A fost Ninive crutata?

A fost Ninive crutata? Mareste imaginea.

Ne-am obişnuit să citim cartea lui Iona ca având happy-end. Profetul le anunţase ninivitenilor distrugerea, dar prin pocăinţă Dumnezeu spune la sfârşit: "Dar Mie cum să nu-Mi fie milă de cetatea cea mare a Ninivei cu mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni?" (4, 11). Totuşi, oare este singura explicaţie?

Înţelegerea versetului 11 ca întrebare a fost impusă de interpretarea patristică. În Cuvântarea 16, Sf. Grigorie de Nazianz îndeamnă: "Să semănăm cu lacrimi, ca să culegem cu bucurie. Să ne înfăţişăm drept popor al Ninivei, şi nu al Sodomei. Să ne îndreptăm ticăloşia, ca să nu fim nimiciţi de ea. Să ascultăm predica lui Iona, ca să nu fim copleşiţi de foc şi pucioasă" (Alberto Ferreiro (ed.), The Twelve Prophets, InterVarsity Press, Downers Groove, Illinois, 2003, ACCS.OT 14, p. 142). Urmând vestirii distrugerii cetăţii după trei zile, aşa cum spune Septuaginta (nu după patruzeci de zile, ca în Textul masoretic), Sf. Ioan Gură de Aur comentează: "De ce fixează perioada la doar trei zile? Ca să poţi învăţa virtutea barbarilor - îi numesc pe niniviteni barbari, care au putut să întoarcă în doar trei zile o asemenea mânie provocată de păcat. Vreau să te minunezi de filantropia lui Dumnezeu, care a fost mulţumit cu doar trei zile de pocăinţă pentru atât de multe nedreptăţi. Nu vreau să cădeţi în deznădejde, chiar dacă aveţi păcate fără număr" (Omilii despre pocăinţă şi milostenie, 5, 4, ACCS.OT 14, p. 141).

Sfinţii Părinţi au folosit modelul de pocăinţă al ninivitenilor pentru a sublinia atât propovăduirea proorocilor la neamuri, deci dincolo de graniţele Israelului, desigur ca imagine a răspândirii Bisericii până la marginile pământului, dar şi pentru a arăta că pocăinţa poate să schimbe planul lui Dumnezeu şi hotărârea de osândă care părea de neînduplecat.

O altă variantă?
Totuşi, în limba ebraică, textul de la Iona 4, 11 nu conţine din punct de vedere gramatical nicio întrebare. În mod normal, în lipsa semnelor de punctuaţie, întrebarea ar trebui sugerată de particula ha, ataşată la început. Literalmente, versetul ar suna în ebraică, legat şi de cel precedent: "Ţie ţi-a fost milă de vrej… Dar Eu nu am milă de cetatea cea mare a Ninivei" (v. 10-11). De-a dreptul bulversant… În cele două versete este folosit acelaşi termen, hus, "a avea milă", iar v. 11 arată astfel o schimbare de situaţie.

Este exact ceea ce susţine Philippe Guillaume într-un articol ("The End of Jonah is the Beginning of the Wisdom", în: Biblica 87 (2006), nr. 2, pp. 243-250). Sunt într-adevăr şi situaţii când particula interogativă poate fi dedusă, dar Guillaume consideră că întrebarea trebuie să fie cerută de context. În unele cazuri, situaţia este foarte clară, dar în altele rămâne mai degrabă un dublu înţeles, care este dictat, de exemplu în Iov 2, 10, de raţiuni teologice. Una este "nu vom primi oare şde la Dumnezeuţ şi pe cele rele?", ca întrebare, şi alta "nu le vom primi şi pe cele rele", ca afirmaţie. Ambele variante motivau într-un anume fel concepţia teologică.

În cazul de faţă, Guillaume observă că Septuaginta traduce prin viitor (ou pseisomai), "nu voi cruţa", ceea ce elimină nuanţa ipotetică sau dubitativă pe care ar fi trebuit să o aibă ca întrebare.

Apoi, Iona nu a vestit distrugerea Ninivei condiţional, ci ca o aserţiune clară: "Patruzeci de zile mai sunt (după Septuaginta chiar trei zile), şi Ninive va fi distrusă!" (3, 4). Ninivitenii se pocăiesc, fără însă să creadă că prin gestul lor vor obţine neapărat iertarea: "Poate că Dumnezeu Se va întoarce şi Se va milostivi şi va ţine în loc iuţimea mâniei Lui ca să nu pierim!" (3, 9).

Distrugerea vrejului ar pregăti de fapt distrugerea Ninivei, iar Iona este învăţat că Iahve este mai presus de mânie şi de milă. Într-adevăr, profetul le experimentează pe amândouă. Văzând că Iahve întârzie pedeapsa cetăţii, Iona se aprinde de mânie (4, 1), cerându-şi moartea (4, 3), dar Iahve îi spune: "Faci tu oare bine că ţi-ai aprins mânia?" (4, 4). Ideea este reluată şi după episodul cu vrejul. Pentru că Iahve distruge prin vierme vrejul, iar Iona suferă de căldură şi de vântul de răsărit, profetul se lasă iarăşi pradă mâniei, rugându-şi iar moartea (4, 8), la întrebarea repetată a lui Iahve răspunzând chiar "Da, am dreptate să fiu supărat de moarte" (4, 9). În răspunsul lui Iahve vedem că lui Iona i se făcuse milă (nu "necaz", ca în Sinodală) de vrej. Între mânie şi milă, profetul învaţă de la Iahve că ambele simţăminte sunt inutile. De fapt, Divinitatea Îşi exprimă deplina suveranitate, pentru că atunci când hotărăşte nimicirea cetăţii o şi face cu sânge rece, fără să Se lase, ca omul, influenţată nici de mânie, nici de milă.

Ninive trebuie distrusă
Philippe Guillaume arată că Iona a fost citită în contextul istoric postexilic, când se ştia că Ninive fusese distrusă de mult timp. În canonul Septuagintei, Iona este urmată de Naum, în care se vorbeşte tocmai despre căderea Ninivei. Ar fi un argument în plus că cititorii micii cărţi profetice se gândeau mai degrabă la iminenţa pedepsei divine decât la un model de pocăinţă.

Versetul 11 are în a doua parte o explicaţie care ar părea că justifică această nouă interpretare. Oamenii din Ninive sunt descrişi alături de animale ca incapabili de cunoaşterea dreptăţii: "care nu ştiu să deosebească dreapta de stânga lor, şi cu un mare număr de dobitoace". Cum ar funcţiona atunci pocăinţa, dacă starea lor negativă a rămas la fel?

Pentru Philippe Guillaume, distrugerea Ninivei, sugerată atât de interesant în finalul cărţii, oglindeşte în ultimă instanţă distrugerea altor oraşe, Sodoma, Gomora şi mai ales Ierusalimul. În perioada post-exilică, locuitorii din Iuda aveau conştiinţa posibilităţii ca Iahve să hotărască distrugerea Ierusalimului. Să ne amintim că în Istoria deuteronomistă, Iahve a decis lepădarea dinastiei lui David şi a Ierusalimului ca urmare a păcătoşeniei dincolo de orice limită a lui Manase (4 Regi 21, 11-12), încât nici măcar cel mai evlavios rege al Iudei, Iosia, nu a putut întoarce această decizie (4 Regi 23, 26). Cartea Iona ar prezenta deci un caz similar: cu toată pocăinţa ninivitenilor, extinsă chiar de la rege până la animale (Iona 3, 7), Iahve va pedepsi cetatea, aşa cum certifică profetul Naum.

Guillaume crede că finalul dublu este special intenţionat de autor, atât că înţelegerea obişnuită, cea care presupune întrebarea retorică, se dovedeşte ineficientă, fapt perceput chiar de cititorii antici ("Rhetorical Reading Redundant: A Response to Ehud Ben Zvi", în: The Journal of Hebrew Scriptures, 9 (2009), art. 4).

Ehud Ben Zvi, care a scris o monografie despre cartea lui Iona, şi cu care Guillaume a polemizat, a recunoscut că finalul cărţii poate fi înţeles ca deschis la ambele interpretări ("Jonah 4:11 and the Metaprophetic Character of the Book of Jonah", în: The Journal of Hebrew Scriptures, 9 (2009), art. 5).

Spre acelaşi final
Deşi recunosc că argumentarea lui Guillaume este foarte captivantă, totuşi mi se pare că un verset din Iona o discreditează suficient de mult. "Atunci Dumnezeu a văzut faptele lor cele de pocăinţă, că s-au întors din căile lor cele rele. Şi i-a părut rău Domnului de prezicerile de rău pe care li le făcuse şi nu le-a împlinit" (3, 10). Cel care ar îmbrăţişa varianta lui Guillaume ar fi obligat să facă o separaţie între Iahve şi Elohim (Dumnezeu), ceea ce nu poate fi sugerat din textul ebraic.

De fapt, tocmai distrugerea Ninivei, cunoscută de către toţi şi discutată în cartea lui Naum, este cea care arată că Dumnezeu este suveran. Pocăinţa Îi poate întoarce planul, poate izbăvi de la distrugerea anunţată, dar această distrugere va veni dacă pocăinţa nu rămâne o stare permanentă. Într-un mod curios, putem deci răspunde la întrebarea din titlu şi prin "da", şi prin "nu".

Lect. Alexandru Mihăilă
Sursa:ziarullumina.ro

20 Septembrie 2016

Vizualizari: 304

Voteaza:

A fost Ninive crutata? 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE