Avem dreptul sa fim fericiti in felul nostru

Avem dreptul sa fim fericiti in felul nostru Mareste imaginea.

- Noi considerăm ca relaţia cu părinţii este cauza tuturor problemelor cu care ne confruntăm în viaţa adultă. Deşi în frageda copilărie nu putem să întreprindem nimic în aceasta privinţă, începând de la vârsta de aproximativ 13 ani putem lua deja anumite măsuri. Iar problemele continuă şi la 25, şi la 30 de ani, chiar şi la 40. Copiii care locuiesc împreună cu părinţii au adesea probleme mari în relaţia cu aceştia.

- Şi copiii care nu locuiesc împreună cu părinţii, şi copiii care sunt deja ei înşişi bunici şi bunice, ai căror părinţi zac demult în mormânt, au probleme de acest fel. Toată viaţa ne urmăreşte relaţia cu părinţii.

- De ce ne influenţează atât de mult relaţia cu părinţii?

- Cu nimeni nu putem avea o legătură cum este cea cu părinţii. Aceştia sunt foarte importanţi pentru noi. Până la vârsta de trei ani, mama reprezintă pentru noi Universul-Mamă. Dacă mama se mânie, înseamnă că am greşit cu ceva şi că trebuie neapărat să-mi dau seama din privirea ei cum pot face să înceteze această mânie, altminteri sunt pierdut. Şi de aceea, când mama este nemulţumită de mi-ne, chiar şi dacă sunt adult, om în puterea vârstei, mi se cam înmoaie picioarele. Este normal.

O mare parte a personalităţii noastre se formează în pruncie, iar în pruncie copilul este legat de mama sa mai mult decât de oricine. în această perioadă, funcţia tatălui este cea de a asigura securitatea mamei, ca aceasta să se poată ocupa de copil. Este firesc ca tata să lucreze mult pentru ca mama să-i poată consacra pruncului măcar primii doi ani de viaţă.

- De ce ne este atât de greu cu părinţii noştri ?

- Cauza problemelor este aceea că părinţii noştri nu au apucat să devină maturi. La mulţi oameni lipseşte stadiul când nu mai eşti copil, dar nu eşti încă părinte. Asta fiindcă oamenii nu se maturizează emoţional. Apropo, mamele care nasc după vârsta de 30 de ani suferă mai rar de această problemă. Mama care a născut atunci când a vrut copilul, ştiind ce îi poate da şi purtând întreaga răspundere pentru el, educă un copil bun. Iar dacă mama se simte o ratată care face copilul fiindcă e ultima ei şansă de a rămâne însărcinată, ea investeşte în acest copil totul, aruncă asupra lui întreaga responsabilitate pentru viaţa ei. „Tu eşti sensul vieţii mele": rolurile se inversează, şi el nu poate duce această povară. Se creează o relaţie nesănătoasă.

Părintele îl educă pe copil aşa cum i se pare lui că este corect, şi transferă asupra acestuia (cu semnul plus sau cu semnul minus) educaţia pe care a primit-o el însuşi, adică face ceea ce făcea mama cu el sau face exact pe dos, numai ceea ce trebuie nu face, dar crede cu toată sinceritatea că face totul corect.

Copilul, care nu poate replica nimic, deoarece chiar şi la vârsta adolescenţei tot copil rămâne, depinde total de părinţi. Aceştia îi dau de mâncare, de băut, îl îmbracă. El, fireşte, se împotriveşte, că nu-i place cum este crescut, însă orice împotrivire stârneşte la părinţi reacţia: „Eu fac totul pentru tine, iar tu eşti rău!" în spatele acestei replici stă raţionamentul inspirat de teamă: „Sunt o mamă rea: dacă nu iese din copil ceea ce consider eu că este corect să iasă, înseamnă că sunt rea. Dar eu îl educ bine - deci, dacă el nu este aşa cum trebuie, înseamnă că ori el este rău, ori eu sunt rea. Păi, mai bine să fie el rău decât eu..." Şi întrucât copilul este, în principiu, neajutorat în faţa părinţilor, el caută să îi dovedească mamei întreaga viaţă ceea ce nu i-a putut dovedi în copilărie. Tot ce face o viaţă întreagă, pentru mama face: chiar dacă mama este de mult în groapă, el tot se află în interacţiune interioară cu mama sa. El încearcă să-i dovedească acesteia fie: „mama, n-ai avut dreptate", fie „vezi ce bun sunt?".

Şi când capătă o parteneră, o soţie cu aceleaşi probleme, rezultă că nu mai este relaţia dintre, să zicem, Vasile şi Măria, ci dintre mama lui Vasile şi tatăl Măriei. Are loc o falsă comunicare. Ea comunică de fapt cu fantomele ei, el cu ale lui - şi aşa, smiorcăindu-se, vin la psiholog cu strigătul disperat: „El trebuie să înţeleagă, este un măgar!", sau: „Ce ghinion am avut de o asemenea nevastă - este o mamă rea!" De ce? Deoarece ea trebuie, din punctul lui de vedere, să se comporte aşa cum se comporta mama lui sau aşa cum pretindea mama lui, deoarece dacă soţia Iui este bună conform standardelor mamei, înseamnă că el este un fiu bun, înseamnă că a făcut căsătoria potrivită. Aceeasi istorie are loc şi la ea. Şi atâta timp cât omul nu iese din copilărie, lăsându-i acolo pe părinţii săi tineri şi pe sine însuşi copil, nu va avea o comunicare autentică.

- Aş vrea să discutăm ceea ce poate face copilul însuşi. Când el devine adolescent, care sunt problemele lui? Prima problemă, cred eu, este aceea că părinţii nu vor să îl asculte.

- Iar el nu vrea să îi asculte pe părinţi. Este obligat să stea în banca lui şl să creeze aparenţa că ascultă, căci dacă le va spune: „Ia mai duceţi-vă...", n-o să fie bine de el.

- Trebuie să fiţi de acord că un copil dă însemnătate celor spuse de părinţi, pe când părinţii nu dau însemnătate celor spuse de copil. Am în vedere situaţia când în copil s-a acumulat nemulţumirea de greşelile părinţilor.

- Poate că nu de greşelile lor, de fapt. Poate că ei au dreptate, dar el, la vârsta lui, pur şi simplu nu înţelege asta, nu are experienţa de viaţă necesară.

- Să zicem că în sinea ta fierbi, dar nu poţi deloc să-i faci pe părinţi să te înţeleagă: ce este de făcut?

- Nimic, deoarece lor li se astupă automat urechile atunci când încerci să le spui ceva, şi li se astupă indiferent dacă baţi câmpii sau spui ceva inteligent. Li se astupă urechile mecanic, la tot ce încerci tu să le comunici.

Omul cu o reală siguranţa de sine nu este un om convins că are întotdeauna dreptate. Să fii convins că ai întotdeauna dreptate denotă infantilism: omul cu siguranţă de sine, cu demnitate, admite că poate are dreptate, dar poate nu are. Dacă nu are dreptate, asta nu îi ştirbeşte demnitatea; dacă are dreptate, asta nu-l înalţă deasupra celorlalţi oameni. Dacă copilul tău are dreptate, trebuie să te bucuri fierbinte că ai un copil atât de inteligent.

Iar întrucât la noi oamenii, din generaţie în generaţie, nu au siguranţă de sine, adică nu au această demnitate, personalitatea lor nu are corect trasate graniţele, orice crâcneală a copilului este percepută ca o ameninţare la adresa acestor graniţe rigide. „Păi cine o să stea să-l asculte pe el, nemernicul? Dacă recunosc că nu am dreptate, asta înseamnă că sunt o mamă rea. Ooo! Ce grozăvie! Păi dacă sunt o mamă rea, nu încape îndoială că sunt o fiică rea!.."

- In ce fel să discutăm cu părinţii pentru a minimiza această problemă?

- In primul rând, dacă dăm deoparte situaţiile tragice când avem de-a face cu familii asociale, cu alcoolism, violenţă fizică şi aşa mai departe, sărmanul copil trebuie să se resemneze cumva, treptat, cu faptul că părinţii sunt mai în vârstă decât el, că au mai multă experienţă, dar că şi ei sunt oameni, pot greşi, se pot înfuria, pot fi nervoşi.

Aşadar, dacă părinţii spun ceva cu care tu nu eşti de acord, de aici nu reiese neapărat că ei reprezintă, ca să zic aşa, răul universal. Nu pune, ca să li te supui, condiţia ca ei să reprezinte binele universal.

Ei, pur şi simplu, se pot înşela. înţelege că mama ta este om la fel ca tine, atâta doar că mai în vârstă. Poate că ei îi este doar mai rău de pe urma faptului că este mai în vârstă, poate că are sistemul nervos slăbit din cauza asta. Incearcă s-o asculţi: poate că nu se va întâmpla nimic rău, poate că mama are dreptate, chiar dacă în momentul acela plânge cu hohote, bate din picior şi ţipă de zbârnâie geamurile.

Toate acestea sunt din cauză că te iubeşte foarte mult şi se teme foarte mult pentru tine - de aceea se şi comportă neadecvat. Poate că dacă o să fii de acord cu părinţii n-o să-ţi pierzi libertatea - şi dacă o să încerci să faci tu primul pas, părinţii nu sunt fiare, poate ca o să se schimbe şi ei.

Incearcă să faci tu primul pas, să asculţi de mama nu din perspectiva potrivit căreia ea este „instanţa supremă" sau „binele universal", sau „răul universal". Incearcă s-o vezi în ea pe mama ta scumpă şi dragă, care este totodată un om la fel ca tine. Prin asta arăţi că eşti matur. Nu mai mare decât mama ta. Acum intri în lumea adulţilor: ea este un adult de 30 de ani, iar tu eşti un adult de 12 ani. Ea este mai mare, tu eşti mai mic, dar amândoi aţi intrat în lumea adulţilor.

La vârsta adolescenţei trebuie, încetul cu încetul, să înţelegi: există mama şi tata, care vor rămâne totdeauna mama şi tata, chiar şi atunci când tu vei fi bunic. Chiar şi dacă ei vor fi, Doamne fereşte, senili sau paralizaţi, nu vor deveni copiii tăi, ci vor rămâne părinţii tăi, numai că bătrâni, bolnavi şi neputincioşi.

Incearcă să porneşti de la ideea că mama ta te iubeşte şi că se comportă necuviincios sau ilogic doar din această cauză. încearcă să asculţi: poate că în ceea ce spune ea nu-i nici o grozăvie ? Atunci, de uimire, şi mama va încerca să te asculte pe tine, înţelegând că în ceea ce spui tu nu-i, poate, nici o grozăvie.

Un psiholog american a spus: „Bărbatul separat este bărbatul care face aşa cum vrea chiar dacă mama lui îl sfătuieşte acelaşi lucru" - adică dacă părerea lui coincide cu părerea mamei sau dacă a acceptat părerea mamei, nu se simte deloc înjosit de faptul că procedează în acest fel. Nu înota împotriva curentului, nici nu te lăsa dus de val, ci du-te acolo unde ai tu nevoie.

- Acesta este, probabil, un proces de durată?

- Cu părinţii altfel n-o scoţi la capăt.

In general, cu părinţii trebuie să fii prieten, dar să îti aminteşti tot timpul că ei sunt părinţii tăi şi ca atare trebuie să dai dovadă de un anumit respect, mai mare decât faţă de oamenii străini şi cu atât mai mult faţă de tovarăşii tăi de vârstă. Aici este însă vorba, subliniez, de respect, nu de a recunoaşte că ei au întotdeauna dreptate.

Să ţinem minte că faţă de părinţii, socri, soacre este valabilă regula: „Jupiter, te superi, înseamnă că n-ai dreptate". Ne enervează la ceilalţi lucrurile pe care ne temem să ne recunoaştem la noi înşine.

- S-a întâmplat la un moment dat următoarea istorie. O femeie l-a visat pe fratele ei,, care se sinucisese, şi acesta i-a spus: „Amfăcut asta deoarece mă gândeam că toţi m-au părăsit: prietenii, părinţii"... Deşi, de fapt, părinţii îl iubeau, dar lui i s-apărut că nu-i aşa, şi a ajuns să-şipună capăt zilelor. Ce este de făcut atunci când ni separe câ părinţii nune iubesc, cum să ne înfruntăm fricile?

- Trebuie să încercăm să ne spunem: „Sunt deja adult, şi de aceea trebuie să accept faptul că fiecare mă iubeşte aşa cum poate el, nu aşa cum vreau eu." Da, copilul mic este iubit cum îi trebuie lui, căci dacă nu este iubit cum îi trebuie lui o să urle sau chiar o să moară. Adolescentul şi copilul mai mare trebuie să accepte cu tristeţe că nu mai sunt copii mici, şi că părinţii îi iubesc aşa cum pot, şi ca trebuie să primească dragostea în forma în care aceştia sunt capabili să le-o dea ori să-i roage să şi-o manifeste în altă formă.

- Separe că dependenţa amoroasă este legată tocmai de senzaţia omului că nu a primit de la părinţi dragoste autentică. Ce poate face copilul la vârsta de 13-25 de ani ca după aceea să sufere cât mai puţin de această dependenţă?

- In primul rând, să stabilească pentru ei înşişi: „Părinţii mă iubesc aşa cum pot. Alţi părinţi n-o să am. Ca atare, altă dragoste părintească n-o să primesc. Soţia mea o să mă iubească aşa cum îşi iubeşte o soţie soţul. Copiii mei o să mă iubească aşa cum îşi iubesc nişte copii tatăl. Nimeni însă, niciodată, n-o să-mi mai fie mamă. O să am acea dragoste maternă pe care am primit-o de la mama, şi altă dragoste maternă nu o să mai primesc. Şi nu trebuie s-o caut în alte locuri."

Iubita nu e mamă, ea este un egal. Mama nu poate să nu te mai iubească, pe când iubita poate. Dragoste de mamă n-o să mai găseşti nicăieri.

- Când trebuie să aibă loc separarea de părinţi? In momentul când îţi întemeiezi propria familie sau mai devreme?

- Cu o sută de ani înainte de întemeierea familiei! Nu poţi să treci din stadiul de fiu în stadiul de tată într-o clipă, asta se petrece treptat. Sensul separării este acela ca tu să devii o persoană de sine stătătoare. Ceea ce le vei transmite viitorilor tăi copii, ceea ce împărtăşeşti cu soţia nu mai este mama şi tata, eşti deja tu. Şi tu răspunzi pentru asta.

Separarea este un proces foarte îndelungat, care începe in jurul vârstei de şapte ani. Până la şapte ani, copilul este pe deplin contopit cu mama sau cu persoana care o substituie, în continuare începe primul nivel de socializare, atunci când copilul începe, la şase-şapte ani, să meargă la şcoală. Desigur, mama poartă încă răspunderea pentru el, dar se stabilesc relaţii orizontale, cu societatea. Copilul nu mai aparţine total familiei, dar nici nu a intrat încă în societate: aceasta este vârsta adolescenţei, până pe la 18 ani. Adolescentul este ba cumplit de independent, face totul de capul lui, ba dă fuga la mama. Această fiinţă fără astâmpăr cere de la părinţi o răbdare enormă: nu i se poate da drumul prea departe, fiindcă este încă neroadă şi atunci se va rupe de familie cu totul, şi părinţii îşi vor pierde copilul, iar acesta îşi va pierde părinţii, dar nici nu poate fi ţinut lângă fusta mamei, fiindcă atunci n-o sa iasă niciodată din el o persoană matură.

In continuare, omul ajunge în perioada tinereţii, când nu aparţine nimănui: în toate privinţele face totul „singur", învaţă să fie el însuşi. Pe urmă vine perioada maturităţii, când ne aparţinem nouă înşine. Ei bine, această „sieşi-apartenenţă" matură apare undeva după vârsta de 20 de ani, când suntem deja pregătiţi pentru o relaţie serioasă şi pentru familie. Am mamă, tată, îi iubesc mult, o să am şi eu copii, pe care îi iubesc deja. Imi aparţin mie însumi, şi partenera mea, cu care o să mă căsătoresc, îşi aparţine sieşi; suntem doi adulţi, care formează un câmp propriu unde o să apară un bebe, care deocamdată ne va aparţine nouă.

- Nesepararea şi infantilismul sunt lucruri diferite?

- In principiu, este aproape totuna, deoarece atunci când separarea lipseşte o să fac aşa cum spune mama sau o să fac exact pe dos.

De exemplu, vreau o familie ca cea a părinţilor mei şi doar ca cea a părinţilor mei: mama, să zicem, nu lucrează, asa că soţia mea nu o să lucreze. Sau, dimpotrivă, mă strădui să nu repet destinul părinţilor. Mama mea nu lucrează? Aşadar, soţia mea trebuie să fie o fanatică a muncii şi profesor universitar.

- Cum putem facilita procesul separării?

- Persoane de sine stătătoare ne face recunoaşterea faptului că şi părinţii sunt oameni, că nu au totdeauna dreptate, că nu greşesc totdeauna şi că - lucrul cel mai trist -la început vor fi nu cu mult mai puternici decât mine, în sensul că ei vor fi adulţi, iar eu încă adolescent, după care forţele vor deveni egale, ei vor avea 40 de ani, iar eu 20, după care eu voi fi puternic, iar ei bătrâni, bolnavi şi poate nu foarte inteligenţi. Eu o să-i iubesc, ei nu vor deveni copiii mei, dar o să am grijă de ei.

Omul se naşte singur şi pleacă singur din această lume. Mama n-o să mai fie, eu n-o să mai fiu copil mic, mama n-o să mai fie „Universul-Mamă" care mă iubeşte necondiţionat. De această fericire nu o să mai am parte. Şi nici nu trebuie căutată. Ei bine, tocmai această conştientizare: «Oricât ai căuta, asta n-o să mai primeşti niciodată" constituie maturitatea.

Ştiţi farfuriile acelea cu compartimente? In fiecare compartiment pui altceva: într-o parte măsline, în alta salată - şi dacă acea parte a farfuriei care se cheamă „dragoste maternă" este pe jumătate goală, fiindcă nu ai primit destulă dragoste maternă, asta nu înseamnă că trebuie să-i pretinzi soţiei să umple partea aceea. înseamnă că trebuie să umpli din plin partea care se cheamă „fericirea cu femeia iubită", şi atunci îţi va fi mai uşor să te împaci cu partea cea goală. „Da, în privinţa mamei nu am ce să mai fac, în schimb ce soţie grozavă am!" Aceasta n-o va înlocui pe mama ta, acolo va rămâne un gol - dar încercările infantile de a pretinde ca cineva să te iubească aşa cum ar fi putut să te iubească mama, dar n-a făcut-o, strică relaţia cu respectiva persoană.

- Multe cunoscute ale mele au, la vârsta de 20, 25, 30 de ani, mari probleme cu mamele lor. Mama uneia dintre ele nu i-a acceptat soţul. Alta mama nu înţelege particularităţile caracterului şi vieţii fiicei sale, îi spune că este rea, o „programează" să aiba probleme...

- Acestea sunt mame, ca să zic aşa, neiniţiate. Femeia iniţiată este cea care a intrat în lumea femeilor mature. Ea rămâne fiică - toate suntem fiice, toate am fost născute -, dar în primul rând este femeie matură.

In lumea feminină fiica este introdusă de către mamă, dar pentru asta mama însăşi trebuie să se afle în această lume. Atunci, mama adultă trăieşte o fericire enormă în urma faptului că fiica ei s-a maturizat. începe acea perioadă de fericire care, la modul ideal, ţine până la moartea mamei, la adânci bătrâneţi. Atunci, mama nu o mai percepe pe fiica sa ca pe o rivală, nici ca pe un mijloc de a compensa ceea ce a lipsit din viaţa ei, nici ca pe un mijloc de a confirma corectitudinea vieţii sale la modul: „Fiica mea trăieşte la fel ca mine, înseamnă că am trăit aşa cum trebuie."

In viaţa însă cum se întâmplă de multe ori? Femeia este singură şi vrea să ştie de ce a rămas singură, de ce a ieşit asa - dar să reflecteze şi să-şi asume răspunderea nu vrea. Si atunci, îşi găseşte o explicaţie facilă de genul: „Sunt singură fiindcă am avut parte doar de nenorociţi", sau: „Sunt singură fiindcă am fost îndrăgostită de un coleg, care a murit la 12 ani, şi de atunci n-am mai iubit pe nimeni. Eu sunt singură, fiica mea nu este! Mai mult decât atât, are o căsnicie fericită! Dar eu de ce sunt singură? Fiindcă am avut parte doar de nenorociţi, pe când ea nu: ce, ea e mai bună decât mine ?.. Lasă că şi ea o să fie singură!"

Sau, dimpotrivă: „Sunt singură, mi-e rău, aşadar o s-o mărit la 18 ani, că o iubesc şi trebuie să am grijă să nu rămână singură. Nu-i nimic că el este un măgar şi ea nu poate să-l sufere: principalul e să fie măritată, o fac eu să înţeleagă."

Toate aceste mame sunt neiniţiate. La noi aproape toate mamele sunt neiniţiate. De aici vin relaţiile groaznice cu nurorile.

Şi atunci, cum să se descurce fiica cu toate astea?

Există un mijloc foarte bun care ne ajută să ne înţelegem părinţii. In sinea voastră închipuiţi-vă că mama voastră e în sicriu (dar să nu-i povestiţi cumva!)... „Sigur, mama este rea, dar eu nu vreau să moară." Mijlocul acesta e uimitor de eficace.

- Ştiţi proverbul rusesc: „Cât trăia bătrânul, l-ai fi omorît; după ce a murit, l-ai fi cumpărat"...

- Păi da. Când fata, la frageda vârstă de 13 ani, se convinge cu ajutorul acestui exerciţiu că nu vrea ca mama ei să-şi spună în sinea sa cuvintele următoare: „Tu eşti darnica mea, te iubesc mult, însă tu ai destinul tău, eu am destinul meu. Eu o să te iubesc întotdeauna, dar tu ai viaţa ta, eu o am pe a mea. Sper foarte mult că ea o să-ţi placă, dar dacă n-o să-ţi placă nu am ce-ţi face, acesta este desti-nul meu. O să fiu fericită, chiar dacă ţie nu-ţi place asta. Chiar dacă o să fiu amărâtă că ţie nu-ţi place asta. O să încerc să te conving, o să-ţi argumentez, o să-ţi fac cadouri, dar tot n-o să-mi schimb viaţa doar ca să-ţi placă ţie!" Asta se cheamă: „O să fiu fericită în felul meu!"

- Adesea apar situaţii când încep probleme între părinţi: apar certuri, infidelităţi, pericolul despărţirii. Ce atitudine să ai faţă de asta si ce să faci, dacă ai, să zicem, 15-20 de ani?

- Dacă ai 15-20 de ani, sunt dificultăţile lor personale, şi tu nu ai dreptul să te bagi în patul lor, fiindcă relaţiile dintre femeie şi bărbat, sexul, dragostea, căsnicia, îi privesc numai pe cei doi. Copiii nu se pot băga în ele, după cum nici părinţii nu se pot băga în patul copiilor adulţi. De aceea, asemenea probleme pot fi doar luate la cunoştinţă cu părere de rău: „Eh, părinţilor, ce rău îmi pare de voi, dar nu pot să fac nimic. Rămâneţi părinţii mei, sunt foarte amărât că voi, nătărăi bătrâni, v-aţi despărţit. Ei, acum nu mai sunteţi pereche, ce să-i faci, mămico, tăticule? Dacă mie nu-mi place asta, nu este totuşi un motiv ca să păstraţi o căsnicie pe care voi nu vreţi s-o păstraţi. Mamico, te iubesc mult, îmi pare rău că tăticul te-a părăsit, dar el oricum rămâne tatăl meu; nu sunt de acord cu ce a făcut, însă rămâne tatăl meu; îmi pare tare rău pentru tine, aş fi vrut foarte mult ca el să nu te părăsească, însă relaţia voastră este problema voastră; el rămâne tatăl meu, si dacă îl iubesc asta nu înseamnă că te trădez."

Apropo, mama matură (iniţiată) spune direct: „Draga mea fetiţă (dragul meu băiat), bineînţeles, este foarte trist si mi-e foarte rău, dar el rămâne tatăl vostru şi de el depinde cum va comunica cu voi. Dacă nu va comunica, eu nu am ce să fac, o să vă fiu deocamdată şi mamă, şi tată. Şi, copilaşi, vă mulţumesc că sunteţi alături de mine şi mă ajutaţi, dar sunt femeie în toată firea şi o să mă descurc. Nu trebuie să-l urâţi pe tata. Fiul nu trebuie să se pună alături de mine, luând locul tatălui. O să mă descurc, sunt femeie în toată firea."

- Lipsa tatălui din familie duce adeseori la tentative din partea mamei de a-l pune pe fiu în Locul tatălui. Cum să scapi de asta, dacă ai, să zicem, 20 sau 35 de ani?

- Se întâmplă şi mai rău decât atât! Adeseori, femeile care adoptă poziţia: „Toţi bărbaţii sunt nişte nenorociţi" ocupă locul bărbatului, iar pe fiu îl târăsc pe locul femeii. El nici măcar nu este „însurat" cu mama lui, este „măritat" cu ea!

Nu contează însă dacă ai 5 ani sau 35: tu nu eşti bărbatul mamei, şi cu atât mai mult nu eşti femeia ei. Trebuie să-ţi dai seama: „Eu sunt fiul mamei, asta este, fac pentru mama tot ce pot, însă nu sunt bărbatul mamei şi nu pot să devin. îmi parte foarte rău că tata a plecat şi că mama este acum singură. îmi pare foarte rău, ajut cu ce pot, însă eu voi rămâne pe locul fiului şi locul soţiei mele rămâne uoer, n-o să iau locul soţului mamei mele. Dacă mama nu inţelege asta, îmi pare foarte rău pentru ea. Şi de mine îmi Pare rău, îmi este foarte greu să văd că mamei îi e rău, şi cu toate astea n-o să dorm împreună cu ea nici psihologic, nici fiziologic, nicicum. N-o să permit acest incest psiho-logic. Ea nu este femeia mea, este mama mea. Ea are fiu însă n-are soţ: ce să-i faci acum? Iar eu am mamă, o să ara şi soţie, foarte bine."

Mamei nu trebuie să-i placă soţia ta: în cel mai rău caz, ea trebuie să recunoască cu tristeţe ca nu şi-a educat fiul cum trebuie de s-a însurat cu o asemenea idioată, însă va trebui să recunoască faptul că aceea este soţia ta.

- Haideţi să tragem concluziile.

- Dacă problemele cu părinţii continuă şi la vârsta maturităţii, trebuie să te separi. Să zicem că mama te-a născut când avea 25 de ani. Atunci ţi se părea că fata aceea este însuşi Universul-Mamă, dar uite că acum tu ai 40 de ani, iar ea 65: un nene zdravăn şi o mămică bătrâioară. Ei bine, să-i iei pe părinţi aşa cum sunt înseamnă să te uiţi la mama ta, atunci când vei avea 40 de ani, cu ochii unui om de 40 de ani. Ea este mama ta dragă şi iubită, alta n-o să mai ai, însă nu trebuie să continui să te uiţi la o tanti bătrâioară cu ochi de prunc, ca la Universul-Mamă. Relaţiile din vremea când tu aveai 2 ani, iar ea 27, s-au dus demult. Uită-te de la înălţimea celor 40 de ani ai tăi la fata de 25 de ani. Dacă a greşit cu ceva, înţelege-o, că n-a făcut-o din răutate. Există mame proaste, reci, bolnave de tot la cap, însă ceea ce fac ele fac (dacă nu sunt denaturate) spre folosul copilului, aşa cum îl înţeleg ele. Asta nu le îndreptăţeşte, însă îl face pe copilul ajuns deja adult să înţeleagă că acum el poartă singur răspunderea pentru viaţa sa.

MARINA BERKOVSKAIA, PSIHOLOG
CUM SĂ ÎMBUNĂTĂŢIM RELAŢIILE CU PĂRINŢII, EDITURA SOPHIA

Cumpara cartea "CUM SĂ ÎMBUNĂTĂŢIM RELAŢIILE CU PĂRINŢII"

 

22 Decembrie 2015

Vizualizari: 934

Voteaza:

Avem dreptul sa fim fericiti in felul nostru 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE