma sa savarseasca minunea asupra orbului. “Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, nu a omului”, El a vrut sa spuna, “si lucrarile lui Dumnezeu sunt ziditoare si minunate, ale Celui care M-a trimis pe Mine”, El a vorbit cu smerenie si iubire pentru Tatal - “El savarseste lucrarile acestea pentru Mine, Fiul Sau Cel Unul Nascut, savarseste de asemenea numai astfel de lucrari. Folosirea puterii tine de obisnuinta omeneasca; aceasta nu este de la Mine.

Oamenii sunt incurajati de pizma si razbunare, dar Eu sunt incurajat de mila si adevar. Oamenii pot arunca cu pietre in Mine, dar Eu voi continua sa le dau lor painea vietii.” Dar pentru cata vreme? “Pana este ziua“: altfel spus, cat tine viata. Vine noaptea: adica, moartea, cand “nimeni nu poate sa lucreze“.

Aceasta se spune ca o problema generala, si nu este adevarat si pentru Domnul, caci El a savarsit lucrari si in moarte, pogorandu-Se in iad, biruindu-l si eliberand pe stramosii nostri cei drepti si pe cei placuti lui Dumnezeu; si dupa Inviere, din lumea cea nevazuta, El a continuat sa faca minuni pana in ziua de astazi, si va mai face aceasta pana la sfarsitul veacurilor. Pentru El, nu poate veni niciodata noaptea ca sa-L opreasca pe El din lucrare.

Ziua Lui cuprinde veacurile in toata intregimea lor, si depaseste capatul lor pana in vesnicie. Cu adevarat, atata timp cat este ziua Lui, El lucreaza fara incetare. Si astfel oamenii, urmand pilda Sau, trebuie sa fie lucratori in toata vremea zilelor lor; de la nastere pana la moarte. Caci pentru oameni va veni noaptea - moartea - si atunci nimeni nu va mai putea lucra dupa cum doreste. Este adevarat ca sfintii sunt lucratori dupa moartea lor, lucrand prin Biserica lui Dumnezeu de pe pamant in felurite chipuri, si ajutand-o; dar ei nu mai lucreaza dupa voia lor, ci a lui Dumnezeu: Dumnezeu lucreaza Voia Lui prin ei, din iubirea Sa de oameni, fiindca acestia L-au iubit pe Dumnezeu in timpul zilelor lor de pe pamant.

Dupa moarte, nimeni nu poate sa mai savarseasca nici o lucrare care sa-i fie de folos lui in lumea aceea sau, cu nici un chip, nu poate sa-si mai imbunatateasca soarta in lumea aceea. Dupa moarte, nimeni nu poate sa castige vreun fel de pretuire de la Dumnezeu; nici macar un sfant nu poate dobandi pretuire mai mare decat aceea pe care o are deja, caci meritul se dobandeste numai in aceasta viata. Bogatia duhovniceasca, ori pierzarea duhovniceasca se dobandeste numai aici pe pamant. Asadar aceste cuvinte ale Mantuitorului: “vine noaptea, cand nimeni nu poate sa lucreze”, nu trebuie talmacite ca o expresie a starii Sale la moarte sau dupa moarte, ci ca o atentionare grea si potrivita a lumii.

“Atat cat sunt in lume, Lumina a lumii sunt”, spune Domnul Insusi. Prin El, prin Cuvantul lui Dumnezeu Cel vesnic, a fost zidit tot ceea ce exista. Prin El, a fost data vederea heruvimilor celor cu multi ochi si orbilor si taranei celei stricacioase din care si-au luat chip toate fiintele zidite. El a dat lumina soarelui; El a dat vedere tuturor celor ce vad. Dar, asa cum a dat vederea trupeasca, El a dat omului darul vederii launtrice, vederea intelegerii. Prin lumina Lui soarele straluceste; prin vederea Lui ochii vad; prin vederea Lui mintea omului vede.

El este adevarata lumina a lumii intregi - de la inceputuri pana la sfarsit. Ca Mantuitor al lumii, ca Dumnezeu intrupat, El a venit ca o lumina noua pentru lume, sa sfarame intunericul care s-a adunat in lume, sa lumineze intelegerea intunecata a oamenilor, sa refaca vederea celor orbiti din pricina pacatului; altfel spus, ca sa fie lumina oamenilor in viata si in mormant, pe pamant si in cer, in trup si in minte. “Atat cat sunt in lume” - a spus El celor ce erau pe vremea Lui pe pamant, ca ei sa-L cunoasca pe El ca lumina spre care nazuisera ei, si sa nu ramana in intuneric. “Umblati cat aveti lumina, ca sa nu va prinda intunericul” (Ioan 12:35)! Vai de cei care L-au vazut pe El fata catre fata, si nu L-au cunoscut pe El, dar nu L-au primit si au ramas in intunericul lor aducator de moarte. Dar acest raspuns al Lui ni se spune si noua; noi suntem in vremea Lui, caci El este viu pentru vesnicie. Si astazi noi avem adeverirea cuvintelor Lui: “Cat sunt in lume, Lumina a lumii sunt.”

Cata vreme El este in sufletul omului, El este lumina acelui om. Cata vreme El se afla in mijlocul unui popor, El este lumina acelui popor. Cata vreme El se afla intr-o scoala, El este lumina acelei scoli. Cata vreme El este intr-un atelier, El este lumina muncii si muncitorilor. Oricare este locul de unde El pleaca, se aseaza intunericul desavarsit: sufletul omului fara Dumnezeu se face iad; poporul fara de Dumnezeu se face o haita de lupi infometati si rapitori; scoala fara de Dumnezeu se face o fabrica-otrava a prostiei; atelierul fara de Dumnezeu se face un loc al nemultumirii si urii. Si ganditi-va la spitalele si temnitele fara de Dumnezeu - ele se fac pesteri intunecate ale disperarii! Intr-adevar, cine se gandeste la zilele vietii lui, la zilele fara Hristos si zilele cu El, acest om are in el un marturisitor al adevarului acelor cuvinte ale Domnului: “Cat sunt in lume, Lumina a lumii sunt.”

“Acestea zicand, a scuipat jos si a facut tina din scuipat si a uns cu tina ochii orbului. Si i-a zis: Mergi de te spala in scaldatoarea Siloamului (care se talcuieste: trimis) “. De aceea el a mers pe cale, si s-a spalat si a vazut. Tot ceea ce spusese Domnul ucenicilor Sai pana atunci, se petrecuse in fata orbului, cu scopul precis ca orbul sa auda cuvintele Lui, caci Domnul daduse intaietate deschiderii ochilor duhovnicesti ai orbului. Este mai greu de deschis ochii duhovnicesti decat cei trupesti; mai greu si de mai mare pret. Pentru a arata ca este mai usor de dat vederea trupeasca, si ca aceasta este de mai mica insemnatate, Domnul a scuipat pe pamant, a facut tina din scuipat si a uns cu tina ochii orbului, ca si cum ar spune: “Iata ca din scuipat batjocorit si din tarana, din tina batjocorita, el isi va primi vederea trupeasca si va vedea.

Dar cum va primi vederea duhovniceasca? Ganditi-va mai mult la duh decat la trup, caci trupul este vesmantul si arma duhului.” In chipul acesta, Domnul a mai vrut sa aminteasca ucenicilor despre facerea omului din tarana pamantului. Atunci El a dovedit ca El este Ziditorul care a facut trupul omului din tarana, atunci cand a facut ochii orbului din tina. Domnul a mai vrut sa arate ucenicilor cum curge puterea Sa Dumnezeiasca din duhul Lui, nu numai prin cuvintele Sale, prin care El a inviat morti si a dat vederea multor orbi; nici numai prin mainile Sale, pe care le punea peste bolnavi ca sa-i tamaduiasca; nici numai prin atingerea vesmantului Sau, prin care, femeia cu scurgere de sange numai s-a atins de vesmantul lui, s-a vindecat de indata - dar chiar si prin scuipatul Sau.

Dar de ce Domnul il trimite pe orb la scaldatoarea Siloamului? De ce nu i-a redat vederea de indata, ci l-a trimis la apa, cu ochii unsi cu tina, ca sa se spele? Aceasta este singura imprejurare din Evanghelie in care Domnul Se foloseste de lucruri facute in facerea minunilor Sale. Poate ca Domnul a voit prin aceasta sa cinsteasca natura zidita. Poate fi bine pentru oameni, sa caute ajutor pentru bolile lor folosind leacuri naturale si ape minerale. Dar oamenii trebuie sa stie ca toate leacurile naturale si toate apele minerale sunt slujitori ai puterii lui Dumnezeu. Fara puterea lui Dumnezeu, toate leacurile sunt nimic, si toate izvoarele de ape minerale sunt apa moarta.

Cati orbi se spalasera in scaldatoarea Siloamului pana atunci, fara sa primeasca tamaduirea nadajduita? De cate ori trebuie sa se fi spalat orbul in scaldatoarea aceea fara nici o izbanda? Puterea lui Hristos a tamaduit pe acest orb, iar nu Scaldatoarea Siloamului; fara aceasta putere, orbul s-ar fi putut spala in fiecare zi in acea scaldatoare, si sa se fi intors acasa tot orb. “Siloamul, care se talcuieste: trimis”, lamureste Evanghelistul. Numele tainic al acestei ape vindecatoare nu este simbolic al Vestitorului si Doctorului facator de minuni din cer, Domnul Hristos? Daca s-ar socoti intelesul duhovnicesc mai larg al intregii intamplari, s-ar putea spune ca omul nascut orb reprezinta intreaga omenire, si Scaldatoarea Siloamului Il reprezinta chiar pe Domnul, care a fost trimis din cer, pentru a da inapoi vederea intregii omeniri, care orbise din pricina pacatului, cu ajutorul apei vii a Duhului Sfant, prin sfintirea Botezului.

Cat de bland si ascultator era orbul! El nu numai ca a ingaduit Domnului sa unga cu tina ochii lui, dar apoi, a si ascultat indata porunca de a merge la Scaldatoarea Siloamului ca sa se spele. Spunand cand omul acela era de fata ca El este lumina lumii, Domnul raspunde duhului orbului, ca sa se nasca credinta in duhul lui. Acum, El il invata ascultarea, trimitandu-l la Scaldatoarea Siloamului, caci credinta este nedespartita de ascultare. Omul care crede in Dumnezeu asculta Voia lui Dumnezeu indata si de buna voie. O, fratii mei, credinta ne ajuta foarte putin daca facem Voia lui Dumnezeu fara ascultare si cu carteala! Uitati-va la orbul acesta: el, cu credinta si ascultare, a mers indata la Siloam, s-a spalat si a vazut!

Ioan Gura de Aur spune: “Daca cineva intreaba: ‘Cum a vazut el, spalandu-se de tina?’, acela nu va auzi de la noi nimic altceva, decat ca noi nu stim cum s-a intamplat. ‘Si cel fel de minune este aceasta daca noi nu stim?’ Evanghelistul nu stia, si nici omul cel tamaduit.” Cu toate acestea, de ce se pune aceasta intrebare numai in acest caz? Daca asa stau lucrurile, fratilor, sa se cerceteze si sutele si sutele de imprejurari ale vindecarilor savarsite de Hristos.

Sa intrebe lumea intreaga, toate epocile istoriei omenesti cum s-au intamplat toate - si nu vor primi nici un raspuns. Lucrarea cui a fost, ramane taina cunoscuta numai de El. Nici macar Apostolul Pavel, care era cu mult mai intelept si mai invatat decat acest orb, nu ar putea spune cum el, ca si Saul, a orbit, sau cum si-a recapatat vederea cand Anania, in numele lui Hristos, si-a pus mainile pe el (Fapte 9:10-18), schimbandu-l in Paul.

Si de fapt, chiar omul care s-a nascut orb nu cunostea cum primise vederea ceea ce se vede din cuvintele sale. Cand s-a intors de la apa Siloamului vazand, multi se intrebau daca era el sau altul „care semana cu el”. Si cand el a spus “Eu sunt”, ei l-au intrebat cum s-au deschis ochii lui. Ca raspuns, el a povestit pe scurt toata intamplarea, dar nu a putut spune cum vazuse. “Ducandu-ma si spalandu-ma, am vazut.” Cand l-au dus pe el inaintea fariseilor, si ei l-au intrebat cum a vazut, el le-a raspuns: “El (Iisus) a facut tina si a uns ochii mei, … si spalandu-ma am vazut.” Asta a fost tot ce a putut spune el, dand o descriere amanuntita si fara frica a imprejurarii care a avut loc.

Lumina lui Hristos, prin care El lumineaza lumea si da pricepere oamenilor, se arata inaintea ochilor nostri in adevarata ei stralucire, numai atunci cand noi o privim prin impotrivirea fata de intunericul oamenilor. Si ce a urmat dupa vindecarea minunata a orbului reprezinta, cu adevarat, intunericul cel mai gros si mai inghetat al inimii si al mintii omenesti; un intuneric care, in Evanghelia de astazi, sta ca o umbra adanca sub lumina aprinsa a Soarelui Hristos.

Acesta este intunericul cumplit al inimilor si mintilor oarbe ale fariseilor. Fariseii, nu numai ca nu s-au bucurat ca cersetorul orb din fata Templului putea acum sa vada, ci ei se simteau chiar batjocoriti si amarati. Templul lor fusese deja schimbat intr-un pazitor al zilei de sambata, in acelasi chip in care intreaga lor credinta se schimbase in slavirea zilei de sambata precum un zeu. Ei nu au intrebat orbul cu duiosie, cum traise el atat de multi ani in intuneric, ci l-au lovit cu imbufnare cu intrebarea iscoditoare: cum de ai cutezat sa-ti capeti vederea in zi de sambata? Si cum de a cutezat cel ce te-a vindecat sa faca aceasta in zi de sambata? Au zis ei: “Acest om nu este de la Dumnezeu, fiindca nu tine sambata.”

Pentru ei, omul este “de la Dumnezeu” daca se odihneste in ziua de sambata, fara sa-si lase camara lui, ca sa nu incalce ziua sambetei umbland, lucrand ori vazand cu ochii; iar nu acest om care, in ziua de sambata, da vedere orbului! Si, potrivit judecatii lor intunecate, cei dintai tineau ziua de sambata asa cum trebuia, iar cei din urma nu! Dar cand s-a iscat intre ei o neintelegere despre Hristos, ei l-au intrebat pe orb ce credea el: Iar “el a zis ca proroc este“. Este putin probabil ca ei sa-l fi intrebat ca sa auda de la el adevarul, ci ca sa dobandeasca de la el o osandire a lui Hristos ca incalcator al zilei de sambata. Dar orbul a marturisit cu indrazneala despre Hristos, folosind cuvintele dupa cum a priceput el, ca sa graiasca cel mai bine si cu cea mai mare tarie din lume. Cei mai buni si cu cea mai mare tarie intre oameni erau prorocii, despre care el trebuie sa fi auzit si stiut. Si el a cugetat in chipul acesta si a raspuns: “Proroc este.”

Primind un raspuns atat de neasteptat si nedorit, nu le-a mai ramas nimic iudeilor maniosi in neajutorarea lor, decat sa nu marturiseasca minunea si sa sustina ca ei nu credeau ca omul fusese vreodata orb si si-a capatat vederea: “Dar iudeii n-au crezut despre el ca era orb si a vazut“. Adica: ei nu puteau sa nu creada intr-o asemenea lucrare savarsita in mijlocul multimii, dar se faceau ca nu pricep nimic, pentru a nu da nici un pret intamplarii, si astfel sa opreasca intr-un fel raspandirea bunului renume al Facatorului de Minuni Hristos.

Si ei au pretins cu fatarnicie ca nu credeau ce vedeau si au mers la parintii orbului sa-i intrebe pe ei. Dar ei nu au facut aceasta ca sa lamureasca situatia si sa afle adevarul cel adevarat, ci nadajduind ca parintii lui sa nu intareasca minunea ori sa aduca indoiala sau sa-i micsoreze insemnatatea. “Dar parintii lui, fiind cu mare grija, din frica de batrani, au adeverit ca el era fiul lor, si ca fusese orb, Dar cum vede el acum, noi nu stim; sau cine i-a deschis ochii lui, nou nu stim. Intrebati-l pe el; este in varsta; va vorbi singur despre sine“. Iata inca o dezamagire pentru batranii iudei uratori de Dumnezeu! Ce pot face ei acum? Daca omul insista sa umble in intunericul din adancul pamantului, fara sa aiba nici o dorinta de a iesi la lumina soarelui, cum se poate astepta el sa treaca de pe o cale intunecata pe alta?

Primind un raspuns atat de neasteptat si de nedorit si din partea parintilor aceluia, fariseii cei rai isi gasesc acum scaparea in mijloacele cele mai aspre si cele mai insemnate: pieirea constiintei omului. Ei au intrebat orbul din nou si i-au dat o parere josnica si necinstita: “Da slava lui Dumnezeu. Noi stim ca omul acesta e pacatos.” Cu alte cuvinte: noi am cercetat problema in intregime, si am aflat ca noi toti avem dreptate: si tu si noi. Tu ai spus adevarul cand ai zis ca fusesesi orb si ti-ai capatat vederea. Dar am avut dreptate si noi cand ne-am indoit ca acest pacatos ti-a deschis tie ochii. Noi stim ca el este pacatos, si ca el nu ar fi putut face aceasta. Dar cu privire la chipul in care s-a facut aceasta, noi am ajuns la credinta ca numai lui Dumnezeu Ii statea in putinta sa faca aceasta. Asadar “da slava lui Dumnezeu“, si leapada-te de acest pacatos, neavand nici o legatura cu el. O, iudei bolnavi! In orbirea lor, ei nu puteau sa vada ca lepadandu-se de Hristos, ei Il recunosteau, de fapt, pe El ca Dumnezeu. “Da slava lui Dumnezeu! “ - caci numai Dumnezeu putea face aceasta. Dar Domnul Iisus a facut aceasta - si aceasta inseamna ca Domnul Iisus este Dumnezeu! “Cadea-vor in mreaja lor pacatosii … ” (Psalm 140:10).

“Orbul a dat un raspuns intelept fariseilor fatarnici: A raspuns deci acela: Daca este pacatos nu stiu. Un lucru stiu: ca fiind orb acum vad“. El vrea sa spuna: Eu sunt om simplu, fara scoala, si voi sunteti invatati si cu indemanare in vorbiri despre pacatuire si nepacatuire. Voi Il pretuiti pe Tamaduitorul meu dupa ziua de sambata, iar eu dupa minunea pe care a facut-o. Daca este pacatos, si in ce masura, potrivit pretuirii voastre, eu nu stiu. Eu stiu numai ca El a facut o minune cu mine si asta inseamna pentru mine cat intreaga zidire a lumii. Pana cand El mi-a deschis ochii, lumea era pentru mine ca si cum nu ar fi existat.

Calatorind pe toate caile intunecate de sub pamant, fariseii nu aveau unde merge in alta parte, ci stateau pe loc si intrebau orbul: “Ce ti-a facut? Cum ti-a deschis ochii? Ei au pus aceasta intrebare cu siretenie iscusita, nadajduind sa auda ceva nou de la om, care putea sluji pentru a da o insemnatate mai mica minunii sau pentru a-L osandi pe Hristos. Dar acest om simplu si cinstit in judecata sa, a capatat scarba mare de manuirea aceasta a batranilor poporului, fata de care, pana atunci, simtise un respect oarecare, necunoscandu-i pe ei bine. De aceea el le-a raspuns scurt: “V-am spus acum si n-ati auzit? De ce voiti sa auziti iarasi? Nu cumva voiti si voi sa va faceti ucenici ai Lui?” El nu le putea da un raspuns mai rastit si mai potrivit. Dupa asemenea raspuns, impotrivitorii lui au luat o pozitie de aparare:

“Si l-au ocarat si i-au zis: Tu esti ucenic al Aceluia, iar noi suntem ucenici ai lui Moise.Noi stim ca Dumnezeu a vorbit lui Moise, iar pe Acesta nu-L stim de unde este“.

Ei s-au folosit de Moise ca sa se indreptateasca; ei s-au folosit de Moise ca sa se laude. Ei l-au recunoscut ca invatator al lor, si ca ei ii erau ucenici. Dar Domnul Isi facuse deja lamurita credinta cu privire la aceasta problema: ” Carturarii si fariseii au sezut in scaunul lui Moise … si le place sa stea in capul mesei la ospete si in bancile dintai, in sinagogi … ca mancati casele vaduvelor si cu fatarnicie va rugati indelung“ (Matei 23:2, 6, 14; cf. Luca 20:47). Ce fel de ucenici ai lui Moise sunt acestia? Iar Domnul le-a spus: “Oare nu Moise v-a dat Legea? Si nimeni dintre voi nu tine Legea.” (Ioan 7:19).

Neimplinind Legea lui Moise, si incalcand-o prin fatarnicia si lacomia lor, ei nu numai ca au incetat de a fi ucenici ai lui Moise, dar si fata de Moise s-au facut tradatori si incalcatori de lege. Moise a incetat de a fi invatatorul lor, si s-a facut osanditorul lor inaintea lui Dumnezeu. “Sa nu socotiti ca Eu va voi invinui la Tatal; cel ce va invinuieste este Moise, in care voi ati nadajduit” (Ioan 5:45).

Nadajduirea voastra in Moise este desarta, caci voi ati taiat Legea lui din radacini. Nadejdea voastra in Moise este mincinoasa, caci voi va incredeti numai in puterea si bogatia voastra si in nimic altceva. Ca daca ati fi crezut lui Moise, ati fi crezut si Mie, caci despre Mine a scris acela (Ioan 5:46; cf. Deuteronom 18:15-19). Dar, cum sufletele fariseilor, legate de cele pamantesti, nu mai puteau crede in Moise, si mai putin decat atat erau in stare sa creada in Domnul Iisus. Vedeti cum acesti farisei, asa numitii ucenici ai lui Moise, se folosesc de minciuni? Cersetorului celui simplu, nestiutor, ei ii spun despre Domnul: “… iar pe Acesta nu-L stim de unde este.” Ei stiau foarte bine de unde este Domnul.

Acesti prigonitori ai Lui, acesti imparati si carmuitori ai poporului, ar fi trebuit sa stie foarte bine. Locuitorii Ierusalimului au zis: “Pe Acesta Il stim de unde este. Insa Hristosul, cand va veni, nimeni nu stie de unde este” (Ioan 7:27). Poate ca fariseii stiau de unde este Domnul, poate ca nu stiau. Daca stiau - asa cum stiau alti locuitori ai Ierusalimului - atunci ei au mintit pe omul nascut orb cand au spus: “Nu stim de unde este.” Daca nu stiau si, dupa atata iscodire, sfadire, prigonire si zarva despre El, dupa pogorarea Lui, cuvintele Lui si lucrarile Lui, ei se faceau ca nu stiu de unde este El, atunci asta inseamna ca El este Hristosul. Caci crescuse credinta: “Insa Hristosul, cand va veni, nimeni nu stie de unde este.” Iata cum aceasta intareste inca odata cuvintele proorocului: “Cadea-vor in mreaja lor pacatosii” (Psalm 140:10). Totusi, toate astea au slujit ca sa arate cersetorului slabiciunea morala deznadajduita si nimicnicia acestor batrani ticalosi ai poporului. De aceea, acesta ii judeca tot mai tare, si tot mai deschis marturisindu-L pe Domnul. Ultimelor cuvinte ale lor, el le-a raspuns in chipul acesta:

“Tocmai in aceasta sta minunea: ca voi nu stiti de unde este si El mi-a deschis ochii.” Adica: “Ce fel de carmuitori si batrani ai poporului sunteti voi, ca stiti toate maruntisurile neinsemnate ale tipicului, si nu stiti despre omul care mi-a facut o asemenea minune? Cine ar trebui sa stie, daca nu voi care stati in jiltul lui Moise? Cine poate deslusi toate cele despre acest om oamenilor daca nu voi, care in fiecare sambata il talmaciti pe sfantul Moise si pe prooroci?” Si omul acesta simplu continua grairile lui despre invatatorii mincinosi ai poporului, zicand: “Si noi stim ca Dumnezeu nu-i asculta pe pacatosi; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu si face voia Lui, pe acesta il asculta.” Cu aceste cuvinte raspunde omul cel simplu, cuvintelor fariseilor: “Noi stim ca Omul acesta e pacatos.”

Acum omul spune: “… Noi stim ca Dumnezeu nu-i asculta pe pacatosi.” In Sfanta Scriptura nu se afla nici o marturisire cand Dumnezeu asculta pe vreun pacatos si, la cererea pacatosului, sa faca cea mai mica minune. “Cand ridicati mainile voastre catre Mine”, vorbeste Dumnezeu prin proorocul, “Eu Imi intorc ochii aiurea, si cand inmultiti rugaciunile voastre, nu le ascult. Mainile voastre sunt pline de sange” (Isaia 1:15).

Si Saul s-a rugat lui Dumnezeu in desert pe cand era pacatos: Dumnezeu nu-l asculta. Dumnezeu nu-l asculta pe pacatos, si cu atat mai putin sa savarseasca vreo minune printr-un pacatos, decat numai daca pacatosul se pocaieste cu adevarat, isi spala pacatele sale cu lacrimi, ajungand sa-si urasca pacatele sale, hotarandu-se sa faca Voia lui Dumnezeu si, pocait fiind si hotarat, cade in rugaciune din toata inima lui, inaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu il iarta pe el, asa cum a iertat pe pacatoasa, si pe Zaheu vamesul, si pe talharul de pe cruce - si dupa aceea ei nu mai sunt pacatosi. Atunci cand ei nu sunt pacatosi, Dumnezeu ii asculta pe ei ca pe cei pocaiti pentru pacatele lor. Dumnezeu nu-i asculta pe pacatosii care se roaga Lui si raman in pacatul lor. “Domnul se tine departe de cei nelegiuiti, dar asculta rugaciunea celor drepti” (Pilde 15:29). Acest om simplu, invatandu-i pe invatatorii cei mincinosi, care sunt cei pe care ii asculta Dumnezeu si care sunt cei pe care nu-i asculta El, striga acum cu glas mare ca Hristos este cel mai mare facator de minuni din toata istoria lumii.

“Din veac nu s-a auzit sa fi deschis cineva ochii unui orb din nastere. De n-ar fi acesta de la Dumnezeu, n-ar putea sa faca nimic.” Asa Il proslavea omul pe Tamaduitorul sau. Prin aceasta, se face deslusit ca acesta era urmator al Lui. Si prin aceasta el le arata fariseilor ca toate incercarile lor de manevrare pentru a nu recunoaste nici cea mai mica minune sau de a o suci dupa judecata lor, ca si cum Domnul ar fi un pacatos, sunt desarte.

Auzind aceste ultime cuvinte de la saracul care fusese vindecat, fariseii i-au spus lui: “In pacate te-ai nascut tot, si tu ne inveti pe noi?” Si l-au dat afara. Fatarnicii si mincinosii, in deznadejdea lor manioasa, intotdeauna ajung la razboi in cele din urma. Fariseii, vazand ca au fost izgoniti cu toate socotelile lor, si ca toate masinatiunile lor se dovedisera zadarnice, atunci - maniosi si rusinati - au mustrat acest om simplu, cinstit, numindu-l pacatos inrait si l-au dat afara. Pana aici, Evanghelistul infatiseaza norul gros, intunecat, care s-a aratat degraba pe fetele fariseilor dupa descoperirea luminii minunate a Mantuitorului Hristos si a lucrarii Sale Dumnezeiesti.

Incepand Evanghelia de astazi cu lumina, Evanghelistul o sfarseste cu lumina: lumina, nu intuneric. Dupa savarsirea minunii, Domnul Iisus S-a indepartat, lasandu-l pe omul pe care il vindecase singur o vreme, ca sa tina piept ispitelor fariseilor si sa se ridice pentru adevar asupra minciunii, apoi S-a aratat din nou si a mers ca sa intampine pe cel pe care El dorea sa-l mantuiasca.

“Si a auzit Iisus ca l-au dat afara. Si, gasindu-l, i-a zis: Crezi tu in Fiul lui Dumnezeu”? Orbul care fusese tamaduit trecuse de prima incercare: el se aratase bland si ascultator cand Domnul l-a trimis cu tina pe ochi ca sa se spele la Scaldatoarea Siloamului. Aceasta a fost proba de ascultare. Apoi a trecut a doua proba: el s-a aratat staruitor pe cand se afla in ispita, si nu L-a vandut pe Domnul fariseilor mincinosi. Aceasta este proba ispitei. Apoi Domnul a incercat proba a treia si cea din urma; proba cea mai mare: aceea a credintei adevarate. “Crezi tu in Fiul lui Dumnezeu?”

“El a raspuns si a zis: Dar cine este, Doamne, ca sa cred in El”? El Il cunoscuse pe Hristos ca pe un facator de minuni. El Il numise prooroc fata de farisei, dar el nu cunostea nume mai mare cu care sa-L numeasca. El inca nu era in stare sa-L numeasca Fiul lui Dumnezeu. Ascultator intru toate catre Domnul, ca cel mai mare binefacator care Se afla sub soare, acesta dorea sa auda de la El cine era Fiul lui Dumnezeu, ca sa creada in El.

“Si a zis Iisus: L-ai si vazut! Si Cel ce vorbeste cu tine, Acela este”. Iar el a zis: “Cred, Doamne”, si s-a inchinat Lui. Domnul vorbeste cu blandete si duiosie cu cei pe care El ii mantuieste, ca doctorul cel bun cu bolnavii pe care ii vindeca. Asadar El nu-i porunceste: “Crezi in Mine!”, si nici nu-l sileste cu cuvintele: “Eu sunt Fiul lui Dumnezeu!”, ci ii spune: “L-ai si vazut! Si Cel ce vorbeste cu tine, Acela este.” Fiintei omenesti libere si cu judecata, Domnul ii da locul unde sa cugete si sa hotarasca pentru sine. De indata ce omul care fusese tamaduit, a auzit cat de mare este Vindecatorul, cu mult mai mare decat proorocul, el a strigat indata cu bucurie: “Cred, Doamne!”

El a strigat nu numai cu buzele, ci I s-a inchinat Lui, ca o marturie mai mare pentru credinta lui. (Ioan Gura de Aur spune: “Prin aceasta el a marturisit puterea Lui Dumnezeiasca; si ca nu trebuie sa se creada ca era numai vorba simpla, mai era si fapta”). Asa cum ochii lui trupesti fusesera deschisi mai inainte, tot asa erau acum deschisi ochii lui duhovnicesti. Si el privea atat cu ochii sai trupesti cat si cu cei duhovnicesti, si a vazut inaintea lui pe Omul-Dumnezeu, Dumnezeu in trup omenesc. Dumnezeul nostru este cu adevarat mare, si face minuni; si minunile Lui nu au sfarsit. Noi credem ca Domnul Iisus Hristos este Mantuitorul nostru; noi credem ca Tu esti Fiul lui Dumnezeu si Lumina lumii. Noi, dimpreuna cu cetele ingerilor si ale sfintilor din ceruri, si cu intreaga Biserica Ta de pe pamant, Te slavim pe Tine, Preasfinte Doamne: Tatal, Fiul si Duhul Sfant - Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin.

Sfantul Nicolae Velimirovici

 

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 9492

Voteaza:

Vindecarea orbului din nastere 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.