Adevarul, lumea si omul ...

Adevarul, lumea si omul ... Mareste imaginea.

Si veti cunoaste adevarul si adevarul va va face liberi (Ioan 8, 32)

La începutul mileniului trei, omenirea, preocupată de perspectiva ei şi de calitatea vieţii umane, se pare că este nemulţumită de rezultatele progresului tehnic, ştiinţific şi economic, care au îmbunătăţit simţitor nivelul de trai al unora în detrimentul altora, sau chiar în detrimentul naturii şi al şansei de supravieţuire a lumii. Dacă până ieri, lipsa unui lucru îl nemulţumea pe om, cum spunea Fenelton, totuşi, nici dobândirea lui de astăzi nu îl satisface. De aceea, omul se întreabă din ce în ce mai mult de ce lucrurile merg aşa cum merg în lume şi ce îi lipseşte lumii de astăzi pentru a ieşi din impasul în care se află din punct de vedere spiritual şi existenţial. S-au dat tot felul de răspunsuri, mai mult sau mai puţin pertinente, dar insuficiente pentru a rezolva problema din cauza spiritului lor reducţionist. Adevărul, care trebuia să ne unească, nu mai este viu, a fost ucis undeva, cândva, sau şi-a pierdut puterea unificatoare prin mulţimea speculaţiilor şi conceptualizărilor raţionaliste, separatiste şi prin desacralizarea vieţii.



Paradoxal, în lume s-a ajuns la o pluralitate de adevăruri (opinii), care există prin însuşi faptul că se contrazic, se slâşie şi chiar se ucid reciproc, nemaiavându-şi raţiunea de a II în Logosul întrupat, adică Raţiunea Supremă, care să ie facă vii şi să le dea forţă unificatoare. Astfel de adevăruri au transformat lumea creată de Dumnezeu într-o pădure a fiarelor sălbatice. Şi totuşi, nu trebuie sa disperăm şi să ne resemnăm, ci trebuie să avem conştiinţa faptului că, în virtutea contextului actual dat, Domnul este în locul acesta şi eu nu am ştiut ( Facere 28,16). Dacă pierderea comuniunii cu Dumnezeu a însemnat izgonirea omului din paradis - o liberă şi conştientă ex-comunicare, sinonimă cu conceptul de autonomie de care se prevalează omul secular -, cu siguranţă, redobândirea acestei comuniuni înseamnă aflarea paradisului pierdut chiar în lumea aceasta. Şi aceasta, doar dacă suntem îndeajuns de înţelepţi să discernem raţiunea de a fi a Creaţiei, orientată dinamic spre direcţia indicată de versetul din Apocalipsă (21,1), Am văzut cer nou şi pământ nou.

Din dorinţa de autonomie, omul s-a înstrăinat nu numai de Dumnezeu pe Care L-a uitat, sau a încercat utopic să îl detroneze din istorie şi din viaţa sa, ci chiar din sine însuşi, renunţând la ceea ce avea el „mai" propriu şi „mai" uman. Instrăinându-se de sine şi de semeni, s-a înstrăinat de lumea sa şi de natură, izolându-se şi trăind din plin marasmele angoasei existenţiale care au luat locul lui Dumnezeu în istorie.

Mulţi au crezut secole de-a rândul că ştiinţa de carte, progresul tehnic şi ştiinţific sunt în stare să schimbe faţa lumii, să-i lumineze adâncurile tenebroase. Incontestabil, a adus multă lumină, multa bucurie, dar, deopotrivă, şi multă durere şi amărăciune. Toate au părţi pozitive, dar nici toate la un loc şi nici fiecare în parte nu reuşesc să schimbe faţa lumii şi sa-l facă mai bun pe om, atâta timp cât fiinţa umană merge pe principii absolutiste şi exclusiviste.

Plecând de la toate acestea, şi ţinând cont de faptul că Dumnezeu se revelează în istorie ca iubire jertfelnică şi că iubeşte real pe omul căzut, întreaga creaţie, în esenţă, nu-i decât o concretizare a iubirii Lui în spaţiu şi timp. Lucrul acesta ne dă speranţă şi ne face să credem că singură iubirea este în stare să schimbe faţa lumii şi să-l facă pe om mai bun. Dar, ca să ai acces la această forţă personală, transfiguratoare, a Dumnezeului Cel Unu în Fiinţă şi întreit în Persoane, trebuie să salvezi caracterul de persoană al omului. Iar persoană, în sensul creştin al cuvântului, nu devii decât dacă relaţionezi atât pe verticală, cu Dumnezeu - Structura supremei iubiri, cum plastic scria părintele Stăniloae, atunci când vorbea cu smerenie despre Sfânta Treime -, cât şi pe orizontală, cu semenii, creaţi după chipul şi întru asemănare cu Creatorul. Persoana umană trebuie să înveţe limba iubirii, adică limba lui Dumnezeu, singura care ne face accesibilă comunicarea, singura care ne-ar apropia pe unii de alţii şi de natură. E singura limbă pe care ar înţelege-o toţi, indiferent de nivelul intelectual, este singura care nu răneşte niciodată. Din iubire jertfelnică rodesc simfonia, armonia, comuniunea, prin afirmarea identităţii personale şi a darurilor complementare, nu într-o perspectivă statică, ci într-una dinamică, de creştere şi îmbogăţire reciprocă, permanentă.

Paradoxal, explozia comunicării de astăzi devine tocmai ne-comunicare din punct de vedere existenţialist. Dacă existenţa personală este cea mai importantă existenţă, nimic nu este mai afectat şi negat în societatea consumistă de astăzi mai mult decât demnitatea persoanei umane ce revelează unicitate şi unitate, adică identitate şi relaţionare complementară. Şi aceasta, tocmai pentru că persoana este ultimul bastion în calea fenomenului secularizant al globali/arii. Dar şi singura realitate ce mai poate salva divinul şi umanul omului, umplându-i golul interior cu sens divin.

Ca Logos creator şi mântuitor, Adevărul-Hristos rămâne Dumnezeu şi Om nedespărţit, prezent în cer şi pe pământ prin Duhul Sfânt, ca să înainteze cu fiecare dintre noi şi cu întreaga creaţie spre Adevăr. In acest sens, El este cheia înţelegerii persoanei umane. Paradoxal, ca şi Dumnezeu, persoana umană se ascunde în revelaţie şi se revelează în taină, în taina iubirii, în care este prezent şi Dumnezeu ca Adevăr suprem, Ce nu se lasă conceptualizat. Persoana umană, ca şi natura, se lasă modelate, dar niciodată siluite fără să riposteze, apărându-şi integritatea şi demnitatea.

Preot Cristian MUNTEANU
Sursa: Baraganul Ortodox

 

.

15 Iunie 2015

Vizualizari: 219

Voteaza:

Adevarul, lumea si omul ... 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

adevarul libertatea

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE