Slabanogul de la Vitezda

Slabanogul de la Vitezda Mareste imaginea.

Predica in Duminica Slabanogului de la Vitezda

Iata ca te-ai facut sanatos: de acum sa nu mai gresesti, ca sa nu-ti fie tie ceva mai rau (Ioan 5, 14). Astfel de porunca a dat Domnul slabanogului vindecat de El, precum am auzit astazi in Evanghelie.

Iubiti frati! Aceasta porunca a Domnului are pentru noi o insemnatate dintre cele mai mari. Ea ne vesteste ca suntem supusi bolilor si celorlalte necazuri ale vietii pamantesti pentru pacatele noastre. Si cand Dumnezeu ne izbaveste de boala sau de alt necaz, iar noi incepem sa ducem iar viata pacatoasa, iarasi suntem supusi unor necazuri, mai grele decat pedepsele dintai trimise asupra noastra de Dumnezeu.

Pacatul este pricina tuturor necazurilor omului, atat in timp, cat si in vesnicie. Necazurile alcatuiesc o urmare oarecum fireasca, o insusire oarecum fireasca a pacatului, la fel cum suferintele pricinuite de bolile trupesti alcatuiesc o insusire nedespartita a acestor boli, o lucrare proprie lor. Pacatul, in intelesul larg al cuvantului, cuprinde toti oamenii, pana la unul; unele pacate alcatuiesc jalnica mostenire a unor intregi obsti omenesti; in fine, fiecare om are patimile sale aparte, pacatele sale aparte, ce sunt cu osebire ale lui. Pacatul, in toate aceste felurite chipuri, slujeste drept temei al tuturor necazurilor si nenorocirilor carora le este supusa omenirea indeobste, le sunt supuse obsti intregi, le este supus fiecare om in parte.

Starea de cadere, starea de moarte vesnica, de care este molipsita, lovita, omorata intreaga omenire, este izvorul tuturor celorlalte pacate omenesti, atat obstesti, cat si ale fiecaruia in parte. Firea noastra aruncata in netocmire de otrava pacatului a dobandit insusirea de a pacatui, a dobandit inclinarea catre pacat, s-a supus silniciei pacatului, nu poate sa nu dea nastere la pacate, nu poate sa se descurce fara el in nici unul din chipurile lucrarii sale. Nici unul dintre oamenii neinnoiti duhovniceste nu poate sa nu pacatuiasca, chiar daca ar voi sa nu pacatuiasca (Romani 7, 14-25).

Trei pedepse sunt randuite de dreapta judecata a lui Dumnezeu intregii omeniri pentru pacatele intregii omeniri. Doua dintre ele au fost savarsite deja, cea de-a treia urmeaza sa fie savarsita. Prima pedeapsa a fost moartea vesnica; acesteia i-a fost supusa intreaga omenire in radacina sa, in protoparinti, pentru neascultarea de Dumnezeu in rai. Cea de-a doua pedeapsa a fost potopul, pentru ca omenirea ingaduise ca in ea trupul sa precumpaneasca asupra duhului, pentru ca ea se coborase la viata si treapta de vrednicie a necuvantatoarelor. Cea din urma pedeapsa trebuie sa fie stricarea si sfarsitul acestei lumi vazute, pentru lepadarea de Rascumparatorul, pentru inclinarea hotaratoare a oamenilor spre impartasirea cu ingerii cazuti.

Nu rareori un fel aparte al pacatului cuprinde intregi obsti omenesti si atrage asupra lor pedeapsa lui Dumnezeu. Astfel, locuitorii Sodomei au fost arsi cu foc pogorat din cer pentru desfatarea nelegiuita a trupului; israilitenii au fost dati nu o data pe mana celor de alt neam pentru caderea in idolatrie; piatra pe piatra n-a ramas in maretul Ierusalim, care era cladit din pietre minunate, si locuitorii lui au pierit de sabia romanilor, din pricina lepadarii Mantuitorului si a uciderii de Dumnezeu. Pacatul e molipsitor: greu este pentru un singur om sa tina piept pacatului de care s-a lasat tarata intreaga obste.

O pilda de pedeapsa pentru pacatul facut de om aparte si pedepsit de dreapta judecata a lui Dumnezeu tot aparte vedem in boala indelungata a slabanogului tamaduit de Domnul.

Dupa ce am spus atat cat este neaparata nevoie sa stim si cat putem spune acum despre pacatosenia intregului neam omenesc si despre pacatosenia obstilor omenesti, sa ne intoarcem cu staruinta luarea-aminte asupra pacatoseniei pe care o are fiece om in parte. Aceasta cercetare este pentru noi de neaparata trebuinta si de nemasurat folos. Ea poate avea o inraurire mantuitoare asupra lucrarii noastre, abatand-o de la calea nelegiuirilor, indreptand-o dupa voia lui Dumnezeu. Luminati fiind de legea lui Dumnezeu, invatam ca Dumnezeu, in nemarginita Lui milostivire, este si Judecator cu desavarsire drept, ca El va rasplati negresit pentru viata pacatoasa cu pedeapsa potrivita. Aceasta incredintare ne indeamna sa intrebuintam toate stradaniile cu putinta pentru a ne slobozi atat de inraurirea propriilor patimi, cat si de cea a obiceiurilor pacatoase ale societatii in care traim, pentru a ne izbavi de pedepsele vremelnice si vesnice ale lui Dumnezeu.

Sfintii Parinti spun cu tarie ca inainte de rascumparare toti oamenii erau stapaniti de pacat, faceau voia pacatului chiar impotriva dorintei lor. Dupa rascumpararea neamului omenesc de catre Dumnezeu-Omul, cei ce au crezut in Hristos si s-au innoit prin Sfantul Botez nu mai sunt siluiti de pacat, ci au libertate: libertatea de a se impotrivi pacatului sau de a urma indemnurilor acestuia. Cei care se supun de bunavoie pacatului isi pierd iar libertatea si cad sub stapanirea silnica a pacatului. Cei care sub calauzirea Cuvantului dumnezeiesc duc lupta cu pacatul, se impotrivesc lui, vor dobandi la vremea cuvenita deplina biruinta asupra pacatoseniei. Biruinta asupra propriei pacatosenii este, totodata, si biruinta asupra mortii vesnice.

Cel ce a dobandit-o poate cu usurinta sa se departeze de la obsteasca aplecare spre pacat. Vedem aceasta la sfintii mucenici: dupa ce au biruit pacatul in ei insisi, s-au impotrivit ratacirii poporului, au dat-o in vileag, nu s-au dat in laturi a pecetlui sfanta lor marturie cu sange. Cel tarat si orbit de pacatul propriu nu poate sa nu fie tarat si de aplecarea obsteasca spre pacat: el nu o vede pe aceasta cu limpezime, nu o intelege asa cum trebuie, nu se desface de ea cu lepadare de sine, fiind al ei cu inima. Miezul nevointei impotriva pacatului, al nevointei cu care este indatorat sa se nevoiasca fiecare crestin, sta in lupta impotriva pacatului, in ruperea prieteniei cu el, in biruirea lui in sufletul sau, in minte si in inima, cu care trupul nu poate sa nu aiba impreuna-simtire. "Moartea cea vesnica”, spune Preacuviosul Macarie cel Mare, "se afla ascunsa inauntrul inimii: prin ea omul e mort, fiind de fapt viu. Cine a trecut intru taina inimii de la moarte la viata, acela va fi viu in veci si nu va mai muri nicicand. Chiar daca trupurile unora ca acestia se si despart pentru o vreme de sufletele lor, ele sunt sfintite si vor invia cu slava. Din aceasta pricina numim "somn” moartea sfintilor".

Sfintii, toti pana la unul (Evr. 12, 8), in ciuda faptului ca au biruit moartea vesnica si au descoperit in sine viata vesnica inca din vremea acestei vieti vremelnice, au fost supusi unor multe si grele necazuri si ispite. De ce? Este firesc ca pacatosii sa atraga asupra lor pedeapsa lui Dumnezeu: dar pentru ce toiagul lui Dumnezeu nu-i ocoleste pe alesii Lui, ci le da lovituri? Aceasta intrebare isi afla, potrivit Sfintelor Scripturi si Sfintilor Parinti, urmatorul raspuns. Desi pacatosenia a fost biruita in oamenii drepti, desi moartea cea vesnica a fost nimicita in ei prin adastarea Sfantului Duh, nu li s-a dat ramanerea neschimbata in bine pentru tot rastimpul calatoriei pamantesti: nu li s-a luat libertatea de a alege intre bine si rau. A ramane in bine fara putinta de schimbare este o insusire care tine de veacul viitor.

Viata pamanteasca este, pana in ultima ei clipa, o arena a nevointelor de voie si de nevoie. Imi chinui trupul meu si il supun robiei, spune marele Pavel, ca nu cumva, altora propovaduind, insumi sa ma fac netrebnic (I Cor. 9, 27). Apostolul spune aceasta despre un trup sarat si sfintit cu harul dumnezeiesc, trup caruia nu i-a adus nici o vatamare cumplita otrava a naparcii, ale carui vesminte lucrau tamaduiri - si un asemenea trup avea nevoie sa fie supus robiei si chinuit pentru ca patimile lui cele omorate sa nu invie si moartea vesnica sa nu prinda viata iarasi! Atata vreme cat crestinul, fie el si vas al Sfantului Duh, calatoreste pe pamant, moartea vesnica poate sa invie in el, pacatosenia ii poate cuprinde iarasi si trupul, si sufletul.

Nevointa proprie insa nu este indestulatoare pentru slujitorii lui Dumnezeu ca sa biruie caderea care se cuibareste in fire, care nazuieste neincetat sa ajunga din noua stapana: ei au nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Dumnezeu le ajuta cu harul Sau si cu toiagul pedepsei Sale parintesti, potrivit harului fiecaruia. Marelui Pavel i s-a dat - el o marturiseste - imbolditor trupului, ingerul satanei, ca sa il bata peste obraz, ca sa nu se inalte (II Cor. 12, 7) din pricina preainaltei sporiri duhovnicesti, din pricina multimii descoperirilor dumnezeiesti pe care le primise, din pricina multimii darurilor duhovnicesti pe care le avea, din pricina multimii minunilor pe care le facuse. Firea noastra este atat de vatamata de otrava pacatului ca pana si belsugul harului dumnezeiesc din om ii poate sluji omului drept pricina de trufie si pierzanie. Nu cinstiri, nu slava, nu ascultare fara cartire l-au intampinat pe Pavel atunci cand propovaduia lumii pe Hristos, dovedind adevarul propovaduirii prin semne: ingerul satanei ii pregatea peste tot curse, impotrivire, defaimare, prigoana, necazuri, moarte.

Cunoscand ca toate acestea i se intamplau cu ingaduinta lui Dumnezeu, Pavel striga: Binevoiesc intru neputinte, intru defaimari, in nevoi, in prigoane, intru stramtorari pentru Hristos (II Cor. 12, 10). Pavel gasea ca este neaparata nevoie sa isi chinuie trupul, ca nu cumva, dandu-i frau liber, sa scoata capul patimile trupesti: ochiul dumnezeiestii Pronii vedea ca e nevoie ca sufletul lui Pavel sa fie aparat de trufie prin necazuri. Chiar firea omeneasca in stare de curatie are ceva trufas, baga de seama Preacuviosul Macarie cel Mare. Iata pricina pentru care robii lui Dumnezeu se supun de bunavoie lipsurilor si necazurilor si, totodata, sunt supusi unor felurite necazuri si ispite cu ingaduinta purtarii de grija dumnezeiesti, care ajuta prin necazuri nevointelor robilor lui Dumnezeu, care pazeste prin necazuri nevointa lor de stricaciunea pacatului.

Calea vietii pamantesti a fost pentru toti sfintii cale foarte ostenicioasa, spinoasa, plina de lipsuri, impresurata de necazuri fara numar. Unii dintre ei, spune Apostolul, au fost omorati... iar altii prin batjocuri si batai au primit ispitire, inca si prin legaturi si prin temnite; au fost ucisi cu pietre, taiati cu ferastraul, ispititi au fost, cu ucidere de sabie au murit; in cojoace au umblat si in piei de capre, lipsiti fiind, necajiti, de rau suparati - ei, de care lumea nu era vrednica -, in pustii ratacind si in munti si in pesteri si in crapaturile pamantului (Evr. 11, 35-38). Sfantul Simeon Metafrast baga de seama in Viata Marelui Mucenic Eustatie: "Nu place lui Dumnezeu ca robii Lui, carora El le-a gatit in ceruri vesnica, neschimbatoare cinste si slava, sa petreaca cinstiti si proslaviti cu cinstire desarta si
vremelnica in aceasta lume stricata si nestatornica”.

De ce? Fiindca nu este om care sa poata trai pe culmea maririi si bunastarii pamantesti fara a ramane nevatamat. Chiar de ar fi cineva de o seama cu ingerii la curatie, si acela se va clatina. In noi, in sufletele noastre, este sadita de cadere putinta noastra de a ne schimba. Nu putem sa nu ne potrivim cu asezarea duhului nostru imprejurarilor in care ne aflam si situatiei noastre materiale. Lipitu-s-a de pamant sufletul meu! (Ps. 118, 25; cf. Ps. 137, 7) - se marturiseste Prorocul lui Dumnezeu in numele fiecarui om cazut: ma ridica de la pamant, ma rupe de el, ma aduce intru mantuire dreapta Ta, Cuvantul Tau cel atotsfant si Pronia Ta cea atotsfanta, amestecand cu necazuri bunastarea vremelnica si mangaindu-ma totodata cu mangaiere harica, duhovniceasca, ce insufla nazuinta catre cer in inima mea. Fara acest ajutor al lui Dumnezeu, nefericita mea inclinare, careia nu ma pot impotrivi cu propriile mijloace, m-ar fi facut sa ma leg cu mintea si cu inima numai si numai de materie si sa ma amagesc in chip cumplit si pierzator pe mine insumi, uitand de vesnicie, de bunatatile cele gatite mie in ea, sa le pierd fara putinta de intoarcere.

Adevaratii slujitori ai lui Dumnezeu au primit cu supunere fata de Dumnezeu, cu recunostinta, cu slavoslovire a lui Dumnezeu, necazurile a caror venire asupra lor a fost ingaduita de Pronia lui Dumnezeu. Ei au binevoit, cum spune Sfantul Apostol Pavel, intru necazurile lor; le-au gasit folositoare, neaparat trebuincioase pentru ei; au recunoscut ca Dumnezeu pe buna dreptate si in chip binefacator a ingaduit ca necazurile sa vina asupra lor.

Ei au unit nazuinta voii lor cu lucrarea voii lui Dumnezeu: cu adevarat au binevoit intru pedepsele si invataturile de minte trimise lor de Dumnezeu. Dintr-o astfel de asezare a inimii, dintr-un asemenea fel de a gandi priveau sfintii necazurile care se abateau asupra lor. Mangaierea si bucuria duhovniceasca, innoirea sufletului prin simtamintele veacului viitor au fost in ei urmare a asezarii sufletesti insuflate de smerita cugetare. Ce vom spune noi, pacatosii, despre necazurile care ni se intampla? In primul rand, care-i pricina lor incepatoare? Pricina incepatoare a necazurilor omenesti este, cum am vazut, pacatul - si foarte bine face fiece pacatos atunci cand, atins fiind de necazuri, isi intoarce fara intarziere privirile catre pacatele sale, le recunoaste, le invinovateste, se invinovateste pe sine pentru ele, recunoaste ca necazul este dreapta pedeapsa de la Dumnezeu.

Mai este si o alta pricina a necazurilor: milostivirea lui Dumnezeu fata de omenirea neputincioasa, ingaduind necazurilor sa vina asupra pacatosilor, Dumnezeu le da imbold sa isi vina in fire, sa se opreasca din neinfranata lor pornire, sa isi aminteasca de vesnicie, de legaturile lor cu ea, sa isi aminteasca de Dumnezeu, de indatoririle lor fata de El. Necazurile ingaduite de Dumnezeu asupra pacatosilor slujesc drept semn al faptului ca acesti pacatosi n-au fost inca uitati, nu au fost inca lepadati de Dumnezeu, ca Dumnezeu vede in ei putinta de a se pocai, de a se indrepta si a se mantui.

Pacatosi pedepsiti de Dumnezeu, prindeti curaj! Ca pe cine iubeste Domnul, cearta, si bate pe tot fiul pe care il primeste (Evr. 12, 6). Aceasta ne-o vesteste Sfanta Scriptura inteleptindu-ne, mangaindu-ne, intarindu-ne. Primiti pedeapsa, ca nu candva sa Se manie Domnul si sa pieriti din calea cea dreapta (Ps. 2, 12): primiti pedeapsa cu constiinta faptului ca sunteti vrednici de pedeapsa; primiti pedeapsa slavoslovind pentru ea pe Dumnezeu, Cel Drept Judecator si totodata Milostiv in dreapta Sa judecata; primiti pedeapsa cercetand fara patima viata voastra trecuta, marturisindu-va greselile, spalandu-le cu lacrimi de pocainta, indreptandu-va purtarea. Aceasta are deseori putina nevoie de indreptare pe dinafara, insa foarte multa nevoie de indreptarea tainica: de indreptarea felului de a gandi, a imboldurilor, a planurilor.

V-ati abatut de la calea dreapta prin pacatele voastre: nu o pierdeti de tot prin cartire, prin dezvinovatirea inaintea voastra insiva si inaintea oamenilor, care se impotriveste constiintei, prin deznadejde, prin hula impotriva lui Dumnezeu. Nu prefaceti mijlocul ajutator care va este dat in vederea intoarcerii voastre pe calea cucerniciei, mijlocul intrebuintat de Domnul insusi, in mijloc de a va arunca de tot in netocmire, in mijloc de pierzanie.

Altminteri, Se va mania pe voi Domnul. El va intoarce fata Sa de la voi ca de la niste straini: nu va va trimite necazuri, ca unor uitati si lepadati (Evr. 12, 8); va va ingadui sa va irositi viata pamanteasca dupa poftele inimii voastre iubitoare de pacat si va porunci mortii sa va secere fara veste, ca pe niste neghine ce s-au facut de sloboda lor voie si alegere hrana pentru focul gheenei.

Cei care rabda in chipul cuvenit ispitele, a caror venire asupra lor este ingaduita de Dumnezeu, se apropie de Dumnezeu, dobandesc indraznire catre El, devin ai Lui, precum da marturie Apostolul: De veti suferi certarea, ca unor fii Se va afla voua Dumnezeu (Evr. 12, 7). Dumnezeu umple de bunatati duhovnicesti pe cel ce rabda necazul intru smerenia duhului, ia aminte la rugaciunea lui umilita, adeseori abate biciul si toiagul pedepsei, daca acesta nu e de trebuinta pentru o mai mare sporire duhovniceasca. Asa s-a intamplat cu slabanogul tamaduit, care de treizeci si opt de ani zacea in pridvorul lui Solomon in mijlocul unei multimi de alti bolnavi, care asteptau, asemeni slabanogului, vindecatoarea tulburare a apei de catre mana ingerului. La ce patimire erau siliti de catre boala si saracie! Este lucru invederat: cei loviti de boala nu aveau alte mijloace de a se vindeca si, ca atare, se hotarasera sa astepte vreme indelungata minunea care se savarsea o data in an, dand vindecare adevarata si deplina de orice boala, insa unui singur bolnav. Boala slabanogului a fost o pedeapsa pentru pacate, precum se vede limpede din povata data de catre Domnul celui tamaduit: Iata ca te-ai facut sanatos: de acum sa nu mai gresesti, ca sa nu-ti fie tie ceva mai rau. Domnul, Care i-a dat porunca slabanogului vindecat sa nu mai cada iarasi in pacatele pentru care fusese pedepsit cu boala, i-a dat aceeasi porunca si pacatoasei careia ii iertase pacatele.

Mergi, i-a grait Mantuitorul lumii celei osandite de "dreptii” pamantesti sa fie batuta cu pietre, si de acum sa nu mai pacatuiesti (Ioan 8, 11). Vindecarea sufletului si vindecarea trupului sunt date de Milostivul Dumnezeu cu o conditie, care este intotdeauna aceeasi.

Pacatul femeii era pacat de moarte; este limpede ca si pacatul slabanogului intra intre pacatele de moarte. Tocmai aceste pacate atrag in cea mai mare masura pedeapsa lui Dumnezeu! Cel cufundat si impotmolit in adancul pacatelor de moarte are nevoie de un deosebit ajutor al lui Dumnezeu - si acest ajutor se arata in chip vadit prin pedeapsa, in chip tainic prin chemarea la pocainta. Omul este chemat la pocainta fie prin boala trimisa asupra lui, precum s-a intamplat cu slabanogul, fie prin prigoana pe care Dumnezeu a ingaduit oamenilor sa o dezlantuie asupra lui, precum s-a intamplat cu David, fie in vreun alt fel. Sub orice chip s-ar arata pedeapsa lui Dumnezeu, trebuie s-o primim cu smerenie si sa tindem fara intarziere spre implinirea acelui scop dumnezeiesc cu care e trimisa ea: sa ne grabim a folosi doctoria pocaintei, punand in sufletul nostru legamantul infranarii de la acel pacat pentru care ne pedepseste mana Domnului. El ne este aratat fara gres de constiinta noastra. Iertarea pacatului si izbavirea de necazul prin care suntem pedepsiti pentru pacat ne sunt daruite de Dumnezeu doar cu conditia parasirii pacatului, care este pierzator pentru noi si urat inaintea lui Dumnezeu.

Intoarcerea catre pacatul ce a atras asupra noastra mania lui Dumnezeu, apoi a fost tamaduit si iertat de Dumnezeu, slujeste drept pricina a celor mai mari nenorociri - a unor nenorociri cu precadere vesnice, de dincolo de mormant. Treizeci si opt de ani s-a chinuit slabanogul, bolind, pentru pacatul sau. O pedeapsa insemnata - insa Domnul vesteste o pedeapsa si mai mare pentru intoarcerea la pacat. Ce pedeapsa este mai grea decat o boala care il tine pe cel bolnav tintuit la pat, impresurat de toate lipsurile, intreaga lui viata? Nimic altceva decat chinul vesnic in iad, care-i asteapta pe toti pacatosii care nu se indreapta si nu se pocaiesc. Amin.

Sfantul Ignatie Brinacianinov

Predica la Duminica Slabanogului - IPS Antonie Plamadeala
 

IPS Bartolomeu Anania - Duminica Slabanogului - AUDIO
 

05 Mai 2012

Vizualizari: 6044

Voteaza:

Slabanogul de la Vitezda 5.00 / 5 din 1 voturi. 1 review utilizatori.

Comentarii (1)

  • Desanca TismanarPostat la 2011-06-08 02:08

    Doamne,ajuta-ne sa tinem piept ispitelor!

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE