Raportul Ideilor cu lumea senzoriala

Raportul Ideilor cu lumea senzoriala Mareste imaginea.


Raportul Ideilor cu lumea senzoriala
 

Multi dintre comentatorii filozofiei platonice accentueaza prapastia ce se deschide intre lumea Ideilor si lumea vazuta, fara sa vada insa si modul in care filozoful a reusit totusi sa puna in legatura stancile acestei prapastii.

Inainte de a intra in discutia acestei probleme, trebuie sa subliniem faptul ca gresesc toti aceia care vorbesc despre dispretul pe care filozo­ful Platon l-ar fi avut fata de lumea senzoriala. Acest lucru se poate spune doar despre neo-platonici, dar in nici un caz despre Platon. Acesta stia de la maestrul sau Socrate, ca lumea si existenta sunt asezate intre doua posibilitati existentiale extreme : ale adevarului si neadevarului, ale ordinei si haosului.

Filozofia nu este altceva, pentru Platon, decat sti­inta despre Idei, iar stiinta despre Idei nu este decat stiinta despre exis­tenta proprie, care, prin reflexiune filozofica, trebuie sa fie ridicata de la existenta in neadevar la existenta in adevar si care este, in acest mod, prin legarea ei de existenta Logosului, salvata de sub stapania hao­sului si a trecatorului. In felul acesta, Ideea trebuie sa devina realitate, prin aceea ca ea se imbina cu realitatea senzoriala, pentru a deveni ast­fel masura autenticitatii existentei omenesti, iar Erosul sa devina pute­rea necrutatoare, ce sileste pe filozof sa ancoreze lumea senzorialului de lumea inalta a Ideilor. Adevarul si neadevarul sunt si pentru Platon, ca si pentru Socrate, posibilitati de temei ale existentei. Adevarul este expresia existarii care reprezinta Logosul, iar neadevarul este expresia acelei existari, pentru care acest Logos este total ascuns. Filozoful se ridica prin gandire, la lumea Ideilor ; la temeiul care singur poate fundamenta adevarata realitate. Din acest motiv Platon nu putea sa dispretuiasca cunoasterea temeinica a faptelor experientei, fiindca, dupa cum am spus, Ideile sunt principii ale formarii tocmai pentru aceste fapte.

Este adevarat ca uneori avem impresia ca prapastia deschisa in teo­ria cunoasterii intre cele doua lumi nu poate fi inchisa. Dar cu toate aces­tea, Platon a facut acest lucru. Cum ? Raspunsul la aceasta intrebare il gasim in Fedon (Phaidon). Daca lucrurile, care au o asemanare relativa cu Ideile, datoreaza ceea ce ele sunt Ideilor, fiindca acestea sunt ratiunea lor ultima, atunci cum trebuie gandit acest raport cauzal? Platon cauta sa raspunda la aceasta intrebare, aratand ca lucrurile senzoriale participa - dupa cum am spus - la Ideile corespunzatoare - asa de exemplu, zapada este alba, fiindca ea participa la ideea de alb - si de aceea aces­tea isi iau numele lor, sau predicatele lor, dupa anumite Idei. Uneori se pare ca Platon gandeste Ideile ca fiind in lucruri senzoriale si in sensul acesta el vorbeste - in Phaidon - despre o venire a Ideii in lucru si despre o "indepartare" a acesteia de lucru. Felul acesta de a vor­bi exprima insa la Platon numai formule tautologice, ce nu pot sa contri­buie la lamurirea problemei ce ne preocupa pe noi aici. Fiindca, daca Ideile sunt absolut neschimbatoare, nemiscate, neactive, transcendente, atunci cum pot fi ele cauza lucrurilor senzoriale ? Cum pot fi ele cauze, ratiuni suficiente, fara ca ele sa fie ceva activ si miscator ? Acest lucru nu este posibil decat daca Ideile sunt intelese ca fiind cauze-scopuri. In felul acesta lumea morala si cea fizica, lumea omului si lumea lucrurilor au una si aceeasi cauza : o cauza ca norma pentru nazuinta si actiunile omului si ca lege pentru fenomenele naturii. Ca sa depaseasca aceasta greutate, Platon face teoria ca, la fel ca si sufletul omului, si lucrurile sunt miscate de nazuinta de a se uni cu lumea suprasenzoriala si de nos­talgia de a reprezenta Ideea, prin aceea ca devine asemenea cu aceasta.

Ideea este ratiunea suficienta a aparitiilor, fara sa inceteze insa a fi idee. Caci ea, desi "ramane in puritatea suprasenzoriala, la o inaltime ne­miscata si neschimbata, totusi ea determina intreaga transformare a lu­crurilor senzoriale. Ideea este scopul catre care tind toate lucrurile si prin care de aceea ele sunt determinate : Esenta este scopul devenirii". In Phaidon filozoful isi dezvolta teoria sa despre Idei, iar in dialogurile sale sistematice - Philebos, Politeia si Timaios - acesta cauta sa depaseasca dualismul radical dintre cele doua lumi si, pe temeiul teoriei despre Idei, sa faca dovada ca si universul senzo­rial este plin de forme ale lumii suprasensibile, gratie carora acesta poa­te fi inteles ca fiind o unitate.

In acest mod Platon, desi, dupa cum observa multi dintre comenta­torii acestuia, n-a putut demonstra ca imperiul Ideilor si cu imperiul sen­zorialului ar forma un sistem logic bine inchegat, el a facut totusi dovada ca este vorba despre o lume ce este stapanita de un principiu unic teleo­logic : de Ideea Binelui. Aceasta idee este suma tuturor cauzelor-scop, scopul absolut al lumii si in acelasi timp ultimul si cel mai adine temei al lumii. "Asa cum soarele produce in lumea vazuta viata, asa cum acesta lumineaza ochiul si-l face sa vada lucrurile, fiind in acelasi timp cauza intregii vieti din lumea vazuta, tot asemenea in lumea suprasensibila Ideea Binelui este originea existentei si a stiintei. Si asa cum soarele este mai inalt decat lumina, tot asemenea Binele este mai inalt decat existenta si stiinta". Ideea de bine este cauza cunoasterii si a ade­varului si totusi mai inalta decat acestea (Rep. VI, 509 b). Ea nu este exis­tenta, ci se afla "dincolo" de existenta, fiindca ea este originea creatoare atat a lumii devenirii cat si a celei eterne. In timp ce celelalte idei sunt conditionate de gandirea noastra, Binele este neconditionat, ca un temei originar absolut si necesar al intregii existente, o idee pe care Platon o dezvolta mai intai in "Phaidon" si apoi in "Statul".

Ca un scop absolut, Binele este la Platon sensul lumii si ratiune a care stapaneste aceasta lume. De aceea el intrebuinteaza, intr-un sens mitic-religios, pentru a numi Ideea Binelui si expresia "Dumnezeu", fapt care a facut ca la interpretarea filozofiei platonice sa se vorbeasca despre un "monoteism imaterial". Totusi trebuie sa subliniem si faptul ca la Platon divinitatea este o Idee impersonala si anonima. Este adevarat ca unii dintre filozofii greci ajung sa presimta ideea unei divinitati insufletite si personale. Dar Ideii de Bine ii lipsesc tocmai caracteristicile pe care trebuie sa le aiba personalitatea, fiindca ideea este suprapersonala si anonima. Ea este, cum va zice mai tarziu S. Kierkegaard impotriva lui Hegel, ceva "pentru toti si pentru nimeni". Platon accentueaza ideea ca Binele, Unul, Cauza, Ratiunea, Logosul, Divinul sunt unul si acelasi lucru : scopul rational al tuturor lucrurilor si temeiul absolut al lumii, care, dupa cum vom vedea mai departe, este in acelasi timp identic si cu Frumosul absolut.

Asa cum Ideea de Bine este superioara tuturor celorlalte Idei, tot asemenea si cunoasterea Binelui se intampla cu totul in alt mod. Pentru a putea sa sesizeze aceasta Idee, omul trebuie sa se deprinda cu truda gandirii dialectice. Si nici aceasta truda nu este suficienta, caci Platon este de parere ca numai putine "naturi divine" pot ajunge la aceasta cu­noastere pe neasteptate, deodata, ca si cand ar fi iluminate de ceva mis­terios si divin. Desigur stiinta poate pregati drumul spre aceasta cunoas­tere, dar daca ea poate sa il si duca pe om la acest scop ultim, aceasta nu depinde de nici o putere omeneasca. Iar daca totusi se intampla acest lucru, atunci el apare ca un fel de har, desi grecii antici nu cunosc acest concept. "Aceasta cunoastere ultima si cea mai inalta, fara de care orice alta cunoastere n-are nici o valoare - din pricina ca si celelalte virtuti si dreptatea isi primesc valoarea lor de la aceasta - este nemijlocita - s-ar putea spune ca trasnetul - o intuitie de natura religioasa si supra-rationala. Aici se descopera trairea religioasa si intelepciunea adanca a lui Platon ca despre ceea ce este mai inalt si ultim, Inexprimabilul, pe care omul nu poate decat sa-l presimta, in intuitie, nu stiinta pura are sa spuna ultimul cuvant, ci numai credinta, religia. Stiinta pregateste drumul ce singur duce la tinta, dar ea nu spune ultimul cuvant".

Capelle reprezinta punctul de vedere ca Platon a format si a sudat intr-un chip creator, intr-o unitate mai inalta, in a sa teorie a Ideilor, elementele cele mai insemnate ale intregii evolutii filozofice de pana la el si in acest mod el a creat cea dintai epistemologie si metafizica a occi­dentului : "conceptia despre eterna curgere a lui Heraclit a devenit te­meiul teoriei sale despre perceptie si despre lumea senzoriala in genere ; ontologia eleatilor, teoria lui Anaxagora despre "Nus", speculatiile pita­goreice asupra numerelor si filozofia lui Socrate, toate acestea formeaza, ca elemente, parti esentiale ce au contribuit la formularea epistemologiei si a metafizicii platonice".

 
N.B.

 

 

24 Iulie 2012

Vizualizari: 5616

Voteaza:

0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE