Agatat de poala Domnului, nu-i mai dau drumul (I)

Agatat de poala Domnului, nu-i mai dau drumul (I) Mareste imaginea.

Nu, nu suntem pregătiţi. Ne gândim adesea „în avans”, înainte de a se întâmpla ceva foarte grav în viaţa noastră, că în acele momente de cumpănă trebuie să faci un anume lucru sau să spui cutare cuvânt. Ei bine, atunci când chiar se întâmplă nenorocirea, totul îţi iese altfel. Pentru că – nu i aşa? – viaţa bate filmul!

Domnul a năvălit în viaţa mea „aşezată”, în vacarmul sirenelor de pe ambulanţe, în ţiuit de monitoare de la „Primiri urgenţe”, în fiole de adrenalină, în voltajul defibrilatoarelor, în hohotele pe plâns, în zdrobirea inimii, în iureşul promisiunilor de îndreptare. Ce zgomot, ce vuiet, ce tropot are credinţa trăită! Nimic nu se compară cu ceea ce trăisem până atunci sau cu ceea ce credeam eu că e prezenţa lui Dumnezeu în viaţa mea. Cu nimic! Mi L imaginam – până să L cunosc aşa – că e în adiere (ca în Raiul pierdut), că e în spatele frumuseţii unui peisaj, că e în victoriile noastre mai mari sau mai mici – ca protector, că e în înfrângeri – ca pedagog. Ehei, pe unde nu mi L mai imaginam eu că Se află… Şi poate chiar era acolo unde Îl bănuiam. Dar în ziua de 9 iulie L am văzut la lucru! Şi am ştiut, indubitabil, că e El. Lucra febril, dumnezeieşte, prin mâinile doctorilor, prin gândurile noastre năclăite de frică, prin aparatele care pompau energiile văzute ale vieţii, prin SMS urile incandescente ale reţelei de rugători care s a creat ad hoc, prin relaţiile unor prieteni care s au mişcat ultrarapid prin nebulosul sistem sanitar românesc, printr un surâs plin de compasiune al unei asistente sau prin icoanele de hârtie lipite pe placaj, care parcă înviau sub ochii noştri în sălile de aşteptare. Doamne, cât de viu eşti Tu – mai ales pe buza morţii, dar şi dincolo de ea! Şi aşa părea că totul învia sub privirile noastre, parcă totul se trezea la viaţă, avea sens, avea formă, ducea spre salvare, spre mântuire. Din când în când lumea se mai surpa când un medic ieşea încruntat; dar mai apoi, o infirmieră, înmuiată de suferinţa noastră neputincioasă, ne mângâia cu un cuvânt. Mare lucru este să poţi purta ceva măcar din suferinţa altora! Este un dar colosal – eu nu l am, dar cei care îl au sunt cu adevărat „însemnaţi”, aproape striviţi în viaţa asta, dar fericiţi dincolo, purtând în eternitate cicatricele tuturor ca pe nişte blazoane ale harului.

Primele momente, primele ore, chiar prima zi după marele şoc te simţi încărcat de speranţă, îţi zici că dacă Dumnezeu ţi a întors copilul de pe culoarul întunecat al morţii, din bezna unui mormânt prematur, înseamnă că totul va fi bine. Apoi vin celelalte îndoieli: a scăpat, e în viaţă, asta e cel mai important lucru, dar… cum va fi după trezire? Ce se va mai alege din copilul meu multiubit, din lumina vieţii mele? Şi aceste întrebări sunt chinuitoare. E sau nu în moarte cerebrală? Va mai merge? Va mai vorbi? Se va mai juca? Aici trebuie să deschid o paranteză şi să spun că L am bănuit pe Dumnezeu de dorinţa irepresibilă de a se juca şi El cu Maria în Rai. Cei care o cunosc ştiu că este un copil foarte jucăuş, pus pe toate şotiile vârstei. Pe scurt, o mutriţă adorabilă, cu gesturi inconfundabile, cu o bucurie dezlănţuită, care se resimţea în toată făptura ei.

Partenerul ideal de joacă, evident… Dar Dumnezeu nu face asta, ştiu. E altceva la mijloc, ceva care poate are legătură cu viaţa celor mari. Şi aici apar cele mai sumbre gânduri, căutând o explicaţie duhovnicească, metafizică. Greşelile părinţilor, ale bunicilor, ale altora dintre cei apropiaţi? Ce a putut declanşa drama – căci este clar că nu păcatele copilului de trei ani? Desigur, vine celălalt gând care îţi spune că nu eşti tu buricul pământului şi că nu în funcţie de tine şi de păcatele tale se învârte sau nu lumea… Că nu eşti tu, cel atât de mic, adevărata miză. Şi iarăşi, cazi pe gânduri, pe alte gânduri. Care îţi zic, bunăoară, că dacă I ai promite ceva Domnului poate că S ar milui şi ar izbăvi fetiţa din grozava încercare. Şi iarăşi, vine celălalt gând care îţi spune că Dumnezeu nu poate fi „momit”, ademenit, cumpărat la bucată/necaz doar cu o promisiune. Şi totuşi…? Nu ştim atâtea cazuri în care oameni aflaţi la mare ananghie au promis lui Dumnezeu ceva, au scăpat cu bine şi s au ţinut apoi de promisiune?! Oho, istoria e plină, începând cu proorocii sau căpeteniile din Vechiul Testament, mergând până la domnitorii noştri creştini sau osândiţii din temniţele comuniste. Aşadar, există un precedent „funcţional”, viabil. Am promis, desigur, la rându mi, că mi schimb viaţa în câteva puncte slabe, păcătoase ale ei. Tot mi se părea puţin, pe măsură ce spaima şi incertitudinea creşteau – asta în primele momente, la Spitalul Universitar de Urgenţă, în timpul manevrelor de resuscitare. Doamne, dar ce gânduri îţi vin atunci, pe moment! Îţi trec prin faţă momente din viaţa trecută, flash uri, lucruri aparent fără legătură cu ceea ce se întâmplă. Ce mai, o judecată în miniatură, pe care ţi o aplici singur, nemitarnic, fără milă, fără menajamente.

Un moment de uşurare (nu poate fi descrisă starea de apăsare pe care o are un părinte care stă lipit zile întregi de uşa de la secţia de Anestezie şi Terapie Intensivă) a venit tot prin Hristos, mai precis prin icoana Lui de la biserica Sfântul Ilie Gorgani, unde m am „arondat” liturgic de aproape 20 de ani. Acolo se află o frumoasă icoană a Mântuitorului, prinsă în catapeteasmă. În paranteză fie spus, icoanele de aici (din cel mai mare iconostas din Bucureşti ca număr de piese – vreo 90, parcă ţin eu minte) sunt zugrăvite la Muntele Athos, de mână de călugăr aghiorit. Ei bine, am căzut în genunchi la icoana Mântuitorului nostru, Domnul vieţii, cerându I îndurare pentru fetiţa mea. În dreptul icoanei mari, la baza ei, se află una mai mică, înrămată, fără (aparentă) valoare estetică. Pe aceasta am cuprins o cu amândouă mâinile, de ea m am agăţat în genunchi fiind, pe ea am strâns o tare. Şi parcă L am îmbrăţişat pe Hristos Însuşi! Pe Domnul şi Dumnezeul meu Îl ţineam strâns, nu mai avea pe unde să scape. Lacrimile ţâşneau şiroaie, dar erau lacrimi binefăcătoare, erau lacrimi care mângâiau, era speranţa venită din atingerea concretă. În genunchi, la picioarele Domnului, am atins starea de rugăciune fără să mă rog, fără să fac nimic, fără să mi adun gândurile sau să rostesc formule consacrate. Eram în plină prezenţă a Lui, harică, părintească, de prieten înţelegător şi de rudă în suferinţă. Sună precar, sună puţin, dar oare ce cuvânt omenesc Îl poate (po)vesti pe Domnul?

(va urma)

Răzvan BUCUROIU

Sursa: lumeacredintei.com

09 Octombrie 2015

Vizualizari: 565

Voteaza:

Agatat de poala Domnului, nu-i mai dau drumul (I) 5.00 / 5 din 1 voturi.

Cuvinte cheie:

ajutor umanitar

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE