Apostolicitatea Sfintei Traditii

Apostolicitatea Sfintei Traditii Mareste imaginea.


Apostolicitatea Sfintei Traditii

Autenticitatea si integritatea tezaurului doctrinar revelat nu poate fi asigurata fara Traditie, de aceea atitudinea celor trei mari confesiuni crestine fata de Traditie determina insasi masura in care fiecare din ele pastreaza Adevarul revelat. Astfel, specificul fiecareia transpare si din conceptia pe care o are despre Traditie. S-ar putea spune in acelasi timp ca pasul cel mai sigur pentru restabilirea unitatii crestine s-ar infaptui daca s-ar ajunge la unicul sens adevarat al Traditiei, asa cum a fost inteles si trait in perioada apostolica a Bisericii, adica restaurarea unitatii crestine presupune si o unitate de intelegere si de traire a Sfintei Traditii, caci prin aceasta se intelege si se traieste autentic Adevarul revelat.

In Traditia adevarata se pastreaza integral si autentic Adevarul descoperit. De aceea, ca sa cunoastem aceasta Traditie va trebui sa mergem pana la originea ei, caci adevarata Traditie este cea apostolica.

Apostolicitatea face imposibila nesocotirea ei ca izvor revelational. In aceasta consta in acelasi timp si autoritatea Sfintei Traditii.

Revelatie si Traditie

Apostolicitatea este un atribut care defineste intr-un fel atat esenta Bisericii, cat si a Traditiei. E o calitate care da Traditiei autoritatea urmasilor directi ai Mantuitorului. Dar prin aceasta am ajuns la originea puterii lor, care este Hristos Fiul lui Dumnezeu cel intrupat. Persoana Mantuitorului Hristos este centrul spre care conduc toate adevarurile descoperite. Originea ultima a Traditiei este deci Revelatia lui Dumnezeu savarsita in Iisus Hristos.

Traditia incepe deodata cu Revelatia si este pastrarea in timp a acesteia, inceputul lor e simultan, fiindca ceea ce s-a descoperit a fost in acelasi timp predat. Traditia nu e altceva decat Revelatia comunicata, existenta uneia o reclama pe cealalta. Legatura atat de stransa dintre ele o exprima insusi Mantuitorul cand zice: ""Pentru ca cuvintele pe care Mi le-ai dat, Le-am dat lor iar ei le-au primit si au cunoscut cu adevarat, ca de la Tine am iesit, si au crezut acum ca Tu M-ai trimis" (Ioan XVII, 8). Totodata, din aceste cuvinte ale Mantuitorului, se deduce si originea si continutul dumnezeiesc al Traditiei, adica, ea cuprinde toate adevarurile descoperite de Mantuitorul Iisus Hristos si propovaduite de Sfintii Apostoli. Toate acestea au fost predate de Mantuitorul ucenicilor Sai spre a fi transmise credinciosilor, iar mijlocul prin care au fost descoperite Apostolilor si prin care acestia le-au transmis prima data a fost exprimarea orala. De aceea, continutul Traditiei in sensul larg al ei se acopera cu cuprinsul Revelatiei. Revelatia indica un "ce", iar Traditia un "cum", cuprinzand ca modalitate de comunicare acelasi lucru; de aici legatura dintre notiunile de Revelatie, Biserica si Traditie.

Savarsind un act revelational, Mantuitorul indeplinea ipso facto o lucrare de transmitere, fiindca Revelatia se realizeaza ca atare numai cand omul ajunge sa cunoasca planul de mantuire a lui Dumnezeu. Pentru aceea inceputul Sfintei Traditii se afla in opera revelatoare a lui Iisus Hristos. N-a existat o vreme cand ele sa nu fi fost deodata. Desi sunt doua notiuni cu sens distinct, totusi nu pot exista independent una de alta. Pentru acest motiv Sfanta Traditie e tot atat de veche ca si Revelatia, Sfanta Traditie fiind mijlocul de insusire si de cunoastere a celor descoperite. Dar ea este nu numai modul in care adevarurile mantuitoare se concretizeaza in forme de expresie transmisibile, ci este in acelasi timp atmosfera sau lumina prin care se inteleg si se contempla cele revelate. "Cand imi deschid sufletul Traditiei, patrund in lumina Revelatiei: prin ea Revelatia devine un bun personal, in ea si prin ea evenimentul cel mai hotarator si cel mai minunat istoriei, descoperirea lui Dumnezeu cel absolut liber, ma atinge direct, ca intalnirea cea mai emotionanta si cea mai personala". Datorita acestei indisolubilitati dintre Revelatie si Traditie, cea din urma ofera posibilitatea de a fi contemporani perioadei revelationale a crestinismului fara a iesi din timpul prezent.

Fara Traditie, mantuirea obiectiva cuprinsa in Revelatie n-ar fi devenit un bun pentru toate generatiile de oameni, fiindca notiunea Traditiei este incarcata si cu un sens de obiectivitate, potrivit careia Revelatia devine eficienta nu in constiinta individuala izolata, ci in torentul de viata al atator generatii care comunica prin Traditie.

Insusi Mantuitorul S-a folosit de aceasta forma pentru a-si face cunoscuta opera rascumparatoare, iar de la El -nu avem nimic scris. Modul de manifestare a functiunii Sale invatatoresti a fost cel prin traditie. Din moment ce El a folosit aceasta cale si a indemnat si pe ucenicii sai sa porneasca la propovaduire, inseamna ca aceasta a fost considerata de Domnul mijlocul cel mai potrivit pentru raspandirea invataturilor Sale. De aceea Traditia orala este forma primordiala in care s-a cuprins Revelatia. S-ar putea spune chiar ca sensului Revelatiei ii este implicat cel al Traditiei. Intre Revelatie si Traditie exista un raport de simultaneitate in timp. Toata Revelatia savarsita in Hristos e una cu Traditia primordiala a crestinismului. Tot continutul doctrinar nu numai ca a dobandit forma de comunicare cea prin Traditie, dar a devenit in acelasi timp insusi continutul Traditiei. Apostolii sunt insasi garantia autenticitatii si a integritatii celor cele-a fost descoperit. Certitudinea acestui lucru o da chiar numarul care exclude posibilitatea ca toti ar fi putut uita acelasi lucru, fara sa iie socotit faptul ca fiind calauziti de Duhul Sfant n-a fost posibila nici o omisiune, in plus, in acea vreme cuvantul avea o mare insemnatate si putea fi pastrat de generatii intregi intr-o forma neschimbata. Prezenta Mantuitorului in mijlocul lor, timp de aproape 3 ani, le-a dat putinta sa fie introdusi in spiritul noii invataturi, avand timp sa-si insuseasca temeinic invatatura marturisirilor viitoare. Insusi continutul Traditiei si modul transmiterii celor descoperite isi afla originea in cele randuite de Domnul. Inaintea apostolicitatii Traditiei, se poate vorbi despre caracterul hristologic al acesteia, intrucat Mantuitorul Hristos indeplineste ceea ce s-ar putea numi un act de traditie inaintea Apostolilor.

Pentru a intregi cuprinsul notiunii de Traditie in sens larg, trebuie adaugata precizarea ca in Traditia apostolica intra nu numai fondul revelational cunoscut prin intruparea lui Hristos, ci toata lucrarea revelationala care s-a incheiat cu moartea ultimului Apostol 8. Apostolii insisi au fost organe ale Revelatiei divine, si desi nu s-au descoperit alte adevaruri, totusi intelegerea si aprofundarea celor primite de la Hristos au fost rezultatul unor descoperiri de sus. Cu aceasta, sfera de Revelatie s-a extins iar odata cu aceasta s-a imbogatit si continutul Traditiei. Totusi nu trebuie sa se inteleaga ca Traditia este Revelatia continua a Duhului Sfant in Biserica, ca si cand procesul revelational nu s-a inchis cu disparitia ultimului Apostol, cum reiese din urmatoarea definitie data Traditiei ca "marturie a Duhului Sfant, Revelatia neincetata a Lui si propovaduirea bunei vestiri.".

In cuprinsul Traditiei intra nu numai ceea ce Apostolii au primit de la Hristos, ci si indemnurile pe care ei le-au dat inspirati de sus, felul cum au inteles si cum au tradus in viata cele descoperite. "Apostolii au fost organe ale Revelatiei nu numai in sensul ca au cunoscut cei dintai continutul vietii divine si adevarul despre modul in care se poate omul impartasi de ea ca sa se mantuiasca, ci si aceia care au dat primii si cea mai potrivita expresie umana acestui continut si acestui mod".

Toata invatatura si comportarea lor constituie Revelatia pe cale de trecere in Traditie. Ei sunt in permanenta sub asistenta si calauzirea Duhului Sfant. Cincizecimea are o importanta hotaratoare pentru activitatea Apostolilor. Acestia "se imbraca cu putere de sus" (Luca XXIV, 49) pentru a intelege exact cele descoperite. Pogorarea Duhului Sfant peste Apostoli are darul sa completeze cu o alta dimensiune sfera notiunii Traditiei. Ea nu inseamna "numai a aminti ceva, ci o adancire spirituala. Ea nu inseamna numai fidelitate in gandire de asemenea o credinciosie in sensul unui asentiment viu. Cincizecimea face ca Traditia sa patrunda si in sens vertical continutul Revelatiei. Acum cele primite de Apostoli din partea Domnului Hristos prind radacini puternice in sufletul lor si devin ei insisi agentii Traditiei. Pe calea pe care li s-a mijlocit Revelatia pe aceea merg si ei, deci ce am vazut si am auzit aceea va vestim si voua, ca si voi sa aveti partasie cu noi." (I Ioan I, 3). Prin urmare atat forma cat si continutul Traditiei, Apostolii le-au mostenit de la Domnul. Ei au constiinta ca Hristos e prezent in ei si de aceea urmarea Lui si-o impun intru totul.

Asadar, Apostolii ca martori oculari ai activitatii Mantuitorului, nu numai ca au retinut tot ceea ce au vazut si au auzit de la Domnul, dar au inteles si spiritul in care trebuie privita mostenirea incredintata. De aceea in Traditia apostolica trebuie sa se cuprinda si tot ceea ce au facut ei pentru insusirea adevarului revelat in diferite situatii, fiindca toata lucrarea lor s-a facut in duhul celor primite si ca unii prin care lucra harul revelational. Astfel, se poate spune ca Traditia este alcatuita din tot ceea ce a invatat si a facut Mantutorul Hristos si din ceea ce au invatat si savarsit Apostolii. Este recunoscut faptul ca forma transmiterii orale a precedat pe aceea a consemnarii in scris. Apostolii au primit si au predat invatatura noua pe calea transmiterii orale. Nu toti Apostolii au scris, de aceea nu se poate spune ca numai cei ce au scris au avut ceva de spus, iar ceilalti sunt exclusi ca organe revelationale si ca urmasi ai Mantuitorului, deoarece trimiterea la propovaduire e generala, cu obligatii si drepturi absolut egale. Daca "numai marturia reunita a tuturor Apostolilor este aceea care constituie Traditia crestina in care Domnul insusi este in lucrare", si daca Apostolii "au nevoie unul de celalalt" , cum se mai poate crede ca numai ceea ce exista scris de la unii dintre Apostoli este toata Traditia? De unde luam cunostinta de predica Apostolilor care n-au scris?.

Pe de alta parte, mai trebuie avut in vedere faptul ca scrierile unora dintre Apostoli au un caracter sporadic si ocazional, legate de necesitatile locale ale destinatarilor, Scrisul a rezultat din neputinta de a fi in mijlocul anumitor comunitati, si desigur ca este imposibil de crezut ca a existat o uniformitate de situatii, de trebuinte religioase si de imprejurari in toate comunitatile, incat Apostolii sa nu aiba de dat decat aceleasi raspunsuri, cele consemnate in scris. Fireste ca au existat si alte probleme decat cele cunoscute din scrisul unor Apostoli, de aceea Traditia apostolica este si ceea ce au invatat si facut ceilalti Apostoli care nu ne-au lasat scrieri. De asemenea, nici Apostolii care au scris n-au epuizat tot fondul cunostintelor lor, asa incat nu se poate spune ca scrierile cutarui Apostol au epuizat toate problemele cunoscute de el.

Nu mai putin insemnat este si faptul ca Apostolii au comentat si explicat invatatura lui lisus Hristos. Pogorarea Duhului Sfirit peste ei le-a luminat tot sensul invataturii primite, fiindca desi in preajma Mantuitorului ei insisi altadata, n-au putut pricepe momentan anumite lucruri. Constienti de aceasta, s-au straduit sa faca inteligibile unele probleme mai complicate, intelegand de acum lucrurile intr-o perspectiva generala, dar totodata avand o viziune si o perspectiva finala asupra lor. Tot fondul revelat primit, pe care aveau sa- l transmita, trebuia prezentat intr-un context cat mai comprehensibil. Nu toate aceste explicatii si comentarii pe care le-au facut ei le avem in Noul Testament, dar nu mai incape nici o indoiala ca si acestea fac parte din Traditia Apostolica.

Traditia inseamna nu numai primire si predare, ci si simtirea, trairea si experienta umana a continutului ei. Apostolii cei dintai au facut anumite experiente religioase, au simtit si trait intr-un fel mai puternic realitatile revelate si nu au pregetat sa le comunice contemporanilor lor, ca acestia sa aiba un criteriu pentru viata lor. Aceasta inseamna ca exista un aspect de traire al Traditiei apostolice. Invatatura Mantuitorului traita si simtita de Apostoli, Hristos insusi trait in viata lor este o alta latura a Predaniei apostolice.

In general Noul Testament nu cuprinde toata invatatura Mantuitorului si are mai mult un caracter de istorisire, uneori foarte succinta a faptelor si invataturilor Domnului, intentia autorilor fiind sa faca o prezentare biografica, fara sa intre prea mult in explicatii si amanunte. Nu numai ceea ce cunoastem noi din cele scrise au cunoscut Apostolii insotindu-l pe Hristos.

Daca, asa cum pe buna dreptate spune un teolog contemporan, Traditia apostolica n-a fost epuizata prin fixarea ei in scris, fiindca "traditia orala anterioara primelor scrieri este desigur cantitativ mai bogata decat traditia scrisa", si daca Scriptura insasi este din Traditie si o parte din ea, nu inseamna, care, ca sunt si alte elemente ale Traditiei apostolice in afara celor cunoscute din scris? Numai privind Predania apostolica in sensul ei larg, ca o cuprindere a plenitudinii Revelatiei in Hristos (Col. II, 9), se va intelege continutul ei atat de bogat. Cauzele si scopurile pentru care au fost scrise cartile Noului Testament n-au facut-o sa fie cuprinsa in intregime in ele. Si daca "Traditia apostolica originara cuprindea ca intr-un tot organic si multiplu ceea ce s-a fixat ulterior in Scriptura si ceea ce a ramas practicat si de aceea nescris, ca Traditie in sens restrans.", inseamna ca Scriptura si Traditia, in sensul ei restrans, au aceeasi autoritate si sunt deplin egale, intrucat sunt alcatuite si una si alta din adevaruri cuprinse in Predania originara a Sfintilor Apostoli.

Un aspect sau o forma de manifestare religioasa a comunitatilor intemeiate de Apostoli carora le comunicau prin viu grai Revelatia primita de la Hristos si cea savarsita prin ei insisi era cultul, manifestare in care randu-ielile si dispozitiile apostolice sunt mult mai bogate decat cele care ne-au parvenit in scris. in viata liturgica oranduita de Sfintii Apostoli s-au pastrat o multime de elemente dispuse sau chiar savarsite de ei pe care nu le cunoastem din Scriptura, lata ce spune referitor la aceasta Sfantul Vasile cel Mare: "Unele din dogmele si propovaduirile pastrate de Biserica le avem din invatatura scrisa, pe altele insa, transmise in taina, le-am primit din Traditia Apostolilor.". Astfel din bogatul continut al acesteia fac parte rugaciunile, Tainele, liturghiile, actele sfintitoare ca forme concretizate ale adevarului revelat si care toate formeaza curentul vietii liturgice prin care se impartaseste harul sfintilor si mantuitor.

Tot din perioada apostolica provin acele scurte marturisiri de credinta, Regula jidei, in care Apostolii au concentrat esentialul credintei crestine. Alaturi de forma mai dezvoltata, mai bogata in explicatii si comentarii, Apostolii au predat invatatura si sub forma unor crezuri scurte ca acestea sa poata fi mai usor retinute si transmise. Intrucat aceste elemente fac parte din Traditia apostolica nu tot continutul predicii lor orale a intrat in textul scris al Scripturii, o alta dovada pentru aceasta o constituie acele cuvinte ale Mantuitorului pastrate in scrierile unor "Barbati apostolici", dar necuprinse in textul Evangheliilor, denumite cu un nume generic, agrafa. Pe de alta parte, formand canonul Scripturii, Biserica a facut distinctie intre cartile care contineau Traditia apostolica adevarata si alte scrieri in care nu putea fi vorba de aceasta. De aci se constata ca exista si o "traditie" cu elemente care nu proveneau din sursa apostolica, pe care Biserica nu le-a primit. Cazul si procedeul acesta trebuie aplicat Traditiei pana in zilele noastre.

Se poate conchide ca continutul Revelatiei corespunde cu acela al Traditiei si predicii apostolice. Predica Apostolilor constituie si materialul Predaniei lor. Toata invatatura lor se gaseste in aceasta. "Noi stim ca sfera problemelor care au fost inglobate in predica Domnului Hristos si a Apostolilor este foarte mare. Hristos a descoperit ucenicilor Sai Taina ca El este Fiul liii Dumnezeu si taina legaturilor Sale primordiale cu Tatal si cu Duhul Sfant. El le-a luminat mintea pentru intelegerea Scripturilor, i-a invatat pe ei sa inteleaga sensul vietii Sale pamantesti, moartea pe cruce, invierea din morti si inaltarea la cer. El le-a dat lor o noua porunca a iubirii, i-a invatat sa se roage si le-a incredintat si savarsirea Tainelor. Transmitand cuvintele Mantuitorului, Apostolii s-au facut martori ai vietii si faptelor Lui si a sensului lor si toate acestea au intrat in structura Traditiei apostolice". Acesta este orizontul si acestea sunt dimensiunile Traditiei al carei hristocentrism si apostolicitate ii asigura o structura organica interioara si o unitate exterioara. "Astfel, Revelatia apare nu numai ca inceputul extern al unitatii Traditiei sub aspectul provenientei ei, ci, de asemenea, si ca principiul unitatii sale de obiect interior. Tocmai ideea Revelatiei prin intruparea lui Hristos, reprezinta adevarul central si prim al predicii apostolice care imbratiseaza si unifica tot continutul sau variat". Dar Traditia apostolica este nu numai unitara ci este si deplina incat plenitudinea Revelatiei este si plenitudinea Traditiei.

Noul Testament despre Traditia apostolica

O parte din Traditia apostolica s-a fixat in scrierile Noului Testament. Avand ca izvor traditia orala a apostolilor, care are la baza cele descoperite si predate lor de Domnul si ceea ce li s-a descoperit lor de Duhul Sfant (1 Cor. II, 10), Noul Testament este un izvor al Revelatiei dumnezeiesti, in absoluta egalitate cu Sfanta Traditie. De aceea marturiile pe care acesta le cuprinde cu privire la Predania apostolica constituie argumente pretioase despre existenta Traditiei din care si el face parte.

In scrierile Sfantului Apostol si Evanghelist Ioan se gaseste esentialul continutului "marturiei-traditiei" lui, dar tot el zice ca "sunt inca si alte multe cate a facut Iisus, care de s-ar fi scris cu de-amanuntul, mi se pare ca nici in lumea aceasta n-ar fi incaput cartile ce s-ar fi scris" (Ioan XXI, 25). Altadata scrie ca "am multe sa va spun dar nu voiesc sa vi le scriu pe hartie si cu cerneala, ci cu nadejdea sa vin la voi si sa vorbim gura catre gura, ca bucuria noastra sa fie deplina" (II Ioan I, 12). Revelatia si Traditia formeaza pentru el o unitate. "Ce era de la inceput, ce am auzit, ce am vazut cu ochii nostri, ce am privit si ce am pipait cu mainile noastre cu privire la Cuvantul vietii, pentru ca viata a fost aratata si noi am vazut-o si marturisim despre ea si va vestim viata vesnica care era la Tatal si care ne-a fost aratata." (I Ioan I, 1-3).

Sfantul Luca la randul sau, chiar la inceputul Evangheliei sale, spune ca scopul scrierii lui este sa aminteasca invataturile primite oral (I, 4). Acelasi autor consemneaza in Faptele Apostolilor II, 42 ca cei ce primisera botezul "erau neobositi in ascultarea invataturii Apostolilor, in impartasire, in frangerea painii si in rugaciuni". Elementele de care se vorbeste aici nu erau altceva decat insusi continutul Traditiei apostolice, nu insusi actiunea transmiterii ei. Acestea contribuiau la formarea si mentinerea unei comuniuni de credinta" cu Apostolii care asigura calitatea autentica apostolica a Traditiei primare. Traditia, cum reiese de aici, consta din primirea unor adevaruri, dar si dintr-o angajare umana, dintr-un raspuns la aceasta, pe care Apostolii il randuisera ca el sa corespunda duhului invataturilor primite, dand ei insisi o "expresie umana acestui continut" prin felul cum se facea frangerea painii, rugaciunea, impartasirea etc.

Sfantul Apostol Pavel, supranumit teologul Traditiei, scrie in Epistola II Tesaloniceni II, 15; "Asadar, fratilor, ramaneti statornici si tineti predaniile pe care le-ati primit prin cuvantul sau prin cartea noastra". E vorba aici de cele doua forme ale traditiei: cea scrisa si Traditia in sens restrans, care a ramas nescrisa, dar pe care Apostolul le socoteste perfect egale, intrucat ambele forme constituie Traditia apostolica in sens larg. In alte texte ale epistolelor sale, se afla referiri speciale, fie la continutul Traditiei, fie la procesul transmiterii ei. In aceste "predanii" nu e vorba numai de istorisirea vietii lui Hristos, ci si de consideratiile pe care le faceau Apostolii, de aprofundarea spirituala a adevarurilor mantuitoare. Dar toate acestea erau inspirate si deci faceau parte din traditia lor. Apostolii propovaduiau nu numai ceea ce au primit de la Hristos, ci si ceea ce au inteles ei despre El.

Procesul transmiterii reiese si din indemnul pe care Sfantul Apostol Pavel il da ucenicului sau. Timotei: "si cele ce ai auzit de la mine in fata multor martori, trece-le la oameni credinciosi care sa fie destoinici sa invete si pe altii" (II Tini. II, 2). Dintr-un alt punct de vedere, Apostolul Pavel, constient de faptul ca apostolicitatea este garantia si cea care valideaza calitatea si autenticitatea adevaratei Predanii, tine sa asigure pe ascultatorii si pe adresantii epistolelor sale de veracitatea si deplinatatea misiunii lui apos-tolesti: "Pavel, ales Apostol nu de oameni sau prin oameni, ci de Iisus Hristos si de Dumnezeu Tatal." (Gal. I, 1). Ca sa intareasca si mai mult aceasta egalitate cu ceilalti apostoli spune: "Dar va instiintez fratilor ca Evanghelia ce s-a vestit de mine nu este omeneasca, caci nici eu n-am primit-o, nici n-am invatat-o de la vreun om, ci din descoperirea lui Iisus Hristos (Gal. I, 11- l2). El vrea sa demonstreze ca invatatura si traditia sa fac parte din Predania generala apostolica, ceea ce inseamna ca apostolicitatea este garantia si atributul care asigura dumnezeirea Traditiei. Tot cu acest gand Apostolul Pavel isi verifica continutul propovaduirii sale cu al celorlalti Apostoli (Gal. II, 2).

Avand aceasta constiinta a investirii ca apostol de insusi Mantuitorul, Sfantul Pavel afirma indirect ca si ceea ce randuieste si spune el este Revelatie inspirata: "celorlalti le graiesc eu, nu Domnul." (I Cor. VII, 12), sau: "in ce priveste pe fiecare n-am porunca de la Domnul. Va dau insa sfatul meu, ca unul care miluit am fost de Domnul sa fiu vrednic de crezare" (I Cor. VII, 25). Si el face aceasta fiindca, dupa propria lui marturisire, "socot ca si eu am Duhul lui Dumnezeu" (I Cor. VII, 40). Fara indoiala ca in felul acesta vor fi procedat si ceilalti Apostoli si nu sunt putine ocaziile cand ei relateaza despre propriile lor actiuni. De aici nu trebuie sa se concluda ca si ceea ce au afirmat, au comentat si au facut ceilalti oameni era Revelatie, ci numai ceea ce provine de la Apostoli, intrucat ei erau inspirati. Apostolicitatea Traditiei trebuie inteleasa in sensul strict al cuvantului. Mai tarziu, cand apare pericolul invataturilor gresite, Sfantul Apostol Pavel atrage atentia ca sa fie deosebite invataturile omenesti de cele dumnezeiesti (Col. II, 8). Astfel, apare "o noua idee in Predania apostolica", odata cu aparitia invataturilor gresite ale ereticilor. Fata de pericolul dezbinarilor si al ereziilor a trebuit sa se gaseasca un criteriu dupa care sa se deosebeasca cele adevarate de cele false. In Epistola catre Galateni este indicat un asemenea semn care invedereaza minciuna de adevar. Aceasta consta in "decaderea si lipsirea de Traditia apostolica de odinioara". "Ma mir ca va lasati asa repede de cel ce va chemat prin harul lui Hristos si treceti la alta evanghelie., dar chiar daca noi sau un inger din cer v-ar propovadui ceva peste cele ce v-am propovaduit, anatema sa fie" (Gal. I, 6-8). Fidelitatea fata de Predania apostolica era si este un principiu formulat direct de Apostolul Pavel. Tot ceea ce era necorespunzator si nu provenea din Traditia apostolica era socotit erezie.

Tot in acest context si cu referire speciala la Traditia apostolica intalnim in epistolele pastorale ale Apostolului o expresie foarte semnificativa care revine ca un indemn persistent adresat ucenicilor sai Tit si Timotei: "Tine-te de dreptarul invataturilor sanatoase pe care le-ai auzit de la mine, cu credinta si cu iubirea ce este in Hristos" (II Tim. I, 13- l4). Pe Tit il indeamna sa.pastreze invatatura cea adevarata ca sa poata indemna si pe altii la "invatatura cea sanatoasa".

Sfintii Parinti si Traditia Apostolica

Sfintii Parinti s-au referit in scrierile lor la Sfanta Traditie, mai ales in disputele cu ereticii, demonstrand ca Scriptura trebuie interpretata si inteleasa in consensul Traditiei. Printre cei dintai care au afirmat originea apostolica a Sfintei Traditii este Sfantul Irineu, episcopul Lionului, care fusese intr-o legatura neintrerupta cu veacul apostolic, si in special cu Apostolul Ioan, prin Sfantul Policarp, al carui ucenic a fost. Dovada in acest sens o fac numeroasele sale referiri la "Traditio quae est ab Apostolis", afirmand prin aceasta ca Traditia Bisericii din timpul sau provine de la Apostoli. Mijlocul prin care aceasta se pastreaza in Biserica si prin care ajunge neschimbata in fiecare generatie este succesiunea ierarhica neintrerupta de la Apostoli. Traditia, zice el, "est ab Apostolis, quae per succesiones presbyterorum in Ecclesiis custoditur". Prin succesiunea ierarhica. Traditia apostolica se gaseste in toate bisericile unde aceasta exista. Apostolicitatea Traditiei pastrata prin succesiunea ierarhica este o invatatura de baza a sa: "Traditia aceia pe care o are (Biserica) de la Apostoli si credinta vestita de ei oamenilor, o fac cunoscuta prin succesiunea episcopilor pana la noi".

Cu privire la raportul dintre Biserica si Traditie, Sfantul Irineu scrie: "Biserica primind, cum am spus, aceasta predica si aceasta credinta, desi ea este raspandita in toata lumea, le pastreaza totusi cu grija, ca si cum ar locui o singura casa. De asemenea, ea crede Apostolilor si ucenicilor lor ca si cum ar avea un singur suflet si aceeasi inima. Ea predica acestea in armonie cu Apostolii, invata si transmite ca si cum ar avea o singura gura. Desi, in lume limbile sunt diferite, puterea Traditiei este una si aceeasi". Pe aceste coordonate de unitate si universalitate a Bisericii se vadeste deopotriva vechimea si unanimitatea Traditiei.

Traditia este inima si sufletul Bisericii, si prin unitatea si identitatea credintei cu cea apostolica, pastreaza unitatea Bisericii. Cand spune ca "puterea Traditiei este una si aceeasi, desi in lume limbile sunt diferite", Sfantul Irineu vrea sa arate ca ea le armonizeaza pe toate acestea prin puterea unicitatii ei apostolice. Puterea ei n-ar mai fi una si aceeasi daca sursa ei apostolica ar fi slabita si cu atat mai mult daca ar fi intrerupta. Trebuie pastrata legatura cu izvorul revelational si eu tulpina apostolica a Traditiei.

De sensul Traditiei la Irineu e legata si expresia "norma adevarului" fiindca ea este si pastratoarea adevaratei credinte. Aceasta consta din invatatura pe care Hristos o incredintase Apostolilor sau intr-o exprimare mai scurta, dar generala, regula credintei (regula fidei). Pentru prima data aceasta formulare o gasim la Sfantul Irineu, care spune ca: "Norma pietatii si a adevarului nu este autoritatea purtatorului functiunilor, ci este ceea ce a fost transmis si ceea ce este pastrat. Ele au fost primite de la Apostoli si sunt pastrate in Biserica prin succesiunea presbiterilor". Regula fidei contine ca intr-un nucleu invatatura Apostolilor, Traditia in esenta ei dogmatica. "Adevarata cunoastere este doctrina Apostolilor si vechiul asezamant al Bisericii (antiquus Ecclesiae status) pentru toata lumea". In Traditia Apostolilor, continua el, se gasesc. Scripturile, fara nici-o contrafacere sau primejdie, "fara disimulare, neprimind nici adaugire sau suprimare. cu grija, fara pericol si fara blasfemie". Traditia interpreteaza si expune Scriptura "sine falsatione" si intr-o "expozitio legitima". Interpretarea cea mai autorizata a Scripturii este in gandirea lui Irineu, Traditia. In aceasta el vede interpretul cel mai fidel si mai competent al Scripturii.

Desi Sfantul Irineu nu prezinta un tratat sistematic si special consacrat Sfintei Traditii, totusi in lucrarea sa Contra haereses el face consideratii interesante despre apostolicitatea care constituie natura si specificul Traditiei.

O conceptie despre Traditie asemanatoare cu cea a Sfantului Irineu se gaseste in lucrarea lui Tertulian, De praescriptione hereticorum. In disputa lui Tertulian cu ereticii el recurge la argumentul Traditiei, demon-strand originea apostolica a invataturilor de credinta pe care le sustine Biserica. Tertulian sustine ca numai acea invatatura trebuie primita care vine de la bisericile intemeiate de Apostoli si care concorda cu ceea ce au crezut ele, fiindca insasi Apostolii le-au vestit invatatura, mai intai prin cuvant si dupa aceia prin epistole. El afirma atat adevarul primordialitatii Traditiei orale, cat si originea apostolica a invataturilor propovaduite de Biserica! Dreapta invatatura trebuie sa poarte pecetea apostolicitatii. Dupa el, adevarul in materie de credinta se masoara cu etalonul apostolicitatii. "E limpede, scrie Tertulian, ca orice invatatura care este in armonie cu aceea a bisericilor mame si izvoare ale credintei trebuie sa fie socotita ca adevarata, intrucat ea cuprinde in mod vadit ceea ce Bisericile au primit de la Apostoli, Apostolii de la Hristos, Hristos de la Dumnezeu. Suntem in comuniune cu Bisericile apostolice pentru ca invatatura noastra nu se deosebeste intr-un nimic de a lor. Aceasta este dovada adevarului".

In acest text Sfanta Traditie are mai multe sensuri: Traditia cu "bunuri incredintate", depositum (I Tini. VI, 20), exprimata prin identitatea invataturii cu a Bisericii-mama apostolica, apoi Traditia in sens de transmitere a acestora, avand origine prin Apostoli de la Hristos, si mai ales ideia unanimitatii marturisirii de credinta a Bisericilor prezente cu cele intemeiate de Apostoli. Unanimitatea care rezulta din identitatea cu predania apostolica caracterizeaza ca o alta nota ideea originii de la Apostoli a invataturii si a vietuirii crestine cuprinsa in Traditie. Acesta este coloritul specific pe care il ia notiunea de Traditie la Tertulian. Pentru el acesta uneste bisericile postapostolice cu cele apostolice. Necesitatea ca cele prezente sa fie odraslite din Bisericile apostolice, sa fie in comuniune cu ele si sa pastreze identitatea credintei, consta tocmai in faptul ca Traditia celor dintai era apostolica. Fata de acuzatiile ereticilor ca Apostolii sau nu au cunoscut totul sau au cunoscut si nu l-au impartasit, Tertulian raspunde ca asa ceva e de necrezut, fiindca Apostolii au fost randuiti invatatori si au fost nedespartiti de Hristos. Traditia lor e deplina si transmiterea ei e integrala. Ceea ce au predat ei a avut un caracter unitar si neschimbat si de aceea Bisericile care provin din predica lor nu au nici-o invatatura deosebita. Ereticii care pretindeau ca biserica lor provine de la Apostoli, ca sa arate totodata ca si Traditia vine tot de la ei, sa-si desfasoare, cere Tertulian, ordinea episcopilor ca descinzand de acolo, incat primul episcop sa fi avut ca inaintas un apostol sau vreunul din "barbatii apostolici". Ereticii n-aveau cum sa faca aceasta dovada. Prin aceasta el vrea sa demonstreze, ca si Sfantul Irineu "ca apostolicitatea Traditiei e realizata prin succesiunea ierarhiei. Ereticii n-aveau aceasta succesiune si deci nici inva-tatura cea adevarata, fiindca parasisera Traditia apostolica. Traditia lor nu mai era din cea apostolica si nici nu mai semana cu aceea. Nu e suficienta alta traditie, ci numai cea apostolica. De aceea proscrie el traditia lor. Acestia nu-si mai puteau revendica varsta apostolica a traditiei lor. In conceptia ambilor autori patristici erezia apare ca o dispensare sau instrainare de Traditie. Din acest moment intervine fantezia care talcuieste adevarurile gresit si inventeaza altele in afara ei. Iesirea din Traditie inseamna slabirea credintei in Iisus Hristos si in evenimentele de la inceputul crestinismului cuprinse in Traditia apostolica, care este Traditia unor martori oculari ai acestor evenimente. "In adevar, zice Apostolul Petru, v-am facut cunoscut puterea si venirea Domnului Iisus Hristos nu intemeindu-ne pe niste basme mestesugit-alcatuite ci ca unii care am vazut noi insine cu ochii nostri marirea lui" (I Petru I, 16).

Traditia apostolica este o autoritate normativa fiindca ea este dumnezeiasca, insusire care subzista in caracterul revelat si inspirat al ei, adica ea reda in alt mod Revelatia prin care se realizeaza planul de mantuire conceput si infaptuit de Dumnezeu. "Apostolii, zice Clement Romanul, dand expresie ideii de Traditie, ne-au fost trimisi noua ca vestitori ai soliei primare de la Domnul. Iisus Hristos a fost trimis de Dumnezeu, deci Hristos vine de la Dumnezeu si Apostolii vin de la Hristos. Aceste doua lucruri se arata a fi oranduite de vointa lui Dumnezeu".

Caracterul ei de norma a credintei si a adevarului rezulta implicit din apostolicitatea ei. Clement Alexandrinul foloseste chiar expresia de "norma Traditiei", iar Sfantul Grigore de Nisa prezinta sintetic toata semnificatia ei cand zice: "noi avem garant mai mult decat suficient al adevarului invataturii noastre, Traditia, adica adevarul venit pana la noi de la Apostoli, prin succesiune, ca o mostenire".

Vorbind despre Traditia "cea mai initiala" si intelegand-o ca fiind "credinta pe care ne-a transmis-o Domnul, au propovaduit-o Apostolii si au respectat-o Parintii", Sfantul Atanasie cel Mare considera de fapt insusi cuvantul Domnului ajuns la noi prin predica Apostolilor. Pornind de la Dumnezeu se permanentizeaza istoric ajungand la cunostinta tuturor generatiilor din marturia apostolica initiala. Ea are doua centre de origine, unul in Dumnezeu si altul in planul uman si de aici denumirea ei de dumnezeiasca si apostoleasca.

Traditia apostolica si traditia bisericeasca

Traditia apostolica consta din adevarurile revelate ucenicilor Sai de Hristos si din intelegerea acestora de catre ei sub calauza Duhului Sfant. "Mai am multe sa va spun, dar nu le puteti intelege acum "iar cand va veni Acela, Duhul Adevarului, la tot adevarul va va povatui, caci nu de la sine va grai, ci ceea ce va auzi va grai si va va vesti cele viitoare" (Ioan XVI, 12- l3). Mantuitorul le-a promis ucenicilor Sai ca vor ajunge la cunostinta adevarului. Aceasta avea sa se faca prin actiunea Duhului Sfant care le va lumina tot sensul celor propovaduite, facandu-i sa patrunda adancul tainic al operei lui Hristos. "Noua, zice Apostolul Pavel, Dumnezeu ne-a descoperit acestea prin Duhul Sau, caci Duhul toate le patrunde, pana si adancurile lui Dumnezeu" (I Cor. II, 10).

Astfel "Traditia este in totdeauna atat istorica, cat si pnevmatica sau harismatica. Istorica in privinta originii si contintului, pnevmatica prin puterea cu care actioneaza, puterea cunoasterii si puterea de a se pastra fidela si de a marturisi viu. Traditia Apostolilor este imuabila si totodata este prezenta actuala; ea este amintirea unor evenimente care au trecut si totodata sensul lor in curs de desfasurare; ea este conformitatea cu ceea ce s-a intamplat odata pentru totdeauna, dar totodata este prezentul dinamic si mereu actual a ceea ce s-a intamplat odata pentru totdeauna". Toate aceste virtuti ale Traditiei care sunt opera Duhului Sfant, nu duc la intelegerea proprie catolicismului pentru care o multime de alte inovatii si dezvoltari aparute in decursul timpului formeaza si acestea Traditie. Trebuie sa se revina mereu la perioada apostolica a Traditiei si sa se gandeasca aspectul ei pnevmatologic in sensul in care insusi Mantuitorul a zis: "Pentru ca va lua din ce este al Meu si va va vesti voua" (Ioan XVI, 15).

Aspectul istoric al Traditiei, cu sensul ca ea se bazeaza pe intruparea Cuvantului si pe cele descoperite, ca si sensul ca mereu trebuie sa se revina la Traditia de atunci, trebuie vazut impreuna cu cel pnevmatologic. Duhul Sfant nune poate duce la o alta Traditie decat cea apostolica si nu adauga mereu la continutul "ei alte adevaruri. Duhul Sfant care s-a impartasit Apostolilor la Cincizecime a continuat sa se transmita credinciosilor, devenind o forta vie care uneste pe toti si care se scurge prin toti. "Aceasta forta vie spirituala transmisa in mod permanent in Biserica este Traditia". Este acest flux de energie spirituala, care aduce cu sine tot continutul Traditiei Apostolice in Biserica adevarata a tuturor veacurilor. Duhul Sfant ca forta interioara a Traditiei reaminteste in continuare cele cunoscute. El desavarseste opera lui Hristos reactualizand si adancind pentru fiecare credincios in parte ceea ce a spus Hristos. Sfantul Duh nu invata altceva decat Hristos, fiindca Traditia n-ar mai fi unitara si organica. Ceea ce altfel se cuprindea in mostenirea apostolica, aceea Duhul Sfant ii ajuta Bisericii credincioase sa inteleaga. Daca Duhul inseamna viata, conservarea si dezvoltarea sunt deopotriva opera Lui. Biserica primara s-a intemeiat pe predica directa a Apostolilor, dar acestia aveau sa dispara ca persoane fizice din viata ei.

Nu acelasi lucru se poate spune despre Duhul Sfant pe care acestia l-au transmis ucenicilor lor. Prin Duhul Sfant, Traditia apostolica patrunde si devine Traditia Bisericii, care este o continuare "in eodem sensu, eademque sententia" a celei dintai, dupa expresia lui Vincentiu de Lerin. Intre Traditia apostolica si cea postaposcolica nu se poate face o delimitare transanta de sens si valoare, o inchidere in sine a perioadei apostolice, cum face teologul protestant Oscar Cullmann. Primeaza parca in aceasta teorie o consideratie mai mult a valorii istorice, decat a continutului si a semnificatiei dogmatice a Traditiei. Termenii apostolic si postapostolic sunt raportati la existenta lor succesiva in timp, facandu-se de aici distinctia prea categorica intre Traditia apostolica si traditia bisericeasca. El porneste de la faptul ca apostolatul constituie o realitate unica si specifica in Biserica si ca aceasta functie nu este transmisibila. intr-adevar, scrie Oscar Cullmann, apostolatul este prin definitie o functie unica si care nu poate sa fie prelungita. Apostolul. nu poate sa transmita altuia misiunea sa cu totul unica. Dupa ce si-a indeplinit-o, el o restituie aceluia care i-a incredintat-o; lui Hristos".

Aceasta afirmatie, ca si aceea ca Biserica insasi a fixat canonul Scripturii in veacul al II-lea voind sa separe Traditia apostolica de cea bisericeasca, vor sa demonstreze ca valoare absoluta si normativa are numai Traditia apostolica, dar ca aceasta nu se prelungeste in cea bisericeasca, intre ele este o deosebire esentiala. Fara sa-i nege orice valoare Traditiei postapostolice, ii slabeste caracterul apostolic, dar nu chiar i-l desfiinteaza.

Ar veni dupa el ca Hristos n-a intrat in timp, in sensul total al notiunii, ei intr-un-fragment de timp, intr-o secventa care-si pastreaza un privilegiu netrasmitandu- l intregului in toata intensitatea lui. Dupa alte consecinte ale acestei teorii ar urma ca Hristos si Duhul Sfant nu mai sunt actual in Biserica, urmand sa-i regasim numai in Traditia Apostolica de care sa ne impartasim depasind exigenta istorica a atator veacuri. Desigur ca perioada apostolica nu se mai repeta, dar ea ajunge pana la noi prin Biserica, prin Traditia acesteia. Cine o pastreaza si cine ne-o transmite? "Traditia bisericeasca e cea apostolica pentru ca aceasta n-a fost data ca sa inceteze odata cu moartea Apostolilor, ci s-a continuat in insusi cadrul adevarului descoperit, inlauntrul misterului lui Hristos, a carui viata intrupata o continua pe pamant Biserica, ajutata de Sfantul Duh in distingerea, in talcuirea si in transmiterea adevarului" (Ioan XVI, 26).

Daca Apostolii au murit, aceasta nu inseamna ca misiunea apostolica a incetat. in Simbolul Credintei, Biserica este denumita "apostolica" si pentru ca se intemeiaza pe originea ei de la Apostoli, dar in sensul sa continua misiunea lor apostolica fara sa se considere insa identica si egala apostolia ei cu misiunea apostolica a ucenicilor lui Hristos. Cine ar putea sa spuna.ca a incetat si nu mai este necesara propovaduirea cuvantului dumnezeiesc?. "Moartea Apostolilor a pus intr-adevar sfarsit la "calea" lor, la lucrarea lor personala, dar nu la insusirea si la functia (vrednicia) lor si la apostolia pe care urmasii lor au preluat-o ca sa o continue". E foarte adevarat ca Apostolii au avut o misiune speciala in Biserica si ca aceasta nu s-a mai continuat. Urmasii lor au preluat continutul predicii lor dar ei nu mai pot fi exact ceea ce au fost aceia. Biserica preluand Traditia apostolica si-a asumat totodata rolul de a o pastra si transmite, ca si cand aceasta lucrare ar fi facut-o Apostolii insisi. Tocmai de aceea si-au randuit.ei urmasi ca sa-i invete sa le duca mai departe lucrarea inceputa. Apostolii au fost temelia, urmasii lor trebuie sa se cladeasca numai pe aceasta temelie: "Ziditi fiind pe temelia Apostolilor." (Efes. II, 20).

In traditia bisericeasca se insuseste tot fondul Traditiei apostolice, pe care il vor comenta si- l vor explica in propriu-i sens Sfintii Parinti in perioada ecumenica a Bisericii din primele opt veacuri. in acest timp, Traditia apostolica a fost formulata si precizata in sensul unei dezvoltari formale a aceluiasi continut, a adancirii si a explicitarii cuprinsului ei, proces pe care Vincentiu de Lerin 1-a exprimat prin termenii; "Profectus in semet ipsum". Traditia apostolica este inceputul traditiei bisericesti, dar un inceput in care tot continutul e dat "principialiter". Traditia bisericeasca e ca explicitul cuprins in implicit. Ca o consecinta fireasca a acestui fapt, apostolicitatea Traditiei se regaseste in traditia bisericeasca, iar aceasta nu are nimic esential deosebit de aceea. Predica Apostolilor in toata deplinatatea ei a fost formulata de Sfintii Parinti ai Bisericii. Ea s-a raspandit in toata Biserica crestina, asa incat Sfantul Irineu o compara cu soarele care desi este unul isi intinde razele si lumineaza peste tot.

Asa cum in succesiunea ierarhica se pastreaza harul de la Apostoli si puterea Duhului Sfarit, tot astfel in Traditia bisericeasca, sub supravegherea aceleiasi ierarhii in mod vizibil, iar in mod invizibil prin Sfantul Duh se pastreaza autentica predica apostolica. Caci "succesiunea nu este pur si simplu o problema externa de administratie sau de oranduire rituala, tot asa nici unanimitatea nu este pur si simplu un consimtamant extern, cum ar fi consimtamantul majoritatii parlamentare. Diferenta de timp, diferenta dintre oameni, tari si limbi, cu toate contradictiile lor se depaseste numai prin actiunea unui principiu mai presus de timp si lume. adica prin Duhul Sfant (II Tim. I, 14)

Incorporarea traditiei apostolice in cea bisericeasca, respectarea si pastrarea aceleia in aceasta se datoreste tocmai acestui fapt expus mai sus, dar si aceluia ca invatatura a format un corp comun cu viata, s-a pastrat prin puterea duhului de traire identica. Traditia inseamna pastrarea invataturii si innoirea ei cu viata rodita de har. Era necesar ca Traditia apostolica sa se continue si sa se dezvolte in cea bisericeasca printr-o patrundere si aplicare a ei, fiindca insasi notiunea de Traditie, ca o viata insufletita de Duhul e contrara nemiscarii si incremenirii. E una din proprietatile Traditiei, aceea de a fi activa din moment ce Duhul Sfant e forta vivificatoare care o face in permanenta viabila. in virtutea acestui fapt pot gasi "forme de expresie mai clare si mai exacte, fara ca prin aceasta sa inceteze sa existe acelasi duh. Si astfel din germenele adevarului relevat se desfasoara o activitate totdeauna cuceritoare, pentru a gasi o forma din ce in ce mai dezvoltata potrivit virtualitatilor de care el este interior incarcat".

Prin Traditia dinamica, Biserica gaseste posibilitatea sa se adapteze mereu la alte cerinte si situatii, ceea ce nu inseamna o dezvoltare pana la denaturare prin ea a Traditiei apostolice. Traditia bisericeasca trebuie sa tinda mereu catre Traditia apostolica si sa se mentina in cadrele aceleia. Ea nazuieste pe de o parte sa actualizeze Traditia apostolica, iar pe alta parte trebuie sa faca aceasta printr-un recurs la aceea. Ea face in acelasi timp o dubla miscare: pe de o parte actualizeaza Traditia apostolica, iar pe de alta parte se intoarce mereu la aceasta. Ea e mereu constienta de originea ei, de importanta aceleia, care se prezinta ca izvor si principiu al ei.

Traditia bisericeasca trebuie sa devina vocea Iui Hristos si a Apostolilor care se adreseaza credinciosilor, dar intr-un fel potrivit cu situatia fiecarui timp. De aceea Traditia a trebuit sa-si gaseasca noi forme de exprimare, explicand si aprofundand acelasi fond apostolic al ei. Aceasta nu inseamna denaturare sau instrainare. Traditia bisericeasca pastreaza Traditia apostolica, o are in ea si in duhul ei. Sfintii Parinti ai Bisericii sunt talcuitorii cei mai autentici si autorizati ai Traditiei apostolice.

Pe aceasta cale a explicarii si formularii Traditiei apostolice de Sfintii Parinti, Biserica Ortodoxa se afla pe linia neintrerupta si neabatuta de la principiile acesteia, oferind pana in zilele noastre autenticitatea predicii apostolice in propria-i traditie. In decursul timpurilor, in Bisericile crestine s-au format numeroase si variate traditii proprii, pastrand mai mult sau mai putin fondul comun originar .

Privita din acest punct de vedere, Traditia Bisericii Ortodoxe nu este o traditie oarecare, care ar fi iesit din matca Traditiei Sfintilor Apostoli, fie minimalizand continutul acesteia, fie dezvoltandu-se fara temei in predica apostolica, ci Traditia ei se identifica cu cea apostolica patristica.

Pastrand cu fidelitate esenta propoveduirii primordiale a adevarului revelat crestin, Biserica Ortodoxa si-a asigurat prin aceasta deplinatatea apostolicitatii Traditiei ei, dimpreuna cu plenitudinea Revelatiei, transmisa intregii Biserici de Sfintii Apostoli.

Viorel Mehedintu

.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 1763

Voteaza:

Apostolicitatea Sfintei Traditii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE