Consider cunoştinţa pe care am avut-o cu fericitul Părinte Paisie şi relaţia cu el ca fiind dintre cele mai mari binecuvântări duhovniceşti pe care mi le-a dăruit Dumnezeu.

Prima noastră întâlnire s-a petrecut în decembrie 1971, atunci când, împreună cu stareţul meu Emilian şi cu alţi doi părinţi de la Meteora, unde ne aflam atunci, am mers la Sfântul Munte pentru a căuta o mănăstire în care să ne stabilim obştea noastră, din cauza multor probleme pe care le aveam acolo cu lucrările arheologice şi cu turismul.

Părintele Paisie se găsea încă la coliba „Sfintei Cruci" pe care o moştenise de la cuviosul său stareţ, fericitul părinte Tihon rusul.

Ne-a primit cu mare dragoste şi am vorbit cu el mult timp. Avea trei portocale şi nu erau suficiente pentru a primi fiecare vizitator câte una. Astfel mi le-a dat pe toate mie, care eram şi cel mai mic - încă frate de mănăstire şi a zis cu bucurie: „în acestea am băgat un medicament şi cine le mănâncă va deveni călugăr. Ia-le tu".

Am observat că pe peretele micii sale chilii scrisese fie cu cărbune, fie cu creionul sau pixul diverse ziceri din Sfânta Scriptură sau din Sfinţii Părinţi. M-a impresionat versetul din Psaltire: „Cel ce scoate din pulbere pe cel sărac şi ridică din gunoi pe cel sărman, ca să-l aşeze cu cei mari, cu cei mari ai poporului Său" (Ps. 112, 7-8), care era scris cu litere mai mari şi pe mijlocul zidului.

Când am stat afară am văzut un măslin cu o singură creangă decojită şi cu trei frunzuliţe în vârf. L-am întrebat ce înseamnă acest lucru şi ne-a spus: „Citiţi şi o să vă spună măslinul însuşi". A scris deci deasupra ramurii decojite: „Aşa vor deveni preoţii când îşi vor da jos reverenda". Atunci aveau loc foarte multe discuţii în cercurile bisericeşti ale Greciei pentru a se modifica înfăţişarea exterioară a clericilor din lume iar părintele, obosit să răspundă întrebărilor adresate de pelerini în legătură cu această temă, a găsit măslinul decojit ca mijlocul de explicaţie cel mai bun.

Atunci când a venit timpul să fiu tuns monah la Marea Meteora i-am scris o invitaţie şi mi-a răspuns cu destulă întârziere, căci primise târziu scrisoarea mea. Această scrisoare a sa o păstrez ca pe sfintele moaşte atât pentru conţinutul ei, dar şi pentru că este scrisă de mâna părintelui. Mai păstrez ca relicvă şi cartea despre cuviosul Arsenie Capadocianul pe care mi-a dat-o cu dedicaţie.

Relaţiile noastre au devenit însă mai strânse atunci când, prin anii 1975-1976 am slujit şi am rămas în Căreia ca secretar general al Sfintei Chinotite a Sfântului Munte. Pe atunci obligaţiile de serviciu erau puţine, iar părintele Paisie nu devenise foarte cunoscut. Astfel, imediat ce, în jurul amiezii, terminam slujirea, îmi luam bastonaşul şi coboram la părintele, la „Sfânta Cruce". Acest contact zilnic m-a ajutat din punct de vedere duhovnicesc extrem de mult, deoarece avem binecuvântarea să ascult şi să văd multe lucruri minunate, de unul singur dar şi asistând la convorbirile părintelui cu vizitatorii care soseau între timp.

In ianuarie 1976 i-am povestit un eveniment frumos care a avut loc în Căreia. S-a emoţionat şi mi-a zis: „Ia spune-mi, suflet binecuvântat, scrii ceea ce auzi şi vezi?". „Nu, părinte", i-am răspuns. „Să îţi dau una care să fie în întregime a ta. Fii atent să-ţi zic. Acestea vor fi mai târziu hrană pentru oamenii care vor avea o mulţime de probleme.

De acum înainte dacă nu vei scrie, vei avea ocara mea şi ocara celor 318 Părinţi". M-am înspăimântat şi de atunci înainte am notat toate lucrurile bune pe care le auzeam şi vedeam.

In această perioadă m-am minunat de marea iubire a părintelui pentru sărmanii tineri. Astfel un copil orfan şi privat de dragoste a stat şi l-a ascultat timp de nouă ore, cu toate că, după cum mi-a zis, era epuizat de priveghere şi post. „Dar dacă nici eu nu i-aş fi arătat dragoste, unde să o fi găsit sărmanul", mi-a zis.

In ceea ce priveşte tema dragostei, am avut următoarea experienţă frumoasă şi veselă.

Era în luna mai a anului 1976; stăteam sub un măslin într-o după-amiază, pe nişte buşteni şi el împletea şiragul de mătănii, iar eu ascultam cuvintele sale minunate. Brusc s-a oprit şi a zis: „Bine ai venit, bine ai venit". „Cine este, părinte?". „Părintele Ieremia" (fericitul părinte Ieremia era un monah la Stavronichita cu barbă lungă şi înfăţişare impunătoare). Privind spre poarta de la gard nu l-am văzut pe părintele Ieremia. „Părinte, unde este părintele Ieremia?". „Iată-l, binecuvântatule" şi s-a ridicat, mergând spre fântâna în care se strângea apa de ploaie. Privind, am văzut un uriaş şarpe negru intrând şi ieşind printre pietrele de la gura fântânii. Deoarece şerpii îmi dau fiori, am luat un toiag să îl omor. Părintele m-a ţinut zicând: „Ce vrei să faci, binecuvântatule? O să-mi omori novicele. Hai aici - şi m-a dus la mormântul părintelui Tihon. Vezi această piele de şarpe? Este de iarnă şi vizitatorul meu anterior, care îmi ţine tovărăşie când stropesc roşiile, şi-a scos-o acum pentru că a venit primăvara.

Mai am unul mai mic care se joacă cu şoriceii pe masa pe care rindeluiesc scândurile pentru iconiţele de lemn pe care le dau ca binecuvântare". I-am spus că mie mi-e silă şi de şoareci. „Hai, părinte, şi tu cu şerpii şi şoarecii tăi...". Acesta s-a supărat şi a ridicat mâna. „Să îţi dau una să înţelegi, eşti şi tu părinte, om. Măi binecuvântatule, se nasc mieii, iezişorii, pisicuţele şi celelalte animale, copiii le sărută, le împodobesc cu pănglicuţe, dorm şi se joacă cu ele. Numai două animăluţe nu au soartă bună sub soare: şoarecii şi şerpii. Dacă nici noi călugării nu le iubim, cine să le iubească?". „Dar înţeleg ceva din această dragoste, părinte?". „Măi, măi, măi, nu ţi-e ruşine să zici" - şi trăgând trei frunzuliţe dintr-un tufan a zis: „Ai auzit cum l-a durut pe copăcel şi a zis Oh!". „Nu am auzit, părinte". „Ei, cum să auzi! S-a prins piatra şi de sufletul tău!

Suflet binecuvântat, Dumnezeul nostru din iubire a făcut lumea. Din iubire se căsătoresc părinţii noştri şi toţi oamenii suntem rodul dragostei lor. Cu dragoste creştem şi se continuă viaţa. Şi ultima faptă de dragoste este înmormântarea. Ai înţeles?". Altădată, când am mers cu maşina mănăstirii să îl luăm la Simonopetra, înainte să plecăm a zis: „O clipă, să îmi hrănesc copilaşii". „Ce copilaşi, părinte?". „Uite! Am doi dihori care vin şi le dau pâine uscată. Dar ultima dată s-a stricat. S-au lenevit. Nu o mănâncă uscată, vor să o înmoi şi să o pun gata pregătită pe tavă".

Adeseori striga păsărelele şi le ţinea în mână hrănindu-le cu bucăţele de pâine uscată. Altădată a îngrjit un arici, iar odată un broscoi mare - dovezi ale stării sale de nevinovăţie paradisiacă. In toamna lui 1975 a întrebat o şopârlă care stătea la soare lângă el să spună dacă există Dumnezeu, ca să creadă un vizitator necredincios, matematician, care dorea o minune. Şopârla s-a ridicat dreaptă şi a scos limbuţă ei. Astăzi, cel mai înainte necredincios este un membru ales al Bisericii.

In 1978, mergând la părintele Efrem Katunakiotul, am întâlnit pe vapor un părinte de la Schitul Sfânta Ana, răposat acum, pe părintele Anania, care, discutând, s-a referit la existenţa pustnicilor goi de pe Athos. De Izvorul Tămăduirii, în 1979, am mers cu treburi de-ale mănăstirii la Stavronichita şi cu puţin timp înainte să apună soarele am trecut să îi spun părintelui „Hristos a înviat!", împreună cu un prieten al mănăstirii noastre. După ce ne-a primit cu mare bucurie, ne-a introdus în bisericuţa Crucii să cântăm şi apoi ne-a spus: „Mergem acum afară în arhondaric să petrecem". A adus un vas cu ouă roşii şi ciocnindu-le cu noi a făcut diverse comentarii vesele. După câtva timp, a început să se înnopteze. I-am spus: „Părinte, daţi-ne binecuvântarea să plecăm la Căreia căci s-a înnoptat şi nu avem nici lanterne; o să murim". „Luaţi loc, binecuvântaţilor, m-a mâncat singurătatea, staţi să mai vorbim puţin". Şi când ne-a însoţit până la „agenţie", cum spunea unui loc până la care îşi însoţea vizitatorii, i-am făcut metanie şi atunci mi-am amintit şi i-am zis: „Părinte, am auzit la Sfânta Ana despre nişte pustnici goi". „Eh, şi ce vrei de la mine?" „Părinte, există sau sunt închipuiri?". „Tu ce zici, există sau nu există?". „Părinte, din moment ce îi avem pe vechii cuvioşi Onufrie, Macarie Romeul, Petru Athonitul, de ce să nu existe şi astăzi?".

„Dacă eşti întrebat, să confirmi că există". „Şi câţi sunt, părinte, nouă sau doisprăzece?" -după cum auzisem. „Nici nouă, nici doisprăzece. Sunt şapte". „Intotdeauna şapte?". „Da, până la sfârşitul lumii". „Şi cum se întâmplă aceasta?". „Atunci când unul trece la Domnul, ceilalţi, cu darul mai înainte vederii ştiu că există un alt monah la fel de vrednic în asceză şi îl cheamă". „Unde se află, părinte?". „Pe tot Athosul". „Goi?". „Da, cu totul goi". „Şi ce mînâncă?". „Suflet binecuvântat, aceştia rămân goi în mijlocul zăpezii şi Tatăl Cel ceresc Care hrăneşte păsările să îi lase înfometaţi?". „Şi poate, părinte, să îi întâlnească cineva?". „Doar dacă vor ei. Altfel pot fi în faţa ta, se roagă şi devin nevăzuţi". Eu m-am pierdut. „Haideţi acum, căci s-a înnoptat şi puteţi să pieriţi"... M-am oprit puţin şi i-am zis: „Părinte, tu eşti de două ori mai în vârstă ca noi.

In mod firesc, ai putea să treci la Domnul primul. Nu e păcat ca noi, atunci când ne întreabă oamenii, să le spunem poveşti?". „Ce vrei, binecuvântatule?". „I-ai cunoscut pe pustnicii goi?". „Şi cu ce te ajută pe tine dacă i-am cunoscut sau nu?". „Ca să le putem spune mâine oamenilor". S-a oprit o vreme şi cu oarecare şovăială a zis: „Cunosc patru dintre ei". „Cum, părinte?". „La fiecare patru ani mă întâlnesc cu ei. Uite, în zilele acestea mă voi întâlni cu un anume părinte Serafim. Dar unde eşti, binecuvântatule? Nu te entuziasma prea tare în legătură cu pustnicii goi. Există pe Athos o stare de sfinţenie mai mare". „Şi care este aceasta, părinte?". „Dacă îţi voi spune acuma, nu eşti la măsura duhovnicească potrivită şi o să-ţi strici mintea. In loc să mergi la Simonopetra te vom lega cu funii şi o să te ducem la spitalul de psihiatrie din Tesalonic.

Am să îţi spun mai târziu". Dar după cum se pare nu am ajuns la măsura duhovnicească necesară şi astfel nu am aflat care este această stare superioară de sfinţenie!

In luna martie 1976, pe Sfântul Munte hoinărea un copil de 16 ani care se încurcase foarte urât cu magia şi făcea în mod demonstrativ multe lucruri ciudate cu un mare sentiment de mândrie. Când i-am povestit aceasta părintelui la îndemnul stareţului Emilian, părintele Paisie mi-a povestit lucruri înfricoşătoare despre încercarea sa timp de trei zile de a-l ajuta pe bietul tânăr. In ultima zi, demonul l-a pus pe copil să rupă buşteni mari şi să îl provoace pe părintele Paisie, zicându-i: „Unde e puterea Hristosului tău? Fă şi tu ceea ce fac eu!". Părintele mi-a spus că s-a aflat în mare ispită. Dar ca să îi arate ce putere avea numele şi Crucea lui Hristos, a spus tânărului: „Eu voi vrea şi voi accepta dacă de aici de unde stăm vei crăpa acea piatră" (care se găsea la o distanţă de aproximativ 60 de metri). Tânărul a încercat invocându-i pe demoni, dar nu a reuşit nimic. I-a spus părintelui Paisie: „Merg să ating piatra şi o să vezi cum va crăpa". Atunci părintele, mâniat de neruşinarea diavolească, i-a spus: „Mie mi-o va crăpa Hristos de aici" şi făcând peste piatră semnul crucii şi spunând: „Iisus Hristos învinge", aceasta s-a făcut bucăţele, cum am văzut-o în după-amiaza în care am coborât la părintele. Atunci tânărul sau mai degrabă demonul cel mândru care a fost umilit s-a grăbit să îl lovească pe părintele. Acesta a strigat: „Doamne Iisuse" şi imediat copilul a fost răpit în văzduh şi trecând pe deasupra chiliei, demonii l-au aruncat cu putere în arbuştii pârâului. A strigat: „Nu ţi-e milă, părinte? Ajută-mă! M-am rupt în bucăţi". „Măi suflet binecuvân-tat, nu vezi că te-a acaparat diavolul? Părăseşte-l...". S-a temut să îl scoată dintre tufişuri ud leoarcă, aşa cum era, mi-a spus.

Odată stareţul nostru a trimis părintelui Paisie doi ucenici ca să ia binecuvântarea sa. Mi-au povestit un lucru la care s-a referit cu bucurie. „Pe când eram în armată, dragilor, în centrul instrucţiei se afla un lac mare cu apă. Pe partea opusă se afla o coardă pe care ţinând-o o trăgeam cu putere ca să trecem lacul fără să cădem în el.

Câţi trăgeau cu putere treceau fără niciun fel de probleme. Insă cei care erau fricoşi şi încercau fără mare putere, cădeau în lac şi se udau şi erau batjocoriţi. Astfel trebuie să fiţi şi voi, ucenicii. De pe acum trebuie să daţi toate puterile voastre duhovniceşti lui Hristos, fără să ţineţi cont de ispite şi piedici, şi trecând lacul încercării, veţi deveni călugări buni şi încercaţi".

Odată, era după Paşti, am mers să îl vizitez şi l-am găsit foarte mâhnit. „Ce ai păţit, părinte?", l-am întrebat. „Să mergem înăuntru şi ceea ce am să-ţi spun, să spui şi tu altora. Deci, citind în fiecare zi sinaxarele sfinţilor noştri şi mai ales ale copilelor Varvara, Pişti, Elpida, Agapi etc. şi văzând ce înfricoşătoare cazne au suferit din partea păgânilor, am fost foarte mişcat şi i-am spus Domnului: Doamne, aceste făpturi mici şi neputincioase au suferit atâtea martirii pentru dragostea Ta şi au rămas ferme până la capăt. Eu, pseudo-călugărul la care vin cu toţii şi mă cinstesc şi mă socotesc sfânt, fără să ştie ce tinichea veche, bună de aruncat sunt, ce fac pentru dragostea Ta? Dă-mi, te rog, un martiriu şi mie... O dată, de două ori, de trei ori... nimic! Odată a apărut Domnul aşa cum vorbim noi doi şi mi-a zis: «Bine, părinte Paisie, ce martiriu ceri? Există azi împăraţi ca Nero şi Diocleţian?». «Atunci, Doamne, dă-mi ceva la fel ca martiriul...

Ei, mi-a dat cancerul! Ştii cum doare? Iţi spun, părintele meu, dacă nu aş fi avut credinţa pe care o am şi conştientizarea faptului că eu l-am cerut, le-aş fi trântit pe toate jos şi n-aş fi crezut nici în Dumnezeu, nici în sfinţi. De aceea, dacă tu sau cineva vede un cunoscut sau un prieten având, spre exemplu, cancer, să nu zici: Doamne, sărmanul acesta are femeie, copii, obligaţii, este încă tânăr... ia de la el cancerul şi dă-mi-l mie... Aceasta este o mare trufie şi e ca şi cum l-ai învăţa pe Dumnezeu ce să facă. Dacă noi ştim câte kilograme ridică măgăruşul nostru şi nu îl supraîncărcăm ca să nu i se rupă coloana vertebrală, Atotcunoscătorul Dumnezeu şi Tatăl iubitor al copiilor Săi nu ştie ce face şi o să-I dăm noi lecţii?...".

Ultima dată când l-am vizitat împreună cu părintele Emilian şi cu alţi trei părinţi, abia ne-am aşezat şi l-am întrebat cum este, ne-a spus: „Să zicem, avem nevoie de un atelier al gândurilor bune - şi a continuat. Alaltăieri, vineri, mi-am zis: mă voi închide toată ziua în paraclis ca să mă rog, nu voi deschide nimănui. Intr-adevăr, lucru ciudat, nu m-a deranjat nimeni până la apusul soarelui. Atunci a sunat cu insistenţă toaca de fier de la gard. A insistat, dar mi-am zis că nu o să deschid. Deaorece bătăile continuau, am privit pe fereastra bisericii şi am văzut lovind un flăcău. Am fost înştiinţat că era un suflet bun. Am deschis uşa şi i-am zis:

- Băiete, de ce loveşti tochiţa? Ce vrei?

- Vreau să îl întâlnesc pe pustnic.

- Care pustnic?

- Pe părintele Paisie.

- Pe acest ipocrit şi fals? Nu este aici, a mers în Căreia să cumpere ţigări şi apoi cine ştie la ce oră o să se întoarcă beat de la cârciumă. Pleacă, pentru că o să se închidă poarta la Cutlumuş.

- Părinte, mi-a zis băiatul. Dacă părintele Paisie este aşa cum zici, ipocrit şi îşi bate joc de lume, o să răspundă înaintea lui Dumnezeu. Eu am auzit de la prietenii mei că i-a ajutat mult cu sfaturile sale şi am să-l aştept indiferent cât va întârzia ca să mă ajute şi pe mine.

Am fost mişcat! Măi, eu să îi pun bombă la temeliile gândirii sale şi el să se comporte într-un mod aşa de emoţionant... Am deschis poarta gardului şi am avut o discuţie, ce să vă zic! S-a dovedit a fi un diamant".

Intre timp, acum câteva zile venise un om bogat pe care îl ajutasem puţin duhovniceşte şi la plecare mi-a zis:

- Părinte, drept răsplată pentru câte mi-ai zis, ce dar doreşti să îţi fac? Am mulţi bani.

- Nu vreau nimic, i-am zis.

- Nu! Nu! Spune-mi ce vrei.

Pentru a scăpa de el, i-am zis: Vreau să îmi cumperi un buldozer mare ca să defrişez pădurea şi să sădesc grădini.

- Ce marcă să fie, părinte?

- Oh! Ce am păţit! Binecuvântatule, ce să fac eu cu ogoarele? Trimite-mi, dacă vrei, o cutie mare cu ţigări scumpe fiindcă numai de acelea fumez. A plecat... Alaltăieri mi-au adus vecinii de la poştă o cutie mare. O deschid şi văd ţigări de cea mai bună şi mai scumpă marcă. Am râs de simplitatea omului... Acum să vedeţi urmarea. Venise un zidar sărac al cărui copilaş avea leucemie acută. Auzise de mine şi a venit plângând, stând la rând:

- Ce ai, dragul meu?

- Părinte, fie-ţi milă de mine. Copilaşul meu moare de leucemie acută.

- Uite ce e, îi zic. Am un doctor specialist foarte bun, dar ia foarte mult la examinări. Ai să plăteşti?

- Părinte, sunt un muncitor sărac.

- Uite ce e, doctorul meu nu ia bani, ia patimi. Este Hristos. Ai vreo patimă să tai?

- Una sau chiar două, părinte...

- Ce te chinuie mai tare?

- Fumez, părinte, patru cutii pe zi.

- Binecuvântatule, nici chiar ca şi arabii. Renunţă la două şi Hristos va fi mişcat de sacrificiul tău şi va ajuta, mă voi ruga şi eu. După puţine zile a revenit plângând.

- Ia părinte, un lemn tare şi sparge-mi capul. Când m-am întors am renunţat imediat la ţigări şi în mod miraculos, copilaşul meu s-a făcut bine. Insă într-o zi, un văr de al meu a insistat şi mi-a oferit o ţigară, eu am luat-o şi am început iar să fumez ca un maniac. Situaţia copilului s-a înrăutăţit imediat. Soţia mea a strigat la mine. Aleargă iar la părintele. De aceea am venit, ca mai întâi să mă ierţi şi să îmi salvezi copilul. Am greşit!

După aceasta au început alţi vizitatori să vină unul câte unul pe sub castani. Deodată, un bătrân grăsuţ din Tesalonic, care venea cu multă regularitate şi îmi punea metanii şi mă cinstea ca pe un sfânt, a venit alergând şi m-a prins dintr-o dată de gât:

- Ticălosule, astăzi m-a trimis Dumnezeu să te demasc căci îţi baţi joc de oameni. Nu e destul că eşti ipocrit, eşti şi lipsit de evlavie. Fumezi în biserică. Nu ţi-e ruşine puţin?

Eu m-am pierdut.

- Ce spui, suflet binecuvântat? Ceea ce ai auzit!

- Şi te-am ţinut drept sfânt...

Ce se întâmplase? Plângând, părintele îndurerat de mai înainte a văzut uşa chiliei deschisă şi a intrat înăuntru. Ochii lui au căzut pe icoana Mântuitorului în faţa căreia am măsuţa pentru colivă. Adânc mişcat, a zis: „Hristoase al meu, îţi promit că nu o să mai fumez şi scapă-mi copilul". Şi a lăsat pe măsuţă cutia cu ţigări şi bricheta. Bătrânelul din Tesalonic a fost invidios şi a zis: „Am venit de atâtea ori şi Paisie nu m-a băgat în chilie. Ascunde vreun secret". Şi intrând fără să îmi dau seama, a văzut cutia cu ţigări şi bricheta pe care le-a lăsat tatăl îndurerarat şi i-au dispărut toată pseudo-evlavia şi respectul său... Să ştiţi, părinţi, că gândirea lui anapoda o să îl distrugă, însă iată cum a funcţionat atelierul tânărului şi al părintelui!... De aceea v-am spus că avem nevoie de atelier al gândurilor bune".

„Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris" (In 21, 25).

Doar minunile pe care le-a săvârşit după adormirea sa marele şi smeritul părinte Paisie şi pe care le-au scris maicile Mănăstirii Souroti depăşesc cinci mii, după cum ne-a adeverit cuvioasa maică stareţă Filoteia.

Noi nu mai avem nimic de adăugat decât că, aşteptând recunoaşterea bisericească oficială a sfinţeniei cuviosului părinte, strigăm împreună cu psalmistul: „Mare este Dumnezeu întru sfinţii Săi!".

„Iisus Hristos ieri şi azi şi în veci este Acelaşi".

Ieromonahul Atanasie Simonopetritul

Sfantul Paisie Aghioritul, Doxologia

Cumpara cartea "Sfantul Paisie Aghioritul"

 

• Parintele Paisie Aghioritul
  Publicat in : Parinti
• Mormantul Parintelui Paisie Aghioritul
  Publicat in : Religie