Apocalipsa

Apocalipsa Mareste imaginea.

Importanţa Apocalipsei şi interesul pentru ea

Apocalipsa sau, în traducere din limba greacă, Descoperirea Sfântului Ioan Teologul este singura carte profetică din Noul Testament. Ea este o încununare firească a ciclului cărţilor sfinte ale Noului Testament.

Cărţile despre Lege, istorie şi morală oferă creştinului informaţii în ceea ce priveşte întemeierea şi evoluţia istorică a Bisericii lui Hristos, precum şi îndrumare pentru viaţa personală. Apocalipsa însă oferă minţii şi inimii încrezătoare semne profetice tainice despre soarta viitoare a Bisericii şi a întregii lumi. Apocalipsa este o carte mistică, foarte greu de interpretat şi înţeles. Prin urmare, Tipicul bisericesc nu recomandă citirea ei în timpul slujbelor.

Dar tocmai datorită acestui caracter mistic al ei, cartea atrage atenţia atât a creştinilor credincioşi, cât şi a liber-cugetătorilor curioşi. De-a lungul istoriei nou-testamentare a omenirii, oamenii s-au străduit să descifreze semnificaţia şi sensul vedeniilor enigmatice descrise în ea. Există o literatură bogată despre Apocalipsa, incluzând şi unele lucrări de-a dreptul absurde care abordează originile şi conţinutul acestei cărţi mistice. Printre asemenea lucrări se remarcă recenta carte a lui N.A. Morozov, The Revelation in Thunder and Storm. Pornind de la ideea preconcepută că viziunile descrise în Apocalipsa redau cu precizia unui observator astronomic aşezarea stelelor pe cer, Morozov face unele calcule astronomice şi ajunge la concluzia că exact aşa erau aşezate stelele pe cer la data de 30 septembrie 395. Inlocuind persoanele, faptele şi descrierile din Apocalipsa cu planete, stele şi constelaţii, Morozov se foloseşte din belşug de contururile nedefinite şi vagi ale norilor prin care înlocuieşte numele de stele, planete şi constelaţii care lipsesc, în scopul de a completa întregul tablou al cerului corespunzător imaginii din Apocalipsa. Atunci când nici norii nu îl mai pot ajuta, deşi sunt alcătuiţi dintr-o materie uşor de modelat pentru nişte mâini iscusite, Morozov reface însuşi textul Apocalipsei astfel încât să se potrivească înţelesului de care el are nevoie. O asemenea atitudine îndrăzneaţă şi superficială faţă de textul Sfintei Scripturi este justificată de Morozov fie prin greşelile şi ignoranţa copiştilor textului, „care nu înţelegeau sensul astronomic al reprezentărilor", fie prin faptul că însuşi autorul Apocalipsei, „datorită ideii sale preconcepute", a făcut interpretări forţate în privinţa descrierii imaginii cerului şi a stelelor. Printr-o asemenea metodă „ştiinţifică", N.A. Morozov desemnează ca autor al Apocalipsei pe Sfântul Ioan Hrisostom (347-407), Arhiepiscop al Constantinopolului. Deşi concluziile sale sunt total absurde din punct de vedere istoric, pe Morozov nu îl deranjează.

In vremurile noastre - perioada Primului Război Mondial şi a Revoluţiei Ruse, iar apoi a celui de-al Doilea Război Mondial, când omenirea a trecut prin atât de multe şocuri şi nenorociri îngrozitoare - încercările de a interpreta Apocalipsa printr-o raportare la evenimentele petrecute s-au înmulţit. Unele dintre aceste încercări au fost reuşite, altele mai puţin.

In realizarea unor asemenea încercări de interpretare a Apocalipsei, ca şi a oricărei cărţi a Sfintei Scripturi, trebuie să se ţină seama şi de relatările din celelalte cărţi sfinte ale Bibliei, precum şi de lucrările de interpretare ale Sfinţilor Părinţi şi dascăli ai Bisericii. Printre lucrările patristice de seamă în interpretarea Apocalipsei distingem valorosul Comentariu la Apocalipsă al Sfântului Andrei, episcop de Cezareea, care face o sinteză a tuturor punctelor de vedere asupra Apocalipsei din perioada preniceeană (înaintea Sinodului Ecumenic de la Niceea din 325). De asemenea valoroasă este şi Apologia Apocalipsei scrisă de Sfântul Ipolit al Romei (aprox. 230).

In vremuri mai recente au apărut o mulţime de lucrări care cuprind comentariul la Apocalipsă, astfel încât către sfârşitul secolului al XlX-lea existau aproximativ 90 (numai în limba rusă). Printre cele mai valoroase lucrări ruseşti amintim: 1) A. Zhdanov, Descoperirea Domnului despre cele şapte Biserici ale Asiei (o încercare de explicare a primelor trei capitole din Apocalipsă); 2) Episcopul Petru, Explicarea Apocalipsei Sfântului Apostol Ioan Teologul; 3) N.A. Nicolsky, Apocalipsă şi proorocia mincinoasă demascată de ea; 4) N. Vinogradov, Despre scopul final al lumii şi al omenirii; 5) M. Barsov, Colecţie de eseuri pentru interpretarea şi citirea edificatoare a Apocalipsei.

Autorul Apocalipsei se numeşte pe sine „Ioan" (Apocalipsă 1, 1; 4, 9). In opinia generală a Bisericii, acesta este Sfântul Apostol Ioan, ucenicul iubit al lui Hristos, care pentru învăţătura sa cea mai înaltă în privinţa Cuvântului lui Dumnezeu a fost supranumit „Teologul". Condeiului său inspirat îi aparţin, de asemenea, a parta evanghelie canonică şi trei epistole soborniceşti. Această opinie a Bisericii este motivată atât prin faptele prezentate în Apocalipsă, cât şi prin multe alte indicii incluse în ea sau din afara ei.

1) Autorul Apocalipsei se numeşte pe sine „Ioan" încă de la început, afirmând că lui i-a fost dată Descoperirea de la Iisus Hristos (1, 1). In continuare, salutând cele şapte Biserici din Asia Mică, se numeşte iarăşi „Ioan" (1, 4). Apoi, vorbind despre sine, se numeşte iarăşi „Ioan" şi spune că „a fost în insula ce se cheamă Patmos de dragul cuvântului lui Dumnezeu şi al mărturiei lui Iisus" (1, 9). Este cunoscut din vieţile apostolilor că cel care a fost exilat în insula Patmos este în mod sigur Sfântul Ioan Teologul. Către sfârşitul Apocalipsei, autorul se numeşte pe sine încă o dată „Ioan" (22, 8). In versetul al doilea din primul capitol el se numeşte martor ocular al lui Iisus Hristos (compară cu 1 Ioan 1,3).

Părerea că Apocalipsă a fost scrisă de un anume „Ioan prezbiterul" este cu totul neîntemeiată. Faptul că ar exista o persoană precum „Ioan prezbiterul" diferită de Apostolul Ioan este mai degrabă îndoielnic. Unica mărturie care ne dă dreptul să vorbim despre „Ioan prezbiterul" este un pasaj dintr-o lucrare a lui Papias, păstrată de istoricul Eusebiu. Este o lucrare destul de obscură ce dă naştere unor bănuieli şi supoziţii care se contrazic reciproc. De asemenea, cu totul neîntemeiată este şi opinia potrivit căreia scrierea Apocalipsei aparţine lui Ioan Marcu, adică evanghelistului Marcu. Şi mai absurdă este opinia prezbiterului roman Caius (secolul III) potrivit căreia Apocalipsa ar fi fost scrisă de ereticul Cerint.

2) Cea de-a doua dovadă că Apocalipsa aparţine Sfântului Apostol Ioan Teologul este asemănarea cu Evanghelia şi epistolele acestuia, nu numai în spirit, ci şi în stil şi mai cu seamă în câteva expresii caracteristice. Astfel, propovăduirea apostolică este numită aici „mărturie" sau „mărturisire" (Apocalipsa 1, 2; 1, 9; 20, 4, în comparaţie cu Ioan 1, 7; 3, 11; 21, 24 şi 1 Ioan 5, 9-10). Domnul Iisus Hristos este numit „Cuvântul" (Apocalipsa 19, 13, în comparaţie cu Ioan 1, 1-14 şi 1 Ioan 1, 1), precum şi „Mielul" (Apocalipsa 5, 6; 17, 14 în comparaţie cu Ioan 1, 36). Cuvintele profetice ale lui Zaharia „Vom privi la Acela pe Care L-au străpuns" (Zaharia 12, 10), atât în Evanghelie (Ioan 19, 37), cât şi în Apocalipsa (1, 7), sunt citate conform textului iudaic al Scripturii.

O altă opinie este că limbajul utilizat în Apocalipsa este distinct de limbajul celorlalte scrieri ale Sfântului Apostol Ioan. Această diferenţă se explică atât prin conţinutul scrierilor, cât şi prin condiţiile în care au fost scrise. Cu toate că Sfântul Apostol Ioan cunoştea bine limba greacă, totuşi, aflându-se în exil departe de limba greacă vorbită, influenţa puternică a limbii ebraice şi-a pus pecetea în textul Apocalipsei, el însuşi fiind de origine iudaică. Pentru un cititor obiectiv al Apocalipsei este mai presus de orice îndoială faptul că asupra întregului ei text se află pecetea spiritului marelui apostol al iubirii şi contemplaţiei.

3) Toate mărturiile primare şi cele târzii patristice confirmă ca autor al Apocalipsei pe Sfântul Ioan Teologul. Papias al Ierapolei, discipolul său, îl numeşte pe autorul Apocalipsei „Bătrânul Ioan", nume pe care îl utilizează pentru sine însuşi Apostolul Ioan în epistolele sale (II Ioan 1, III Ioan 1).

Mărturia Sfântului Iustin Martirul este, de asemenea, importantă. înainte de convertirea sa la creştinism, a locuit o perioadă îndelungată în Efes, oraşul în care şi marele apostol a locuit mult timp, unde a şi murit.

Mulţi Sfinţi Părinţi au citat în opera lor fragmente din Apocalipsa ca dintr-o carte de inspiraţie divină care aparţine Sfântului Ioan Teologul. Astfel de citate pot fi găsite în opera Sfântului Irineu al Lyonului, ucenic al Sfântului Policarp al Smirnei, care la rândul său a fost ucenic al Sfântului Ioan Teologul. Sfântul Ipolit, papă al Romei şi ucenic al lui Irineu, care a scris chiar o apologie pe seama Apocalipsei; Clement al Alexandriei, Tertulian şi Origen îl recunosc şi ei ca autor al Apocalipsei pe Sfântul Ioan. In aceeaşi măsură Efrem Şirul, Epifanie, Vasile cel Mare, Ilarie, Atanasie cel Mare, Grigorie Teologul, Didim, Ambrozie, Augustin şi Ieronim erau convinşi de aceasta.

Canonul 33 al Sinodului de la Cartagina, atribuind Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, o trece în rândul celorlalte cărţi canonice. Absenţa ei din traducerea siriană („Peshito") se poate explica numai prin faptul că această traducere a fost făcută pentru citirea din timpul sfintelor slujbe, în vreme ce Apocalipsa nu era citită în timpul lor. In Canonul 60 al Sinodului din Laodiceea, Apocalipsa nu este menţionată întrucât conţinutul de taină al cărţii nu permitea să fie recomandată tuturor, căci ar fi dat naştere la interpretări greşite.

Timpul şi locul scrierii Apocalipsei

Nu avem date precise în ceea ce priveşte timpul scrierii Apocalipsei. Totuşi, tradiţia primară sugerează pentru aceasta sfârşitul secolului I. Astfel, Sfântul Irineu scrie: „Apocalipsa a apărut nu cu mult timp înainte, ci aproape de vremea noastră, către sfârşitul domniei lui Domiţian" (Contra ereziilor 5, 30). Istoricul bisericesc Eusebiu afirmă că unii scriitori păgâni, contemporani lui, menţionează şi ei exilul Sfântului Ioan pe insula Patmos pentru mărturia Cuvântului lui Dumnezeu, indicând pentru aceasta anul al 15-lea al domniei lui Domiţian, adică anul 95 sau 96 d.Hr. Clement al Alexandriei, Origen şi Fericitul Ieronim afirmă acelaşi lucru.

Scriitorii Bisericii din primele trei secole sunt de aceeaşi părere şi în precizarea locului scrierii Apocalipsei: insula Patmos, la care face referire însuşi apostolul, ca loc al primirii revelaţiei (Apocalipsa 1; 9, 10). Insă după descoperirea traducerii siriene din secolul al Vl-lea a Apocalipsei („Pokoke"), care conţine o adnotare în care Nero este menţionat în locul lui Domiţian, mulţi au început să facă referire la Apocalipsa ca la o scriere din vremea lui Nero, adică anii 60 ai primului secol. Sfântul Ipolit al Romei de asemenea atribuie lui Nero exilarea Sfântului Ioan în insula Patmos. Astfel de păreri susţin că timpul scrierii Apocalipsei nu poate fi situat în perioada domniei lui Domiţian, întrucât, judecând după primele două versete ale capitolului unsprezece, templul din Ierusalim nu fusese încă distrus la data aceea, iar în cele două versete aceştia văd o profeţie a distrugerii viitoare a templului - lucru care este deja împlinit în timpul lui Domiţian. Asocierea împăraţilor romani cu cei din versetul 10, capitolul 17, pe care o fac unii, este mai degrabă potrivită succesorilor lui Nero. Ei, de asemenea, consideră că numărul bestiei 666 (Apocalipsa 13, 18) poate fi descoperit în numele lui Nero: Nero Caesar. Chiar limba Apocalipsei, care este plină de ebraisme, în opinia unora, arată că a fost scrisă înaintea celei de-a patra Evanghelii şi a Epistolelor.

Numele complet al lui Nero era: Claudius Nero Domitius, motiv pentru care putea fi confundat de asemenea cu împăratul Domiţian, care a domnit mai târziu. Potrivit acestei păreri, Apocalipsa a fost scrisă cu doi ani înainte de distrugerea templului din Ierusalim, adică în anul 68 d.Hr.

Impotriva acestora se obiectează totuşi cu faptul că modul de viaţă al creştinilor aşa cum este descris în Apocalipsa este mai potrivit pentru o dată mai târzie. Fiecare dintre cele şapte Biserici ale Asiei Mici, cărora li se adresează Sfântul Ioan, are deja propria ei istorie şi orientare a vieţii religioase, care într-un mod sau altul era bine definită. Credinţa din aceste comunităţi nu mai este în primul stadiu de puritate şi de adevăr; falsa credinţă şi-a dobândit locul ei alături de credinţa cea adevărată. Toate acestea presupun că activitatea Sfântului Apostol Pavel, care a propovăduit multă vreme în Efes, a avut loc într-un trecut mai îndepărtat. Acest punct de vedere întemeiat pe mărturia Sfântului Irineu şi a lui Eusebiu, consideră că timpul scrierii Apocalipsei este în anii 95-96 d.Hr.

Pe de altă parte, este greu de acceptat opinia Sfântului Epifanie, care spune că Sfântul Ioan s-a întors din Patmos în timpul domniei împăratului Claudiu (41-54 d.Hr.). In simpul acestui împărat nu a fost nici o persecuţie a creştinilor din provincii, ci doar o izgonire din Roma a evreilor, printre care se vor fi aflat şi creştini. Tot neîntemeiată este şi presupunerea că Apocalipsa ar fi fost scrisă într-un timp ulterior, în perioada domniei împăratului Traian (98-108 d.Hr.), când Sfântul Ioan murise deja.

In ceea ce priveşte locul scrierii Apocalipsei, există părerea potrivit căreia aceasta a fost scrisă în Efes, după revenirea apostolului din exil. Totuşi, prima opinie este mai firească: Epistola către Bisericile din Asia Mică, cuprinsă în Apocalipsă, a fost trimisă neîndoielnic din Patmos. Este de asemenea greu de presupus că Sfântul Apostol Ioan nu a împlinit imediat porunca de a scrie ceea ce a văzut (Apocalipsă 1, 10-11).

Subiectul şi scopul principal al scrierii

Sfântul Ioan precizează încă de la începutul scrierii sale care este subiectul şi scopul principal al acesteia: ca sa arate cele ce trebuie sa se petreacă în curând (1, 1).

Astfel, subiectul de bază al Apocalipsei este descrierea tainică a viitorului Bisericii lui Hristos şi al lumii întregi. Chiar de la întemeierea sa, Biserica lui Hristos a fost nevoită să intre în aprige confruntări cu poziţiile greşite iudaice şi păgâne, în scopul biruinţei Adevărului Divin, care a fost adus pe pământ prin întruparea Fiului lui Dumnezeu şi prin aceasta să dăruiască omenirii fericirea şi viaţa veşnică. Scopul Apocalipsei este să descrie această luptă a Bisericii şi a biruinţei ei asupra tuturor duşmanilor, să înfăţişeze clar pierzania duşmanilor Bisericii şi preamărirea fiilor ei credincioşi. Acest lucru este extrem de important şi necesar credincioşilor din acele vremuri în care începuseră persecutiile înfricoşătoare şi sângeroase împotriva creştinilor, pentru a le oferi mângâiere şi încurajare în necazurile şi încercările grele la care erau supuşi.

Această imagine vie a războiului dintre împărăţia puterilor întunericului şi Biserică, finalizată prin biruinţa ultimă a Bisericii împotriva „şarpelui celui de demult" (12, 9) este folositoare credincioşilor din toate timpurile dintr-un singur motiv: mângâierea şi întărirea lor în lupta pentru adevărul credinţei lui Hristos, luptă pe care ei trebuie să o ducă împotriva slujitorilor puterilor întunericului, care în răutatea lor oarbă se silesc să nimicească Biserica.

Perspectiva Bisericii asupra Apocalipsei

Toţi Părinţii vechi ai Bisericii care au realizat comentarii ale cărţilor Noului Testament au considerat în unanimitate Apocalipsă ca pe o imagine profetică a vremurilor de pe urmă ale lumii, a evenimentelor care se vor petrece înainte de a doua venire a lui Hristos pe pământ şi a împărăţiei celei slăvite pregătită tuturor celor cu adevărat credincioşi. In ciuda faptului că sensurile mistice ale acestei cărţi sunt ascunse şi din această pricină mulţi necredincioşi se străduiesc să o defaime în diferite moduri, Părinţii prealuminaţi ai Bisericii şi învăţătorii dumnezeieştii înţelepciuni au avut întotdeauna un mare respect pentru ea.

Astfel, Sfântul Dionisie al Alexandriei scrie: „Intunericul care acoperă înţelesurile acestei cărţi nu opreşte uimirea faţă de ea. Iar dacă eu nu înţeleg totul în ea, aceasta se datorează doar incapacităţii mele. Nu pot să fiu judecător al adevărurilor pe care le conţine şi nici să le cuprind cu puţinătatea minţii mele. Fiind călăuzit mai mult de credinţă decât de inteligenţă, constat că acestea sunt superioare intelectului meu". Fericitul Ieronim se referă într-un mod similar în privinţa Apocalipsei: „In ea aflăm tot atât de multe taine câte cuvinte sunt. Dar ce spun eu ? ! Orice laudă adusă acestei cărţi nu este îndeajuns pentru valoarea ei".

Mulţi consideră că până şi Caius, presbiterul Romei, nu a socotit Apocalipsa ca fiind lucrarea ereticului Cerint, precum deduc unii din cuvintele sale, întrucât Caius nu se referă la cartea numită „Revelaţie", ci la „revelaţii". Eusebiu, care citează cuvintele lui Caius, nu aminteşte nimic despre faptul că Cerint ar fi autor al Apocalipsei. Fericitul Ieronim şi alţi Părinţi care cunoşteau acest fragment din scrierile lui Caius şi puteau confirma autenticitatea Apocalipsei nu ar fi lăsat netratată această problemă dacă ar fi considerat că acele cuvinte ale lui Caius se referă la Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul.

Totuşi, Apocalipsa nu a fost citită şi nu este citită în timpul sfintelor slujbe. Se poate considera că aceasta se întâmplă datorită faptului că, în vechime, citirea Sfintei Scripturi în timpul slujbelor era totdeauna însoţită de tâlcuirea ei, iar Apocalipsa este prea dificilă pentru o (simplă) tâlcuire. Aceasta motivează şi lipsa ei din traducerea siriană „Peshito" a Bibliei, care a fost menită doar folosirii în timpul sfintelor slujbe. Aşa cum au arătat cercetătorii, Apocalipsa a fost cuprinsă iniţial în peshito" şi apoi exclusă în perioada de după Sfântul Efrem Şirul. Ştim aceasta întrucât Sfântul Efrem citează adeseori Apocalipsa în scrierile sale de Dumnezeu inspirate, ca fiind o carte canonica a Noului Testament.

Reguli pentru interpretarea Apocalipsei

Fiind o carte a poruncilor dumnezeieşti referitoare la lume şi Biserică, Apocalipsa a atras întotdeauna atenţia creştinilor, mai cu seamă în acele vremuri în care persecuţii din afară şi ispite dinlăuntru au început să-i tulbure chiar şi pe cei mai tari în credinţă, împresurându-i din toate părţile cu tot felul de primejdii. In astfel de perioade, credincioşii căutau în mod firesc mângâiere şi încurajare în această carte şi încercau să descifreze în ea înţelesul şi semnificaţia evenimentelor care se petreceau. Totuşi, sensul figurat şi calitatea mistică a cărţii o face extrem de dificilă înţelegerii. Prin urmare, tâlcuitorii neglijenţi riscă adeseori să depăşească hotarul adevărului şi astfel să-şi creeze speranţe şi nădejdi închipuite.

Astfel, de exemplu, o înţelegere literală a imaginilor simbolice ale cărţii a dat prilejul şi încă mai dă prilej la învăţături greşite precum „hiliasmul": mia de ani de domnie a lui Hristos pe pământ. Groaza prigoanelor pe care le-au îndurat creştinii în primul secol fiind interpretată în sensul Apocalipsei, a dat prilej unora să creadă că ultimele vremuri şi a doua venire a lui Hristos erau iminente atunci, în primul secol.

După nouăsprezece secole care s-au scurs de atunci, au apărut o multitudine de comentarii ale Apocalipsei foarte variate. Toate acestea se pot împărţi în patru categorii.

Unele consideră toate viziunile şi simbolurile Apocalipsei ca referindu-se la „vremurile din urmă", adică sfârşitul lumii, apariţia lui Antihrist şi a doua venire a lui Hristos.

Altele dau Apocalipsei o importanţă pur istorică, atribuind toate viziunile acesteia evenimentelor istorice din primul secol, adică vremea persecuţiilor dezlănţuite împotriva Bisericii de către împăraţii păgâni. A treia categorie încearcă să găsească împlinirea profeţiilor apocaliptice în evenimentele istorice ale timpurilor recente. In opinia lor, de exemplu, papa de la Roma este Antihristul, iar toate nenorocirile Apocalipsei sunt vestite în special Bisericii Romei etc. In sfârşit, a patra categorie consideră Apocaiipsa doar o alegorie şi toate viziunile sunt privite nu în sens profetic, ci moral, alegoria fiind utilizată doar pentru a spori impresia artistică şi a cuceri imaginaţia cititorilor.

Cea mai corectă interpretare este însă aceea care uneşte toate aceste puncte de vedere şi care conţine ideea exprimată foarte clar şi de Părinţii Bisericii din vechime, potrivit căreia conţinutul Apocalipsei este, în esenţa lui, orientat spre ultima parte a istoriei lumii. Cu toate acestea, nu este nici o îndoială că de-a lungul istoriei creştinismului multe dintre profeţiile Apostolului Ioan despre viitorul Bisericii şi al lumii s-au împlinit deja. Insă este necesară o mare atenţie în atribuirea evenimentelor istorice conţinutului Apocalipsei, iar această corespondenţă nu trebuie folosită greşit. S-a afirmat, în mod corect, că cele conţinute în Apocalipsa vor fi înţelese treptat, pe măsură ce evenimentele respective se apropie, iar profeţiile rostite în carte se împlinesc.

Cu siguranţă, înţelegerea corectă a Apocalipsei este împiedicată, mai înainte de toate, de îndepărtarea oamenilor de credinţa şi viaţa creştină adevărată. Acest lucru îi face pe oameni insensibili şi îi determină să-şi piardă cu totul simţirea duhovnicească, fără de care nu pot avea o înţelegere şi o judecată corectă a evenimentelor care se petrec în lume. Dăruirea exclusivă patimilor trupeşti, care-l face pe omul contemporan să-şi piardă curăţia inimii şi, prin urmare, simţirea duhovnicească, este cauza faptului că anumiţi comentatori contemporani ai Apocalipsei caută să vadă în ea doar o alegorie şi consideră chiar cea de-a doua venire a lui Hristos ca fiind o alegorie.

Evenimentele istorice pe care le trăim şi personalităţile timpului - timp pe care mulţi, pe bună dreptate, îl numesc deja apocaliptic - ne conving că faptul de a vedea în Apocaiipsa doar o alegorie înseamnă orbire spirituală. Tot ceea ce se întâmplă în prezent în lume aminteşte într-adevăr de înfricoşătoarele imagini şi viziuni ale Apocalipsei.

Conţinutul şi alcătuirea Apocalipsei

Apocaiipsa conţine în total douăzeci şi două de capitole. Cartea poate fi împărţită, după conţinutul ei, în următoarele părţi:

1) Partea introductivă, în care Fiul lui Dumnezeu i se arată lui Ioan, poruncindu-i să scrie celor şapte Biserici din Asia Mică (cap. 1).

2) Recomandări pentru cele şapte Biserici din Asia Mică: Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodiceea (cap. 2-3).

3) Viziunea cu Dumnezeu şezând pe tronul Său şi Mielul (cap. 4-5).

4) Deschiderea celor şapte peceţi a cărţii tainelor de către Miel (cap. 6-7).

5) Glasul celor şapte trâmbiţe ale îngerilor anunţă diverse nenorociri celor ce locuiesc pe pământ la îndepărtarea celei de-a şaptea peceţi (cap. 8-11).

6) Biserica lui Hristos, întruchipată de femeia înveşmântată cu soarele, care se afla în chinurile naşterii (cap. 12).

7) Fiara (Antihristul) şi ajutorul ei, profetul mincinos (cap. 13).

8) Evenimentele pregătitoare înaintea învierii tuturor şi a Judecăţii de apoi (cap. 14-19):
a) Cântarea de laudă a celor 144.000 de drepţi şi îngerii care anunţă soarta lumii (cap. 14);
b) Cei şapte îngeri cu ultimele şapte plăgi (cap. 15);
c) Cei şapte îngeri care varsă cele şapte cupe ale mâniei lui Dumnezeu (cap. 16);
d) Judecata desfrânatei celei mari care sade pe ape multe şi este aşezată pe o fiară stacojie (cap. 17);
e) Căderea Babilonului - marea desfrânată (cap. 18);
f) Bătălia Cuvântului lui Dumnezeu cu fiara şi oştirea ei si nimicirea acestora (cap. 19).

9) Invierea tuturor şi Judecata de apoi (cap. 20).

10) Arătarea cerului nou şi a pământului nou; Noul Ierusalim şi fericirea locuitorilor lui (cap. 21 şi 22,1-5).

11) Incheiere: întărirea adevărului tuturor celor afirmate şi legământul de a păstra cuvintele acestei cărţi; binecuvântarea finală (cap. 22,6-21).

Arhiepiscop Averchie Tausev
Apocalipsa Sfantului Ioan, un comentariu ortodox; Editura Sophia

Cumpara cartea "Apocalipsa Sfantului Ioan, un comentariu ortodox"

11 Martie 2016

Vizualizari: 847

Voteaza:

Apocalipsa 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE