Amintiri despre Parintele Paisie

Amintiri despre Parintele Paisie Mareste imaginea.

„Pe ascetul sfânt, pe eremitul, pe isihastul Paisie, l-am cunoscut înainte cu treizeci de ani în centrul Sfântului Munte, la Dafni, când se întorcea din pustiul Sinaiului. Nu ştiu când l-am revăzut în Sfântul Munte, probabil când era călugăr la Sfânta Mănăstire Esfigmenu. Când a coborât de pe vapor a venit direct spre mine ca să mă întâlnească, m-a îmbrăţişat şi m-a salutat zicându-mi pe nume, şi spunându-mi-l şi pe-al lui, despre care auzisem.

Ne-am pregătit să pornim împreună călătorind pe singurul drum de atunci, astfel încât am avut tot timpul pentru discuţii duhovniceşti nesfârşite. Bucuria mea a fost negrăită când l-am însoţit până la Kareia pe ascetul pustiului, mai tânăr decât mine cu aproape zece ani, pe Paisie al meu cel bun, pe cel care se odihneşte cu pace între sfinţi.

Intr-adevăr, am ţinut cărarea pietruită în anotimpul primăverii, când vegetaţia cu plante agăţătoare forma bolţi şi arcuri neregulate de-o parte şi de alta a copacilor, îndreptându-ne pe jos către Kareia, având pe umeri doar desagile noastre călugăreşti şi uitând de osteneala urcuşului prin convorbirile noastre duhovniceşti şi frăţeşti.

Trebuie să mărturisesc că bucuria întâlnirii noastre a fost reciprocă, dacă judec după expresia feţei luminoase a Părintelui Paisie, care nu ştiu cărui lucru se datora, în timp ce bucuria mea izvora din gândul cel ascuns de a învăţa din experienţa lui ascetică ziditoare. De aceea convorbirea noastră n-a avut atât forma discuţiilor, cât a întrebărilor şi răspunsurilor, care au durat până la Kareia, adică trei ore.

Sunt dator să mărturisesc că răspunsurile Părintelui, concrete, limpezi, tradiţionale, cu toate că nu eram un neiniţiat pe calea cunoaşterii teoretice şi a experienţei ascetice - de vreme ce petrecusem o perioadă de douăzeci şi cinci de ani împliniţi într-o obşte monahală - constituiau pentru mine o iniţiere adăugată «artei artelor şi ştiinţei ştiinţelor», care este viaţa în Hristos a călugărilor, dar şi o pricină ca să admir înţelepciunea şi sfinţenia timpurie, care se reflectau în expresia blândă a feţei lui vesele.

Mi-ar trebui multe pagini ca să consemnez cele discutate în timpul călătoriei de trei ore cu cel între sfinţi Părintele nostru Paisie, însă mă voi mulţumi doar să expun aprecierile şi concluziile mele la răspunsurile lui, de vreme ce gândurile mele nu ne interesează.

Astfel, aş putea să reduc părerile mele la următoarele aspecte: Părintele Paisie, un autentic capadocian, a adunat în făptura sa însuşirile cele mai potrivite ca să devină un atlet adevărat al lui Hristos şi, în final, să se sfinţească. înţelepciunea lui firească dezvoltată într-un mediu familiar ortodox, cu tradiţii ascetice capadociene, l-a păzit de primejdiile pervertirii conştiinţei, de învăţăturile înşelătoare. Prin rugăciuni neîntrerupte, prin metanii nemăsurate, prin postiri fără oprire, prin Spovedanie de la vârstă mică, prin împărtăşirea regulată, prin lecturile din Vieţile Sfinţilor, şi-a înflăcărat sufletul. Şi o pricină pentru care n-a continuat şcoala a fost dorinţa lui să se călugărească, continuând tradiţia.

De tânăr s-a călugărit la Mănăstirea Esfigmenu, unde printr-o nevoinţă asiduă s-a îmbolnăvit grav, şi după cincisprezece ani a fost nevoit să plece la Koniţa. Aflând că în Muntele Sinai clima era mai blândă în comparaţie cu umezeala din locul său de nevoinţă, a plecat în muntele sfânt călcat de Dumnezeu, unde a rămas multă vreme nevoindu-se foarte aspru, aşa cum tragem concluzia din descrierile lui. Dar şi din aluziile lui cineva îşi poate da seama de războaiele înfricoşătoare pe care le-a primit din partea demonilor, şi de descoperirile, poate şi de arătările dumnezeieşti pe care le-a avut.

Intre timp am ajuns la Kareia fără să ne dăm seama, unde trebuia să ne despărţim. Intenţia lui era să se nevoiască într-o colibă în partea de răsărit a Kareii, în vestitul ţinut pustnicesc Kapsala. L-am sfătuit frăţeşte să nu se stabilească acolo pentru că existau mulţi asceţi simpli zeloţi cu care nu putea să intre în comuniune. Mi-a răspuns că va încerca. Ne-am îmbrăţişat în Domnul şi luând binecuvântare ne-am despărţit cu multă iubire, având în sufletul meu multă admiraţie pentru el.

După douăzeci de zile am primit o scrisoare din partea lui: «Slavă lui Dumnezeu, sunt sănătos prin rugăciunile Sfinţiei Tale! Dulcele nostru lisus Cel înălţat la ceruri să ne dăruiască amândurora sănătate! Am socotit de datoria mea să vă scriu unde şi cum m-am stabilit, pentru că mi-aţi arătat iubire şi grijă. Am plecat aşa cum v-am spus mai întâi la Kapsala, dar am aflat lucrurile aşa cum mi le-aţi descris. Ca să nu lungesc vorba, fiecare colibă şi fiecare biserică erau separate. Nu mi-au spus nici Hristos a înviat! şi altele. Am plecat şi am venit la Schitul pustiit al Ivirilor, unde mi-am luat o colibă cu puţin teren şi o grădină mică. Coliba este foarte veche, ca şi bisericuţa Sfinţilor Arhangheli. După ce-mi pun în ordine terenul mă gândesc să mă apuc să lucrez ceva. Acestea am să vă spun, părinte, vă sărut mâna cu evlavie şi vă cer binecuvântarea. Paisie monahul!»

Sfântul acesta m-a cinstit cu prietenia lui, şi de fiecare dată când ne vedeam aflam prilejul să dobândesc învăţături şi experienţe despre viaţa ascetică de la un mare nevoitor care-şi supusese trupul duhului până în punctul de a-şi primejdui viaţa. Intr-o scrisoare de-a lui din 3.11.1969, în care îmi descrie o călătorie la Tesalonic şi Atena, de dragul unui preot bun, care nu era pe placul conducerii de atunci a lui Ieronim - pentru că a ajutat la intrarea în mănăstire a două tinere -, printre altele mi-a scris: «Despre problema sănătăţii mele nu m-am îngrijit deloc pentru că m-am temut să nu-mi găsească ceva şi să mă oprească în spital. Doar pentru stomac m-am sfătuit cu un medic, şi de acum înainte voi lua aminte pentru că risc să mă îmbolnăvesc de ulcer, deoarece ceaiul simplu îmi face rău. Voi mânca de acum înainte şi hrană tare!» Adică până atunci nu mânca hrană tare şi trăia cu ceai, cu toate că avea doar o jumătate de plămân!

Intr-adevăr, am descoperit că Fericitul Paisie continua tradiţia ascetică cu mare acrivie, alcătuită din tripticul: postire, priveghere, rugăciune, pe care cărţile noastre liturgice le preaslăvesc ca virtuţi fundamentale şi care sunt urmate de «ha-risme cereşti».

Ca să prescurtez detaliile vieţii lui, mă voi limita la convorbirile noastre cu puţine zile înainte de fericita lui adormire. Cu toate că avea în orice clipă nevoie de oxigen, mă ţinea lângă pa tul lui la Sfânta Mănăstire Sfântul Ioan din Suroti, Tesalonic, unde şi-a dat sufletul său sfânt în mâinile lui Dumnezeu şi unde mormântul lui a devenit loc de închinare pentru toţi grecii şi nu numai.Ca fiu al păcii recomanda pacea şi ascultarea smerită în Biserică, numindu-i răzvrătiţi pe cei care se împotriveau din motive de pioşenie faţă de rânduielile bisericeşti, şi nu dogmelor care puneau în primejdie credinţa în Dumnezeu. Era foarte mâhnit pentru certurile din Biserică şi se pronunţa împotriva celor care tulburau pacea ei, dar îi şi micşorau credibilitatea în lume. Plângea şi se ruga ca Domnul să le dea duhul pocăinţei şi al smereniei, să le deschidă ochii sufletelor, ca să-şi vadă greşelile înfricoşătoare. Aceleaşi lucruri spunea şi despre cearta anumitor aghioriţi cu Patriarhul Ecumenic.

Sfântul Paisie avea multe năzuinţe referitoare la Biserică şi la întregul neam, iar părerile sale despre viitorul elenismului erau pline de optimism, căci se sprijinea pe argumentele imbatabile şi pe profeţiile Sfântului Cosma, nădăjduind în pocăinţa poporului nostru. Şi mai înainte, dar şi în ultimele tresăriri ale duhului său simţea că elenismul, după ce va fi trecut printr-un foc purificator va fi preaslăvit de către Dumnezeu, pentru că păstrează comoara credinţei ortodoxe, în paralel s-a pronunţat cu convingere că Turcia se va destrăma. O treime va pieri, altă treime va fi mutată în străfundurile Asiei, iar partea rămasă va primi Ortodoxia.

Era foarte fericit că va pleca dincolo şi mi-am explicat starea lui sufletească fericită ca o consecinţă a înştiinţării harului divin pe care îl primise, de vreme ce-şi închinase întreaga lui viaţă cu putere şi iubire Domnului şi fraţilor săi în Hristos, pentru care suferea rugându-se neîncetat, postind, dar şi primind în trupul lui durerile şi pătimirile care se cuveneau altora. Socotesc că acestui cuvios i se potriveşte cuvântul potrivit sfinţilor, că l-a iubit mai mult pe aproapele decât pe sine".

Ascetul de la Panaguda, Editura Egumenita

Cumpara cartea "Ascetul de la Panaguda"

Monahul Teoclit Dionisiatul, revista Creştinul, 3 noiembrie, 1994

24 Octombrie 2016

Vizualizari: 423

Voteaza:

Amintiri despre Parintele Paisie 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE