A treia forta - Romania profunda

A treia forta - Romania profunda Mareste imaginea.

Recenzie: A treia forta - Romania profunda. Autori: Ovidiu Hurduzeu, Mircea Platon. Editura „Logos”, Bucuresti, 2008, 367 pagini

Motto: “Nu ni se potriveste nici un model extern de civilizatie: nici cel sovietic, nici cel american, nici cel nipon sau german. Ar fi trebuit sa fim lasati sa crestem organic, dinlauntrul nostru. Cred ca schema de baza, arhetipal-seminala, a fiintei noastre se gasea undeva in duhul vechiului sat valah: care sat, murind cu zile, ne-a lasat de izbeliste, la mijloc de drum, intre preistorie si electronica.

Nu avem un pattern, crestem si descrestem aiurea, dupa legi haotice, stejari in ghivece, lupi in seminare marxiste, ingineri cautand petrol si otel si negasind decat cimitire de folclor si limba.” (Ion D. Sirbu, Jurnalul unui jurnalist fara jurnal).

Am incheiat, in urma cu cateva ceasuri, si cu o oarecare intarziere, lectura volumului, scris „la patru maini, doua suflete mari si doua caractere tari” de eseistii Ovidiu Hurduzeu si Mircea Platon si recomandata cu multa sinceritate si responsabilitate de catre catre Actorul, Regizorul crestin, Apologetul si Marturisitorul autentic Dan Puric. In mod normal, as lasa sa treaca de la cateva zile la saptamani, care sa lase ebulitia lecturii sa decanteze lin intr-un text. Unele dintre recenziile mele sunt departe de momentul primei lecturi cale de mai mult de un an. De data aceasta nu va mai fi la fel, scriu la cald, adica la rosu. Voi mai face, marturisesc dintru inceput, ceva ce consider a fi impardonabil, un lucru pe care mi-l refuz din principiu: o recenzie la persoana intai. In raport cu cartile pe care le citesc, sunt prea mic, nu exist. Volumul celor doi autori nu m-a intalnit altfel, nici nu m-a lasat mai mare. Poarta insa cu el o incarcatura de Prezent care provoaca cititorul la o reflectie fatisa, fara jumatati de masura.

Un Prezent agresiv ca o indragostita care vrea sa stie: „Ma iubesti?” si careia nu-i poti raspunde decat afirmativ sau negativ, dar musai cinstit. Nu te poti angaja in fata acestui tip de intrebare decat la persoana intai, strict personal. Deci si prin urmare, asa voi face. Am terminat lectura cu certitudinea intalnirii cu unul dintre cele mai importante texte despre lumea noastra redactat in Romania, senzatie pe care n-am mai avut-o niciodata de la Omul recent a lui Horia Roman Patapievici incoace. Rog ca aceasta din urma observatie sa nu-mi fie judecata prea dur, neputand spune, la urma urmei, ca citesc toate lucrarile care se publica pe la noi, nici macar pe toate care merita acest efort. Este o impolitete fata de contemporaneitate, dar este preferabil asa, zic eu, decat sa fiu nerecunoscator celor ce ne vin din trecut. Observatia asemanarii dintre cele doua volume nu este, cred, lipsita de importanta, si o voi relua in partea finala a recenziei, acolo unde voi incerca sa schitez cateva anticipari ale impactului pe care il va avea A treia forta: Romania profunda.

Asadar, iata, in rastimpuri, in orice cultura apar carti care dinamiteaza ideile considerate pana atunci a fi de neconstestat. Carti inclasificabile, care deschid drumuri, redefinesc perspective si creeaza un climat nou. Nu cred ca gresesc cand afirm ca A treia forta: Romania profunda, cartea scrisa “de patru maini si doua capete” - de Ovidiu Hurduzeu si Mircea Platon, cu postfata semnata de Gheorghe Fedorovici, si cu interviurile realizate cu cei doi autori si protagonisti de catre Silviu Man, va masura cu precizie cat de permeabili am ramas la idei cu adevarat noi, cat de ancorati suntem in realitatea zilelor noastre si, mai cu seama, adevaratul nostru apetit nostru pentru libertate – acea libertate nemediata de nici o instanta politica ori slogan publicitar.

A treia forta: Romania profunda nu este bricolaj conceptual manufacturat de doi universitari. Autoritatea autorilor Ovidiu Hurduzeu si Mircea Platon nu provine din niscaiva fraze lungi si amenintatoare, delicat-ininteligibile, nici din docte si tepoase note de subsol, ci din faptul ca ei stiu sa ti se adreseze direct, franc, iar nu cu identitatea tupilata dupa tufisul unor concepte costelive si arabescuri “telectualiste”. In cartea lor – scrisoare-manifest, iar nu poligon pentru patinaj teoretic – se vorbeste, in cel mai viu si mai asumat mod cu putinta, despre stirbirea fundamentelor lumii, despre lipsirea progresiva a omului de omenie, despre cresterea deficitului de Romania in Romania si alte probleme ce nu pot fi acoperite prin innodarea de silogisme, ci doar prin marturisire. Iar Ovidiu Hurduzeu si Mircea Platon marturisesc, vorba aceluiasi I.D. Sirbu, citat mai sus, “despre tot ce nu ti se poate lua la perchezitie”.

Ce inseamna a gandi? Eugen Ionesco spunea: “A gandi inseamna a gandi de unul singur”. A gandi nu inseamna insa a jongla cu termeni prestabiliti – a gandi exista numai in afara locurilor comune si ale prejudecatilor vremii. Noi ne-am obisnuit sa credem ca vremurile noastre ne daruiesc libertatea, ceea ce n-a facut nici Evul Mediu (pentru ca “hm, obscurantist”), nici secolul XIX (pentru ca „vai, monarhist”), nici perioada interbelica (pentru ca, “ah, Cioran-Eliade-Ionesco”). De-abia acum, dupa 45 de ani de comunism si 21 de ani de tranzitie, printr-un miracol pe care nimeni nu incearca sa si-l explice, ni se pare ca ne-am trezit, un pic buimaciti, in cea mai buna dintre lumile posibile.

Libertatea noastra cea noua s-a nascut prin “spargerea prejudecatilor” lumii celei vechi… Ce uitam insa, tot aruncand diatribe impotriva vremurilor trecute, este ca in locul vechilor prejudecati, timpurile moderne ne-au facut cadou altele, mai subtile, mai rafinate, mai adaptate noii noastre identitati, de posesori de drepturi, carduri bancare si ferestre cu geam termopan. In loc sa gandim singuri, ne-am invatat sa cantarim lumea in termeni vagi si smulsi de realitate, sa ne raportam existenta nu la oameni, ci la institutii, si sa etichetam definitiv adevarurile incomode pentru a nu fi perturbati din reveriile noastre progresiste. Acesta este unul dintre marile merite ale volumului A treia forta: Romania profunda – acela ca demonstreaza, cu argument limpede si maximum de blandete, ca si lumea in care traim sufera de grosolane imprecizii si de insuportabile locuri comune. De exemplu: imaginea noastra despre “capitalism” este indisolubil legata de aceea a unor banci si corporatii uriase, care ruleaza in circuitul economic sume ametitoare. Nu ne putem, deci, inchipui un asa-zis capitalism la scara umana. Aici intervine Mircea Platon, dand exemplul unui model de capitalism antibancar practicat de negustorii Frantei de dinainte de Revolutie, care – in chip uimitor – evitau imprumuturile si care nu aveau obsesia consumului si a maximizarii cu orice pret a profitului (elemente fara de care nu poate fi imaginat “capitalismul nou”). Desigur, contraargumentul cel mai la indemana ar fi sa afirmam ca exemplul este lipsit de relevanta, fiindca aceasta se intampla de mult, in vremuri imemoriale, nu acum si aici, “in cea mai buna dintre lumile posibile”… Daca am aduce insa aceasta obiectie, am uita, in mod nepermis, ca circuitul lumii nu este liniar si ca o crestere cantitativa nu inseamna neaparat un progres (“Chiar si despre o tumoare se spune ca se afla in progres” –Giovanni Sartori).

Intr-un stil imbatabil, cu floreta luciditatii invelita intr-o teaca stilistica de mare rafinament, Mircea Platon ridica masive semne de intrebare deasupra utopiilor prefabricate cu care ne alimentam zilnic: - iluzia dezvoltarii Romaniei prin rapt: “Romania isi va fi revenit cand va avea nu cinci miliardari, ci 30.000 de croitori buni, nu cand va avea cinci baroni ai impexurilor agricole, ci doar cand va avea o economie taraneasca prospera si 200 de soiuri de vin bun” (Ce-a mai ramas de aparat? Micul intreprinzator);

- iluzia democratiei imaculate: “Dupa cum observa Victor Davis Hanson, sistemul actual are inca de dat un raspuns la intrebarea daca democratia e posibila in lipsa existentei unei clase de tarani, de fermieri, de yeomen, de razesi, a caror independenta economica si virtuti rustice de autosuficienta, spirit de intreprindere, stocism, si prudenta au stat la baza ideii democratice din vremea Greciei antice si pana in secolele XIX-XX.” (Ce-a mai ramas de aparat? Satul);

- iluzia dreptei intolerante: “Nu fortez pe nimeni sa fie ortodox, il ascult pe cel care imi vorbeste de alta credinta, dar nu accept sa fiu “tradus”, sa fiu redefinit, reeducat, sa fiu fortat sa devin altceva sau sa renunt la parti din credinta mea sau din practica ei liturgica. Darul lui Dumnezeu e sa ne iubim fiind diferiti – chiar dusmani -, nu sa ne iubim pentru ca suntem la fel. Pentru ca trebuie sa-l iubim pe El in noi, nu pe noi.” (Cum poti fi conservator fara sa fii legionar si fara sa fii de stanga);

- iluzia invecinarii dintre conservatori si legionari: “Punctele unde se opereaza desprinderea de Miscarea Legionara sunt cele referitoare la: cultul violentei si folosirea atentatului politic ca raspuns la terorismul de stat; tehnoccratismul elitelor (cultul “intelectualilor”); legat de acesta la rolul covarsitor al statului in viata economica sau spirituala, rol pe care conservatorii moderni nu il mai pot pretinde, importanta fiind acum restaurarea libertatii omului dupa deceniile de manipulare comunista si pavlovianism social; antisemitismul si teoria conspiratiei iudeo-masonice, o pervertire doctrinara a realitatii care cere instrumente mult mai nuantate de intelegere si actiune decat determinismul conspirationist” (idem);

- iluzia unui crestinism al elitelor, aseptic si urban: “Intelectualii spiritualisti se vor introvertiti intr-o “biserica interioara”. Vor sa fie singuri cu Dumnezeu. Dar le ia multa bibliografie ca sa ajunga acolo. Unui taran roman ii lua doar o ingenuchere. Uneori, prin partile Basarabiei, si cateva gaturi de tarie.” (Ce-a mai ramas de aparat? “Ortodoxia babelor”);

A nu se intelege ca omul timpurilor noastre – fie ca locuieste la Lyon, Boston, Oradea sau Galati – nu ar avea deloc capacitatea de a distinge intre realitatea inconjuratoare si realitatea simulata, nascuta din prejudecatile despre care vorbeam mai sus. Omul poate inca intui raul, dar numai in manifestarile lui cele mai vizibile – ale nepasarii civice sau ale trucurilor politice. Neincercand sa caute cauzele prime ale raului ce-l inconjoara, el – constata Ovidiu Hurduzeu – sfarseste prin a-l echivala numai cu mizeria copioasa. Orizontul nostru de sensibilitate este micut si, in miopia noastra, credem ca de indata ce nu vom mai arunca gunoaiele pe jos, vom putea sa ne numim “civilizati”, uitand ca civilizatia nu inseamna neaparat omenie.

Nu vad, de exemplu, daca ar putea fi preferabila limba dezinfectata, de cauciuc, a corporatistilor, injuraturii cleioase de Strehaia: “In Romania, el nu vede decat gropile din asfalt, coruptia politicianului si spaga functionarului din spatele ghiseului, mitocania semenilor sai (dar nu si pe a lui insasi). In mintea sa toate ar trebui sa functioneze ca-n Elvetia, dar habar n-are cat l-ar costa o Elvetie romaneasca. Nici sclavii fericiti ai Americii nu vad mai departe de varful nasului: il injura pe Bush pentru pretul ridicat al benzinei, dar continua fiecare sa mearga la birou intr-un SUV de cinci tone. Se arata vag ingrijorati de “global warming”, dar sunt speriati de-a binelea ca fabricile se inchid, tara se dezindustrializeaza iar viitorul se muta in China si India. Enorma aglomerare de mijloace redundante, proliferarea superfluului si a insignifiantei, epuizarea realului prin secatuirea resurselor naturale si desertificarea ordinii simbolice, prin virtualizare, viteza paroxistica imprimata fiecarei activitati umane insotita de imobilitatea gandirii critice – intr-un cuvant hipercomplexitatea, actioneaza prin mii si mii de cauze tangentiale si interpuse. E greu sa le deslusesti din habitaclul automobilului.” (Hipercomplexitatea paguboasa)

Odata ce diagnosticul corect a fost pus, tratamentul este necesar. Mircea Platon si Ovidiu Hurduzeu nu intemeiaza o doctrina sau o ideologie, nu propun regulamente noi si noi organigrame. Ofera un drum de urmat, iar nu rezultatul de dobandit la deadline-ul vreunui cincinal. Omul infatisat de Forta a treia nu este Om Nou, nu este secretia ambigua a unor minti infierbantate care vor sa incerce inca un experiment social à la maniere de Pavlov. Nu un alt om mutilat prin aderarea la noi canoane exterioare, ci omul intors inspre matca sufletului sau. Nu partizani, nu adepti, nu purtatori de insigne si drapele, ci oameni – fara majuscule, oameni in carne, oase si suflet… Oameni care nu traiesc pentru a se incadra in vechea dihotomie: “Hot vsersus Prost”. Oameni care nu jubileaza la gandul ca au sa-si ingroape viata undeva pe ruta birou – hipermarket. Care stiu ca “a te realiza” nu inseamna a avea un frigider ticsit. Care nu au nevoie de manuale de PR si comunicare pentru a se face intelesi. Care nu fac binele doar pentru ca asa se recomanda la televizor in fiecare sambata seara si care stiu ca, orice ar spune cercetatorii americani, copiii pot creste cu hrana catodica pe baza de desene animate sangeroase si filme cu impuscaturi. Oameni normali.

In cele din urma, este bine sa ne intrebam, dupa ce lectura ia sfarsit: si acum? Ei bine, fara sa-mi arog daruri profetice, voi risca sa dau niste raspunsuri, jumatate in serios, jumatate raspunzand unei provocari agonice. Ziceam, la inceputul acestei recenzii-eseu, ca A treia forta: Romania profunda, aminteste tulburator de Omul recent. Din diverse motive de ordin personal, am citit aceasta din urma lucrare „la spartul targului”, cand valurile pe care le-a suscitat se domolisera. Horia Roman Patapievici era deja institutionalizat si cuminte ca un berbec juganit, nimic din violenta razvratitului nu mai aparea in persoana lui publica. In Discernamantul modernizarii aveam ulterior sa asist la echilibristica puerila a celui care jinduieste sa pastreze varza (discernamantul traditional) fara sa loveasca, in numele Tatalui, capra (modernitatea). Dupa varii alte luari de pozitie de sorginte neoconservatoare, filosofenii pe tema 9/11 si deliruri hipercompetente despre Islam m-am lamurit: omul se golise de substanta, fusese vampirizat, devenise de-al lor. Indraznesc sa spun ca, pe termen scurt-mediu Ovidiu Hurduzeu si Mircea Platon sistemul ii va asalta si pe ei cu tentatia confiscarii.

In mediile Romaniei epidermice, cred ca nu se va intampla aproximativ nimic. Cartea va fi vag citita, eventual adulata pe ici pe colo, apoi peste ea se va depune praful uitarii. Toata lumea o stie, si o stiu si autorii prea bune: cartile nu schimba lumea. Atunci cand par s-o faca, schimbarea e antrenata deja, cartile doar o inregistreaza après coup, si o cristalizeaza. In starea in care sunt lucrurile, este chiar lucid sa ne intrebam daca ceva mai poate fi schimbat, iar daca da, in ce fel, in bine sau in rau? Textele sacre vorbesc despre o ultima parte a ciclului cosmic ca despre o perioada de violenta, de ratacire si de ignoranta aproape totala. Ar fi o trufie sa identificam timpurile noastre cu cea mai neagra perioada din Kali-Yuga, dar ar fi o lejeritate sa indepartam aprioric aceasta supozitie. In ambele cazuri insa, repet, cartile nu pot schimba nimic de la sinea lor, oricat de oneste ar fi ca opere de discernamant.

Este drept sa ne intrebam, in cele din urma, ce va reprezenta aceasta carte pentru Romania profunda. Iarasi, sunt nevoit sa zic, nimic. Acolo unde profunzimea nu este atinsa de cangrena modernitatii, lucrurile vor continua sa curga pe fagasul lor si fara acest text, la fel cum o carte buna despre ecologie nu influenteaza cu nimic natura, care stie sa-si vada de ale ei si fara concursul specialistilor. Acolo unde Romania profunda se retrage in fata kitsch-ului, a manelizarii si a marlanizarii, lucrurile vor merge in rau, dupa cum au apucat. Pe ici pe colo, cate un adolescent va gasi niste confirmari ale intuitiilor sale adanci, iar revolta lui va capata, poate, substanta si sens.

Dar sa ne intoarcem iar la autori. Din punctul de vedere al pragmatismului de gospodina care a invadat pana la cele mai fine interstitii ale vietii noastre, A treia forta: Romania profunda trebuie sa para de un donquijotism desuet. Este genul de carte care se scrie pentru a te achita de o datorie de onoare fata de constiinta proprie, este cartea care capata deplin sens daca esti convins ca, pana la urma, totul este doar intre tine si Dumnezeu, e sfidarea perfecta care trebuie adresata postmodernitatii pentru a demonstra ca esti, in pofida tuturor lanturilor cu care te-a zavorat, un om liber. A treia forta… Este orice, dar numai o intreprindere rentabila nu. Ovidiu Hurduzeu si Mircea Platon sunt intr-un moment de gratie. Au scris o carte onesta. Celor carora adjectivul li se pare zgarcit, ii asigur ca nu este asa, in vremurile noastre in care minciuna si inselatoria par simple conventii adoptate in vederea reusitei. Au provocat sistemul, desi s-ar fi putut strecura si ei in „elitele” globalizate si dezintrupate.

Din punct de vedere spiritual sunt insa, pe prag, cu aceasta critica a lumii moderne. Pot face cale intoarsa, cedand sistemului care va incerca „sa-i recupereze”, juganindu-i cu onoruri, ca pe Horia Roman Patapievici. Ar fi pacat. Pot ramane linistiti si confortabil acolo unde stau deja, incoruptibili, criticand amar pana la sfarsitul vietii agresarea Romaniei profunde (scriindu-i, eventual, dupa ceva vreme, epitafuri). Ar fi la fel de pacat. Sau isi pot continua drumul mai departe, dorindu-si ceea ce orice crestin trebuie sa-si doreasca, nici mai mult, nici mai putin decat sfintenia. Povara acestei carti, integrala, este cea a autorilor, si in egala masura a celor care o vor trai si interioriza cum se cuvine, si vai celor care se vor apropia de acest text pentru a se intoarce comod la ale lor, dupa ce-l vor fi inteles.

Drept urmare, acum la sfarsitul acestui eseu – recenzie, multi dintre cititorii volumului A treia forta… se vor intreba: despre care Romanie vorbesc Ovodiu Hurduzeu si Mircea Platon? Si trebuie sa admit, cu imensa parere de rau, ca vor avea impresia ca se afla in fata unui pseudo-concept intelectualist, a unei conventii de laborator. Lipsa nu va fi insa de partea autorilor, ci a cititorului. Si asta pentru ca multi dintre noi traim intr-un loc aflat in deficit cronicizat de profunzime. Locuitorul Romaniei desertificate despre care vorbeste Ovidiu Hurduzeu va crede ca este impins la un exercitiu livresc fara rost, experienta sa reducandu-se la unul din multele orase „europene” tipice ale Romaniei, in care abunda „posibilitatile” dar in care oamenii interactioneaza vag, epidermic, fara sa-si impartaseasca nimic, in care se comunica, dar nu se intra in comuniune.

Cu alte cuvinte, ma veti acuza, cititori ai acestor randuri, de pesimism, si-mi veti reprosa pozitia paradoxala, de admirator fara rezerve, sceptic in ceea ce priveste consecintele. Nu-mi permit, va asigur, derapajul unor asemenea sentimentalisme. Lumea noastra este, dupa cum scrie undeva marele filozof Platon, in dezordinea lasata in urma Zeului, dupa plecarea lui. Ca lucrurile sa revina in matca, este nevoie ca Zeul sa se intoarca, nici mai mult, nici mai putin. Pana atunci, carti ca A treia forta: Romania profunda ne sistematizeaza dorul, ceea ce nu-i deloc putin, si in acest conditii sunt sigur ca veti fi de acord cu mine…

Prin urmare, acum la incheierea acestui material, voi sustine cu toata convingerea si responsabilitatea, ca Forta a treia este cea mai coerenta pledoarie pentru normalitate intr-o vreme in care acest termen este pus sub semnul intrebarii cu inversunare iresponsabila. Romania normala aparata de Ovidiu Hurduzeu si Mircea Platon nu este nici Romanie pasunista adormita suav pe “Mugur de fluier”, nici teocratie musculoasa, ci o Romanie ordonata, in care economia nu este parghie de control a ingineriei sociale, cultura nu este terenul de joaca al celor mai mici dintre demagogi, rebranduiti ca “manageri”, Biserica nu practica autismul institutional, politica nu este circ, iar justitia nu-i contorsionista angajata la negru in circul politic. O Romanie alcatuita din oameni, nu din functii: “Daca sistemul economic actual, iti ofera o prostituata, personalismul iti propune o nevasta dragastoasa; in loc de un hamburger, infulecat la volanul masinii, o friptura intr-o gradina de vara, la un pahar de vorba; in loc de mall-ul impersonal, magazinul din colt unde vanzatorul iti spune pe nume; in loc de o filozofie abstracta, un om intreg care-ti vorbeste; in loc de revolutii, utopii si experimente, nascute din haos si plictiseala, evenimente desfasurate in randuiala.” (Ceva si cineva). Asadar, ce am putea face, atunci, fiecare dintre noi? s-ar putea inca intreba un sceptic. Pentru inceput, raspunsul ar fi: sa nu uitam ca, dupa cum spune Ortega y Gasset, “lamentatia bolnavului nu este numele bolii de care sufera”. Sa incercam, cu alte cuvinte, sa vedem cat mai departe, atat in afara, cat si pe dinauntrul nostru. Si sa nu ne pierdem speranta, uitand ca zarurile, inainte de a fi aruncate, au fost temeinic masluite…

Drd. Stelian Gombos

.

Despre autor

Stelian Gombos Stelian Gombos

Senior editor
287 articole postate
Publica din 28 Iulie 2009

30 Iulie 2012

Vizualizari: 1986

Voteaza:

A treia forta - Romania profunda 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE