Vindecarea fiului demonizat

Vindecarea fiului demonizat Mareste imaginea.

Duminica a IV a din post - a Sfantului Ioan Scararul

Vindecarea fiului demonizat - Mc. 9, 17–32

POSTUL DEPLIN SI RUGACIUNEA ADEVARATA


“Acest neam de demoni cu nimic nu poate iesi, decat numai cu rugaciune si cu post!” (Mc.9, 29)

“Dreptmaritori crestini,
In pericopa evanghelica pe care am citit-o astazi ati putut auzi cu totii cum un om a venit la Mantuitorul, rugandu-L sa-i vindece copilul demonizat care cadea deseori la pamant, zbatandu-se si facand spume la gura, caci diavolul care salasluise in el de multe ori incercase sa-l omoare.

S-a apropiat, asadar, omul acesta de Domnul Hristos cu durere, zicand: ”Doamne, de poti face ceva, ajuta-ne, fiindu-ti mila de noi! Iar Iisus i-a zis: De poti crede, toate sunt cu putinta celui ce crede!” Iar acela a dat un raspuns cat se poate de interesant: “Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!

Aparent este vorba de o exprimare gresita, sau un raspuns lipsit de logica, daca nu cumva cuvintele acestea antinomice ale bietului om, simplu dealtfel, ascund altceva!… Si ce ar putea ascunde oare? Ei bine, ascund credinta, pentru ca a zis: ”Cred Doamne”, si mai ascund smerenia, pentru ca a adaugat: “…ajuta necredintei mele!” Este, daca vreti, o prezentare a credintei in haina smereniei. Si-a imbracat omul nostru credinta in vesmantul umil al smereniei.

Impresionat de acest raspuns al omului, Mantuitorul Hristos S-a apropiat de copil si a poruncit diavolului care se salasluise in el: ”Duh surd si mut, Eu iti poruncesc: iesi din el si sa nu mai intri in el!” Si indata a inceput diavolul sa-l zguduie cu putere si sa-l tranteasca la pamant, dupa care, iesind, a ramas copilul ca mort, incat toti credeau ca a murit. Domnul insa, apucandu-l de mana, l-a ridicat sanatos. Iar in acest timp ucenicii ardeau de nerabdare sa-L intrebe pe Domnul:

”Pentru ce noi n-am putut sa-l izgonim?” Iar El le-a raspuns: ”Acest neam de demoni cu nimic nu poate iesi, decat numai cu rugaciune si cu post!”

Iubiti credinciosi,
Nu era prima data cand ucenicii erau chemati sa savarseasca o vindecare. Mai facusera minuni pana atunci. Facusera si vindecari de bolnavi, poate ca vindecasera si demonizati, dar iata ca de data aceasta, pe copilul acesta demonizat nu a putut sa-l vindece. De ce? Pentru ca acest soi de diavoli cerea o pregatire speciala; demonii care se salasluiesc in oameni cer din partea noastra o atentie deosebita: cer un post special si o rugaciune sporita.

Haideti, dar, sa ne referim la postul si rugaciunea pe care Mantuitorul le-a cerut expres ucenicilor astazi. Ce este postul, stim cu totii. Simplu, abtinerea de la mancarurile de carne, lactate, oua si peste. Dar mi se pare ca nu numai la acest fel de post s-a referit Hristos. Vom vedea in continuare!

Ce este rugaciunea, iarasi stim prea bine! Ne spunem dimineata si seara rugaciunile inaintea lui Dumnezeu, ingenunchind in fata icoanei, si rugandu-L sa ne ierte pacatele si sa ne ajute in viata noastra de zi cu zi. Dar mi se pare ca nu doar aceasta simpla rugaciune a fost vizata de Mantuitorul Hristos astazi, cand a reprosat ucenicilor ca nu tin destul post, si ca nu se roaga indeajuns.

Ce vreau sa spun? Postul nu este doar de bucate, ci si de pacate, caci caderea primilor oameni din rai nu a fost numai mancare, ci si neascultarea de Dumnezeu este calcare a postului. Neinfranarea si calcarea poruncilor lui Dumnezeu constituie nepostire, pentru ca postul este si reprimarea dorintelor noastre neingaduite. Nu au putut Adam si Eva in rai sa se abtina de la calcarea poruncii si nu au postit. Nu postim nici noi atunci cand nu ne putem infrana de la mancarurile pe care le-am amintit mai sus, dar, mai ales, atunci cand nu ne infranam de la pacate, petrecand in neascultare fata de Dumnezeu.

Aceasta dimensiune a postului cred ca a fost vizata astazi de Domnul, si anume ca, dincolo de abtinerea de la bucate, este necesara si abtinerea de la pacate. Acesta este postul cel adevarat!

Ce fel de rugaciune a avut in vedere Hristos astazi, cand le-a atras atentia ucenicilor ca acest soi de demoni necesita si rugaciune? S-a referit la rugaciunea de zece minute dimineata, pe care o facem de multe ori ingraba si cu gandul la problemele care ne asteapta? A avut in vedere celelalte zece minute de seara cand, daca mai apucam, ingenuchem inaintea Lui si spunem cateva rugaciuni mecanic ori pe jumatate adormiti?…Nu! Dincolo de rugaciunea pe care ne straduim fiecare dintre noi, dimineata si seara, s-o aducem inaintea lui Dumnezeu, a vrut Mantuitorul sa sublinieze o dimensiune mult mai larga a rugaciunii, asa cum si postului am aratat ce dimensiune extinsa i-a dat astazi prin cuvintele Sale.

Ce este rugaciunea? Este comunicarea si comuniunea omului cu Dumnezeu. Si nu este vorba numai de scurtul program de dimineata si seara, ci, adevarata rugaciune este gandul indreptat permanent catre Dumnezeu, convorbirea si comuniunea neintrerupta cu El, raportandu-ne in fiecare clipa a vietii noastre, pe cat putem, la Dumnezeu si voia Sa. Toate gandurile noastre, toate faptele, hotararile, toate cuvintele noastre sa le raportam la El! Sa ne intrebam intotdeauna: oare cu aceasta hotarare pe care o iau acum, cu gandul sau cu cuvantul acesta, cu fapta aceasta, mai raman eu in legatura cu Dumnezeu? Este pe placul Lui aceasta hotarare a mea? Si aceasta este o “rugaciune” continua! De ce? Pentru ca este o permanenta raportare la El.

Acestea mi se par adevaratele dimensiuni pe care a vrut Hristos sa le dea rugaciunii si postului pe care, iata si noi ne straduim in aceasta perioada sa ni le agonisim drept virtuti! A vrut sa ceara ucenicilor Sai, cu alte cuvinte, ca intreaga lor petrecere sa fie in legatura cu Dumnezeu; intreaga lor viata sa fie pusa in slujba Lui, pentru ca altfel nu vor putea scoate raul nici din ceilalti si, cu atat mai putin din ei insisi.

Dragii mei,
Fiecare avem de scos mici demoni din noi, pentru ca fiecare gand murdar, fiecare cuvant urat, fiecare fapta rea, fiecare lucru neingaduit de Dumnezeu constituie mici demoni care se salasluiesc in noi. Si iata, Mantuitorul ne arata astazi cum putem scapa de aceste rele pentru totdeauna: prin post si rugaciune. Acestea insa nu limitate la sensul lor strict, precum am vazut, ci in sensul lor larg si complet. Acestea sunt mijloacele prin care putem scoate din noi insine proprii demoni care ne chinuiesc!

Vin adeseori la noi credinciosi care solicita, dintr-o rasuflare, sa le facem dezlegari de farmece, de descantece, de vraji, etc. Pe acestia ii intrebam mai intai: “De ce crezi ca cineva ti-ar fi facut vraji? Banuiesti pe cineva? Sunt in sat la tine vrajitoare?” Si foarte multi recunosc: “Nu parinte, dar intrucat imi merge rau tot timpul in familie, cred ca mi-a facut cineva ceva”. “Bine, dar cine ti-a facut?”. “Cred ca mi-a facut …nu stiu…”.

Si atunci ii luam pe oamenii acestia deoparte si ii sfatuim sa se spovedeasca, pentru ca sa constatam ca, de fapt, ei nu postesc, nu se roaga, nu merg la biserica si, pe scurt, nu sunt in niciun fel pregatiti sa renunte la adevaratii “demoni” din ei. Vin la noi cu “demoni” imaginari, acuzand vrajitoare si descantatoare inchipuite! Plaseaza automat raul care-i chinuie (pacatul, boala, suferinta, insuccesele etc.), in afara lor, undeva pe seama unor persoane care, pana la urma, nici nu exista!…

Ce vreau sa spun? Haideti sa vedem raul din noi si sa nu-l plasam cu iresponsabilitatea in afara noastra! Haideti sa fim constienti ca de cele mai multe ori noi suntem cauza raului nostru! Am citit acum doua duminici o frumoasa pericopa evanghelica, in care patru insi au adus un om paralizat la Mantuitorul, ca sa-L vindece. Va amintiti ce i-a zis Hristos bolnavului? “Iertate iti sunt pacatele tale!”(Mc.2, 5). Si s-a vindecat. Ati vazut de unde trebuie luat raul? Problemele noastre, gandurile noastre apasatoare, insuccesele, tot ceea ce ne chinuie, nu cumva se intampla pentru pacatele noastre? Nu, cumva sunt din cauza nepregatirii noastre de a le “scoate” din noi? Nu cumva nu postim si nu ne rugam cum trebuie? Pentru ca ne incredinteaza Mantuitorul astazi ca “toate sunt cu putinta celui ce crede” si, de asemenea, prin post si prin rugaciune pot fi scosi demonii acestia din noi.

Foarte multi dintre dumneavoastra se plang ca nu li se implinesc cererile incredintate noua spre rugaciune si mijlocire la Dumnezeu. Sigur ca, in ceea ce ne priveste, ne rugam dupa putinta, dupa timpul pe care il avem si dupa felul in care ne putem si noi interioriza la rugaciune. Se intampla insa, in unele cazuri, sa nu ni se implineasca nicicum rugaciunile. Ce facem atunci? Ne pierdem pentru totdeauna credinta? Punem “cruce” usii bisericii si nu mai calcam acolo niciodata? Avem noi dreptul sa ne suparam pe Dumnezeu? Haideti sa va spun de ce se intampla sa nu ne asculte Dumnezeu rugaciunea. Trei motive ar putea fi acelea pentru care sa nu ni se implineasca rugaciunea:

• intai, pentru ca nu ne-am rugat cum trebuie,

• al doilea, pentru ca nu ne-am rugat cat trebuie, si

• al treilea, pentru ca nu am cerut in rugaciunea noastra ce trebuie.

Nu ne-am rugat cum trebuie, adica asa cum vrea Dumnezeu, cu post, cu nadejde, cu smerenie si cu credinta tare ca El poate, intr-adevar, sa raspunda cererii noastre. Nu ne- am rugat cat trebuie, inseamna ca nu a considerat Dumnezeu ca este momentul, deocamdata, sa ne implineasca rugaciunea. Considera El ca maine va fi mai potrivit, sau poimaine, sau la anul, ori catre batranete, cand ne vom fi inteleptit mai mult. Al treilea motiv, insa, este si mai interesant: ”nu stiti ce cereti!”. I-a certat Mantuitorul pe doi dintre ucenicii Sai la un moment dat, cu asprime, atunci cand ei I-au cerut un lucru cu adevarat ridicol. Atat au putut ei la vremea aceea…

Va amintiti cand Iacob si Ioan L-au tras deoparte si I-au zis: “Da-ne sa stam unul de-a dreapta si altul de-a stanga Ta intru Imparatia Ta”? Adica, sa fie ei intai, iar nu ceilalti zece. Iar Hristos i-a certat, zicandu-le: “Nu stiti ce cereti!” (Mt.20, 22). Ei bine, mi se pare ca e intelept sa avem aceasta “rezerva” atunci cand Dumnezeu nu ne asculta rugaciunea.

Haideti sa avem si noi insine si acest gand: nu cumva nu am stiut ce cer? Sau, nu cumva nu-mi era de nici un folos? Nu cumva Dumnezeu, atat de intelept fiind, a stiut ca nu-mi este de folos sa ma asculte si de aceea nu a implinit rugaciunea mea? Nu cerem noi, de multe ori, de la El, lucruri pe care nu le primim, iar dupa o vreme, gandindu-ne si privind retrospective la momentele acelea, suntem siliti sa recunoastem ca, fie ca ne-ar fi implinit sau nu Dumnezeu cererea, totuna ar fi fost, ori poate mai rau?! Dumnezeu a cunoscut, asadar, in intelepciunea Sa, ca nu trebuia sa ne asculte rugaciunea aceea.

Si as vrea sa va exemplific toate acestea printr-o frumoasa intamplare din viata unui naufragiat care, spargandu-se corabia cu el, toti tovarasii sai de drum au pierit, iar el, ramanand singur, a luat o barca si s-a salvat pe o insula nelocuita. Acolo si-a facut o coliba si, pentru ca era credincios, traia cu speranta si rugaciunea ca Dumnezeu nu-l va lasa sa moara acolo, parasit si singur, ci intr-o zi il va ajuta, va fi gasit de alti navigatori si va fi salvat. Cu putinele chibrituri pe care le avea la el a facut foc si purta mare grija sa intretina focul sa nu se stinga si sa ramana astfel in imposibilitatea de a-si mai pregati hrana.

S-a intamplat insa intr-o noapte, din cauza vantului, i-a luat foc coliba si i-a ars tot ceea ce avea. Apoi s-a pornit o ploaie torentiala si se afla omul nostru in pericolul de a i se stinge si focul si a pierde, astfel, pentru totdeauna speranta de a-si mai putea gati ceva de mancare ori de a mai putea face lumina pe timp de noapte. S-a rugat lui Dumnezeu cum numai el, un om parasit si singur, putea sa o faca, sa-l ajute si sa poata pastra undeva, acoperita fie si doar o scanteie, ca sa aiba a doua zi cu ce incropi iarasi un foc sa-si poata pregati hrana si, astfel, sa-si poata duce viata mai departe. S-a rugat lui Dumnezeu, iar Dumnezeu nu i-a ascultat rugaciunea. I s-a stins focul si a adormit plangand si zicand:

"Doamne, nu mi-ai ascultat rugaciunea!… Si cat de mult Te-am rugat! Cat de mult m-am increzut in Tine aici, in singuratatea mea, si nu mi-ai ascultat rugaciunea, ramanand acum fara salvare!…"

Ei bine, intristarea si plansul lui n-au fost de lunga durata, pentru ca a doua zi l-au trezit niste voci. Pe cand ii ardea lui coliba, si pe cand el se straduia sa salveze ce mai putea din ea, focul acela mare a fost vazut de niste corabieri care treceau pe acolo si care, luand o barca, au acostat pe insula, cautand sa vada cine ar putea sa fie locuitorul acela misterios.

Este, dragii mei, un mic exemplu din care putem intelege de ce Dumnezeu uneori intarzie ori chiar refuza sa ne asculte rugaciunea. Stie El de ce! Pentru noi, important este sa continuam sa ne rugam si sa speram, sa continuam sa “batem” la usa Lui… Nu va veni astazi, dar, poate va veni maine, iar daca nu va veni maine, va veni poimaine sau mai tarziu, dar este destul de puternic si de bun ca nu intarzie pentru totdeauna, cu conditia, insa “sa stim ce cerem”. El va veni, daca vom posti si ne vom ruga “cu adevarat”, si va tamadui in noi micile suferinte, slabiciuni, insuccese etc.; va scoate micii demoni care ne chinuiesc si ne impiedica sa-I slujim Lui, facand adevarate minuni si in viata noastra, ca cea cu care Hristos a uimit astazi pana si pe ucenicii Sai. Amin”.

PS Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor
Predici la Duminicile de peste an, Slatina, 2011

.

26 Martie 2014

Vizualizari: 1539

Voteaza:

Vindecarea fiului demonizat 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE