Apocalipsa si stiinta

Apocalipsa si stiinta Mareste imaginea.

Inainte de a ataca raportul actual dintre ştiinţă şi religie - dintre ultimele descoperiri ale ştiinţei actuale şi eshatologia biblică, în speţă Apocalipsa - este bine să definim sferele celor două noţiuni. Voi începe cu ştiinţa, care e termenul cel mai comun pentru omul contemporan şi, tocmai de aceea, cel mai greu de definit, ca toate noţiunile comune, cu care operăm zi de zi.

Ştiinţa este un domeniu al cunoaşterii sistematice greu de definit, reprezentând una dintre activităţile majore ale minţii omeneşti. Din acest punct de vedere, ea se aseamănă cu arta, religia sau filosofia. In latină, ştiinţa înseamnă cunoaştere, dar, în accepţiunea actuală, ea înseamnă numai un anumit tip de cunoaştere. Treptele ştiinţei sunt: observaţia dirijată, care duce la clasificarea cunoştinţelor; de la clasificare se ajunge, prin deducţie, la legi generale, care pot fi aplicate, în continuare, noilor fenomene, fie neprovocate, fie provocate în sens experimental. Dacă legile astfel stabilite nu se aplică noilor observaţii sau experimente, ori dacă duc la erori, atunci se modifică legea conform experienţei celei noi. Ştiinţa este o cercetare fără limite, care trebuie să întrunească asentimentul general al experţilor (cf. Encyclopedia Britannică).

Apocalipsa este mai uşor de definit, ea fiind o carte a Bibliei şi făcând parte din Noul Testament (cu care acesta - şi întreaga Biblie - se şi încheie, de altfel). Denumirea provine de la cuvântul grecesc apokalypsis, echivalent al termenului latinesc revelatio, însemnând "descoperire, dezvăluire". Apocalipsa e scrisă de Sf. Evanghelist Ioan, cam prin anul 95 sau 96, sub inspiraţia Duhului Sfânt, şi ea este cea mai misterioasă dintre toate cărţile Bibliei, conţinând profeţii absconse privitoare la vremurile de pe urmă. De aceea, mulţi se străduiesc să descifreze sensurile ascunse ale Apocalipsei, unii dintre ei ajungând la pure aberaţii despre cea de-a doua venire a Mântuitorului, ca şi despre modalitatea în care lumea va lua sfârşit.

Acum, după ce am definit cele două obiecte ale cercetării noastre, fixând astfel conţinutul noţiunilor, putem trece la studiul propus în titlul eseului, fără teama de a nu ne înţelege, de vreme ce acceptăm cu toţii acelaşi conţinut noţional.

Să vedem ce ne spune Biblia despre începutul şi sfârşitul lumii şi, în paralel, ce ne spun ultimele "descoperiri ştiinţifice" despre acelaşi lucru. Apocalipsa explică sfârşitul prin simboluri, pe care oamenii s-au străduit îndelung să le descifreze, greşind însă în aproape toate situaţiile. Ştiinţa, acceptând sfârşitul în modul în care Apocalipsa îl sugerează, încearcă să precizeze timpul şi durata sfârşitului, bineînţeles tot pe baza unor supoziţii, chiar dacă oamenii de ştiinţă le obţin astăzi prin simulări pe computer.
Intrucât nu numai Apocalipsa ne vorbeşte despre sfârşitul lumii, ci mai găsim referiri şi în alte cărţi, fie la Daniel, în Vechiul Testament, fie în cuvântarea eshatologică a Mântuitorului din Evanghelia după Matei, sau în unele epistole apostolice, ne vom referi la fiecare dintre ele, de câte ori va fi nevoie.

Ştiinţa crede că universul s-a născut din "supa" primordială, adică din elementele materiale amestecate indistinct şi care, în miliarde de ani, s-au separat, s-au aglomerat şi au dat naştere lumii, aşa cum o vedem noi până astăzi. O altă teorie afirmă că universul s-a născut din Big Bang, adică dintr-o explozie iniţială care a extins materia concentrată în nuclee foarte dense, dând naştere universului, galaxiilor. Toate acestea sunt simple teorii, imaginate de oamenii de ştiinţă fie la masa de scris, fie la computer, în ultimele decenii. Se ştie că, pe baza unor programe, poţi introduce în computer orice elemente şi obţine tot ceea ce doreşti: formele cele mai fantastice şi mai îndepărtate de realitate, sau forme foarte apropiate de realitate, pe care le poţi transpune apoi în condiţii fantastice.

Să vedem ce spune Biblia: "La început, a făcut Dumnezeu cerul şi pământul... Apoi a zis Dumnezeu: «Să se adune apele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul»... Şi a zis Dumnezeu: «Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte şi să fie semne care să deosebească anotimpurile, zilele şi anii»... A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari... şi stelele, şi le-a pus Dumnezeu pe tăria cerului, ca să lumineze pământul" (Facerea 1, 1-17).

Doi astrofizicieni de la Universitatea din Michigan, Fred Adams şi Greg Laughlin, pornind de la premisa că Big Bang-ul este adevărat, ajung la concluzia că lumea se va prăbuşi într-o "supă" finală, după mai multe faze intermediare, în care nu vor mai fi corpuri, ci numai nişte particule împrăştiate: electroni, pozitroni, fotoni şi neutrino. Toate aceste faze ale istoriei cosmice a lumii au fost simulate de ei pe computer, pornind de la data ipotetică a Big Bang-ului. Era actuală a lumii se cheamă, după denumirea dată de ei, Era Steliferoasă şi se caracterizează prin dominanţa energiei stelelor, iar universul apare plin de energia înaltă a galaxiilor.

Acesta este universul nostru descris de Biblie în primul capitol din Cartea Facerii. Semnele timpului sunt net delimitate, după voinţa lui Dumnezeu, ziua şi noaptea se succed cu precizie, anotimpurile sunt şi ele bine marcate. Ca rezultat al simulării pe computer, cei doi astrofizicieni ne lasă impresia că, încet-încet, universul se va întuneca, dispărând în întuneric. Stephen Maran, de la American Astronomical Society, constată că ceea ce spun Adams şi Laughlin este foarte bine construit, dar numai pe supoziţii; să nu uităm că există o serie nesfârşită de necunoscute care ar putea schimba esenţial scenariul celor doi.

Până aici nu este nici un fel de contradicţie între viziunea biblică a creării lumii şi prezentarea universului actual de către cei doi oameni de ştiinţă. Atâta doar că Adams şi Laughlin încep cu Big Bang-ul, pe care te obligă să-1 accepţi. Descrierea lumii văzute este aceeaşi în Biblie ca şi în scenariul lor. Cei doi astrofizicieni împart istoria cosmosului în patru ere: Era Steliferoasă (actuală); Era Degenerată, în care toate stelele universului vor arde şi nu vor mai exista decât bucăţi uriaşe de stele, sau chiar stele moarte, cu o masă rarefiată şi cu o lumină foarte slabă în jurul lor, mai mult ca nişte corpuri albe; Era Găurii Negre (Black Hole Era), în care toate stelele vor eolapsa şi nu va mai exista nimic altceva decât o masă densă de obiecte colapsate; Era întunecată, în care găurile negre se vor evapora şi tot ceva mai rămâne din universul nostru de astăzi va fi doar o supă imensă, formată din protoni, electroni, fotoni şi neutrino.

Desigur, vor exista o serie de faze intermediare: Era Steliferoasă se va termina atunci când stelele şi sorii nu vor mai avea gaze şi vor arde integral. Soarele nostru luminos îşi va pierde lumina şi se va rarefia într-un uriaş corp roşu, apoi va deveni un corp stelar alb şi dens, cam de dimensiunea pământului de azi. Pe pământ, mările se vor usca, probabil pământul se va prăbuşi în soare şi va arde. Când şi ultima stea îşi va consuma gazul, lumea va intra în Era Degenerată, când prin spaţiu vor pluti bucăţi mari de stele moarte, explodate, fără nici o strălucire. în general, aceste corpuri vor cădea în găurile negre, care le vor înghiţi, acestea fiind, de fapt, obiecte colapsate atât de dense încât gravitatea lor nu permite nici măcar luminii să radieze, drept care apar ca nişte spaţii absolut negre - şi astfel se intră în Era Găurii Negre.

Spre sfârşitul acestei ultime ere, se va petrece cel mai dramatic fenomen, atunci când acele particule elementare numite protoni, care trăiesc în inima fiecărui atom, vor începe să decadă, masa din găurile negre se va împrăştia de tot şi orice viaţă, chiar în formele cele mai rudimentare, va înceta, pentru că fără protoni nu există carbon, care este baza vieţii. Era întunecată va fi deci o imensă "supă" din corpusculii pe care i-am numit şi care se va extinde la infinit, pe o arie "infinit mai mare decât cea pe care o ştim noi acum", afirmă Adams.

Dacă ne întoarcem la Biblie, vom rămâne surprinşi cât de asemănătoare sunt fazele descrise de Adams şi Laughlin cu fazele prezentate succint de Biblie, rămânând doar diferenţa esenţială că, în scenariul ştiinţific, Dumnezeu nu are nici un rol, iar sufletul uman nu apare nicicum. Ei admit că viaţa s-ar putea să nu dispară total, că civilizaţiile vor migra în alte spaţii, ce vor mai oferi condiţii de supravieţuire, sau, în ultima eră, când nu vor mai exista corpuri, vor trebui să se acomodeze la noile condiţii. Cei doi astrofizicieni vorbesc de migraţia vieţii în "spaţii paralele", dar ei nu,admit apariţia spontană a vieţii în noile condiţii. Adams şi Laughlin şi-au publicat studiul lor de 68 de pagini în aprilie 1997, înReview of Modern Physics.

Adams şi Laughlin se ocupă, după propriile lor afirmaţii, exclusiv de evoluţia fizică a îumii, despre viaţă vor-bind numai incidental.

Biblia, dimpotrivă, se ocupă mai puţin de fizica universului şi mai pe larg de viaţă, şi în special de viaţa personală şi comunitară a omului.

In capitolul 24 al Evangheliei după Matei, Iisus ţine o lungă vorbire despre sfârşitul lumii, vorbire care este numită Cuvântarea eshatologică a Mântuitorului (eshatologia, în sens creştin, se referă la cea de-a doua venire a lui Iisus, de la sfârşitul veacurilor).

Mântuitorul face o distincţie netă între semnele sfârşitului Ierusalimului şi cele ale sfârşitului întregii lumi.

Cînd va fi aproape sfârşitul lumii, vor fi mari persecuţii, ura va creşte între oameni, vor apărea profeţi mincinoşi şi "se va propovădui această Evanghelie în toată lumea, spre mărturie la toate neamurile, şi atunci va veni sfârşitul lumii" (Matei 24, 14).

După această perioadă de strâmtorare, soarele o să se întunece, luna nu va mai lumina, stelele vor cădea din înalt şi puterile cerului se vor zgudui. Apoi, se va arăta pe cer "semnul Fiului Omului, şi vor plânge toate neamurile pământului, şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere multă. Şi va trimite pe îngerii Săi, cu sunet mare de trâmbiţă, şi vor aduna pe cei aleşi ai Lui, din cele patru vânturi, de la marginile cerului până la celelalte margini" (Matei 24, 30-31). Fără îndoială că "semnul Fiului Omului", care se va arăta atunci pe cer, este semnul Sfintei Cruci.

In Era Degenerată, imaginată de Adams şi Laughlin, toate stelele vor arde şi vor cădea din locul lor, ca nişte mari bucăţi de materie carbonizată, iar soarele îşi va pierde strălucirea, va deveni roşu, apoi se va restrânge cam la dimensiunea pământului şi va deveni doar un corp alb, care în era următoare, cea a Găurii Negre, va cădea într-un întuneric total.

Iisus spune, încă de acum două mii de ani, aproape cu cuvintele celor doi astrofizicieni, cum vor arde stelele, cum va cădea soarele şi cum luna îşi va pierde strălucirea.
Oare Adams şi Laughlin au introdus în premisele simulării lor elementele biblice, sau ceea ce a spus Hristos se adevereşte dincolo de poziţia oamenilor de ştiinţă atei?
Tot cei doi presupun că civilizaţiile vor migra în spaţii paralele, adică acolo unde viaţa va mai fi posibilă. în Biblie se vorbeşte despre un "cer nou" şi un "pământ nou", pe care Dumnezeu le va institui după Judecata din urmă şi în care vor trăi cei drepţi. Fără să vrea, cei doi astrofizicieni vorbesc despre spaţiile în care viaţa va fi posibilă, dar nu dau nici o sugestie despre cum ar fi acele spaţii şi cum s-ar putea ajunge la ele. Sf. Apostol Petru, prin inspiraţia Sfanţului Duh, ne descoperă însă cum va fi acest lucru. El se adresează credincioşilor şi repetă, în altă formă, cuvintele Domnului despre strâmtorarea din urmă şi despre apostazia multora (care vor întreba, cu intenţie rea, unde este făgăduinţa revenirii Domnului pe pământ, din moment ce toţi părinţii care L-au aşteptat au murit?). Dar, spune Sf. Petru, dacă pământul a răsărit la început din apă, atunci când Dumnezeu a poruncit apelor să se retragă, şi tot prin apă, anume prin potop, păcatul a fost cândva înecat, cerul şi pământul de acum "sunt ţinute prin acelaşi cuvânt [al Domnului] şi păstrate pentru focul din ziua Judecăţii şi a pieirii oamenilor necredincioşi" (IIPetru 3, 7; subl. n.). Şi mai departe: "Iar ziua Domnului va veni ca un fur; când cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzând, se vor desface, iar pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui" (3, 10). Şi încă: "... aşteptând şi grăbind venirea zilei Domnului, din pricina căreia cerurile, luând foc, se vor nimici, iar stihiile, aprinse, se vor topi! Dar noi aşteptăm, potrivit făgăduinţelor Lui, ceruri noi şi pământ nou, în care să locuiască dreptatea" (3, 12-13).

Aşadar, şi Sf. Petru vorbeşte despre arderea stihiilor şi a stelelor, a întregului cer şi a pământului, "cu vuiet mare", ceea ce înseamnă că va fi o explozie generală, aşa cum o văd cei doi oameni de ştiinţă, când prin univers vor circula fragmente uriaşe de stele moarte, explodate, în călătoria lor către Gaura Neagră care le va înghiţi; însă Dumnezeu va crea ceruri noi şi un pământ nou, potrivit făgăduinţei Sale. In acest pământ nou va locui dreptatea, adică cei drepţi, cei fără de nici o răutate. Există şi aici o surprinzătoare asemănare cu supoziţia spaţiilor paralele emisă de Adams şi Laughlin. Numai că spaţiul acesta paralel este creat de Dumnezeu pentru cei drepţi, lucru pe care cei doi oameni de ştiinţă nu l-au gândit, sau n-au putut să-l gândească.

In legătură cu acest "spaţiu paralel" sau cu aceste "universuri paralele", Ştefan Lupaşcu, filosof şi om de ştiinţă român care a trăit în Franţa, vorbea despre ele în sensul de "anti-univers", aşa cum se vorbeşte azi în mod curent despre "anti-materie". După el, simplificând puţin lucrurile, antiuniversul este un spaţiu aspaţial mai aproape de Dumnezeu, mai asemănător structurii ideale şi total spirituale a dumnezeirii. In acest sens, Ştefan Lupaşcu era mult mai aproape de realităţile spirituale decât sunt cei doi oameni de ştiinţă americani.

Apocalipsa detaliază mult mai mult decât Sf. Petru, ba chiar şi decât Iisus în cuvântul eshatologic. Prezentând istoria sfârşitului lumii, Sf. Ioan pune mereu în paralelă cerul lui Dumnezeu şi pământul oamenilor. După mai multe nenorociri trimise asupra pământului, din cauza păcatelor oamenilor, după războaie în cer şi pe pământ, toate prezentate prin simboluri a-nevoie de descifrat şi de interpretat, care se întind pe 19 capitole, o dată cu capitolul 20 începe Judecata din urmă, expusă la rândul ei, preponderent, prin simboluri. La versetul 11, autorul spune: "Am văzut apoi un tron mare, alb, şi pe Cel ce şedea pe tron, iar dinaintea feţei Lui pământul şi cerul au fugit şi nu s-a mai găsit loc pentru ele". Fără îndoială că această fugă înseamnă focul care va arde stihiile, iar faptul că nu se mai găseşte loc pentru ele - topos - se referă la descompunerea lor totală, succesivă prăbuşirii în Gaura Neagră, Sf. Ioan adaugă: "Şi am văzut un cer nou şi un pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; şi marea nu mai este" (Apocalipsa 20, 1).

Ceva mai sus, analizând scenariul lui Adams şi Laughlin, am văzut că atunci când substanţele gazoase vor arde, mările se vor evapora, ceea ce spune şi Sf. Ioan în acest verset. Cerul cel nou şi pământul cel nou reprezintă "universul paralel", purificat de Dumnezeu prin ardere, cum am mai spus, pentru cei drepţi. Aşadar, nu este vorba de o nouă creaţie, ci de o purificare a ceea ce, prin păcat, fusese degradat.

După instaurarea împărăţiei lui Dumnezeu, probabil că materia îşi va urma cursul ei spre dispariţie, dizolvându-se în "supa finală", aşa cum ne-o prezintă scenariul celor doi astrofizicieni. Sfinţii Părinţi spun că toate lucrurile tind spre sursa lor de origine. Lumea a apărut din nimic şi se va întoarce în nimic, atunci când Dumnezeu îşi va retrage pronia Lui. Dumnezeu, prin Cuvânt, a creat lumea materială neorganizată: "Totul era netocmit şi gol,.."; apoi a organizat lumea aşa cum o vedem noi astăzi (în ceea ce oamenii de ştiinţă numesc Era Steliferoasă). Cred că nu este imposibil ca materia, înainte de a se reîntoarce în nimic, să re-vină la forma ei iniţială, "netocmită şi goală", la acea "supă" primordială, după care va intra definitiv în nefiinţă. Dar Sf. Scriptură nu este scrisă pentru materia moartă şi pentru stihii, ci pentru oameni. De aceea, după instalarea celor buni în împărăţia lui Dumnezeu - cer nou şi pământ nou -, istoria materiei brute devine caducă. Vor trăi numai spiritele noastre, sufletele celor buni, în fericire eternă şi în forme spiritualizate. In timp ce materia va merge treptat spre nimicire şi dispariţie în nefiinţa de unde a fost adusă la fiinţă prin Cuvântul lui Dumnezeu, sufletele noastre, eliberate de orice griji şi constrângeri materiale, vor trăi în fericire duhovnicească şi în contemplarea Sfintei Treimi.

Nota bene: Datele ştiinţifice utilizate în acest eseu au fost extrase din articolul d-nei Kathy Sawier publicat în Washington Post (joi 16 ianuarie 1997, p. A3).

Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa
Talcuirea Apocalipsei, Editura Christiana

30 Iunie 2016

Vizualizari: 918

Voteaza:

Apocalipsa si stiinta 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE