Avem nevoie de celalalt?

Avem nevoie de celalalt? Mareste imaginea.

Atitudinea faţă de celălalt este una dintre temele fundamentale ale psihologiei. Necesitatea de celălalt, de comuniune, este văzută de savanţi drept una dintre necesităţile fundamentale ale omului, a cărei satisfacere este indispensabilă pentru dezvoltarea lui. Dar ce să înţelegem prin expresia „nevoia de celălalt"? O astfel de nevoie este proprie şi animalelor: şi puii de fiare au neapărată nevoie de altcineva, fără care pur şi simplu nu supravieţuiesc. Un „celălalt" le este indispensabil şi animalelor adulte, măcar pentru consum - oare nevoia noastră de celălalt nu aminteşte câteodată de năzuinţa de a-l înghiţi? Oare nu are nevoie de un „celălalt" cel care-şi jefuieşte aproapele? Şi totuşi, spunem că unul ca acesta e dezvoltat ca personalitate. Dar ce se poate spune despre omul ce năzuieşte să-l „înghită" psihologic pe celălalt, ca acela să trăiască sentimentele lui, să gândească gândurile lui? O să spunem şi despre acesta că are personalitate dezvoltată? Câteodată vedem în celălalt doar un material, o materie brută:

Toţi vrem să fim Napoleon; Bipezii milion peste milion, Sunt pentru noi doar o unealtă... (Puşkin, Evgheni Oneghin)

Probabil că şi omul care îl studiază pe celălalt, care îl observă, care îşi urmăreşte astfel interesul ştiinţific sau material, îşi satisface nevoia de celălalt - dar am vrea să fim în locul obiectului observaţiei lui? Intr-adevăr, nu este bine omului să fie singur (Tobit 8, 6), şi când omul este incapabil de comuniune autentică „celălalt" poate deveni mijloc de susţinere a „bunăstării" lui sufleteşti. De exemplu, Peciorin spune: „Eu simt în mine o lăcomie neostoită, care devorează tot ce întâlnesc în cale; mă uit la suferinţele şi la bucuriile altora numai din unghiul propriului interes, ca la o hrană care-mi susţine puterile sufleteşti" (Lermontov, Un erou al timpului nostru). Poate că este vorba despre o necesitate de celălalt pervertită. Şi atunci, care sunt formele nepervertite ale acestei necesităţi? In ce constă particularitatea necesităţii de celălalt a omului?

Care relaţii cu celălalt ajută la dezvoltarea personalităţii omului, şi, în general, celălalt chiar ne este atât de necesar? Cu cine suntem prieteni, năzuim spre comuniunea cu cine? Cu cei ce seamănă cu noi, sau cu alţii? Nu e atât de uşor să răspundem la aceste întrebări. După cât se pare, nu e atât de important dacă celălalt seamănă cu noi sau nu seamănă; mult mai important este să existe, cu toate aceste diferenţe, ceva în comun. Mai corect ar fi să punem problema aşa: ce căutăm la celălalt (care seamănă sau nu cu noi), ce căutăm în relaţia cu el: diferenţe sau apropiere, înţelegere şi dragoste?

După cât se pare, relaţia cu celălalt are nevoie de o anumită comunitate de experienţă, de o anumită bază, o anumită congruenţă şi apropiere. Ce poate servi drept bază? Comunitatea de interese, lucrarea comună. Aceasta se destramă însă atunci când lucrarea se termină sau când interesele încetează să coincidă. Câteodată, comunitatea de lucrare sau de interese îi leagă, dar nu-i uneşte pe oameni. Să facem apel din nou la creaţia lui Dostoievski. Ideea lui Stavroghin era că omorârea lui Şatov ar fi trebuit să-i unească strâns pe cei ce fuseseră părtaşi la ea, însă acea comuniune este doar aparentă, şi omorul îi leagă, dar nu-i uneşte...

Relaţia cu celălalt se poate baza pe apropierea emoţională. Această bază nu este însă prea trainică: un ataşament îl înlocuieşte pe altul. In plus, apropierea emoţională poate fi atât cu semnul plus, cât şi cu semnul minus. Chinuitorul şi victima pot fi legaţi emoţional, şi ei pot prefera această formă de relaţie rupturii. De pildă apropierea emoţională este caracteristică pentru relaţia dintre Nastasia Filippovna şi Rogojin. Respectiv comuniune este aparentă sau autentică? Apropii erea emoţională se observă şi în „contopirea" cu celălalt, în „absorbirea" celuilalt-însă asemenea relaţii cu celălalt ajută, oare, la dezvoltarea personalităţii? Dacă un om vrea să-l absoarbă, să-l „devoreze" psihologic pe celălalt, el îi este apropiat emoţional, e ataşat de el, şi adeseori chiar priveşte relaţia ca pe o slujire jertfelnică pe care i-o aduce celuilalt. în opera lui C.S. Lewis găsim remarcabila istorisire a unei femei despre felul cum ea, fără să se cruţe, sacrificându-se, a „făcut om" din soţul său: „Nici nu-ţi imaginezi ce-am tras cu Robert al tău. Am făcut om din el! Mi-am cheltuit cu el viaţa! Iar el? Egoism, egoism total. Nu, ascultă la mine, când m-am măritat cu el câştiga şase sute. Şi ar fi câştigat până la moarte tot şase sute dacă nu mă îngrijeam eu. Literalmente l-am dus de mână. Nu are absolut deloc ambiţiei trebuia să-l trag ca pe un sac de cărbuni.

Cu forţe l-am făcut să intre la alt serviciu... De la el degeaba aştepţi vreun ajutor. Câteodată pur şi simpli nici nu mă auzea. Măcar din respect... A intrai la noul loc de muncă, şi ce crezi! Zice: «Măcai acum să mă laşi în pace!»... Mai că l-am părăsit, dar eu sunt omul datoriei... Mi-am împlinii datoria până la capăt. Am cumpărat un dog, ca Robert să se plimbe cu el. Seară de seară invitam musafiri. Il duceam peste tot. Când totul a început să meargă din cale-afară de prost, chiar i-am dat voie să scrie, că nu avea ce să-i mai strice. Ce, eu sunt vinovată că a păţit criza asta? Conştiinţa mea este curată. Eu mi-am făcut datoria - da, rareori şi-o face cineva cum mi-am făcut-o eu" (Marea despărţire).

Citind acestea, cel mai degrabă vom zâmbi şi ne vom mira cum poate omul să nu vadă ceea ce este evident şi nici măcar să nu realizeze ce spune - însă în viaţă exact aşa ne comportăm adeseori şi noi cu cei apropiaţi, mai ales cu copiii (şi, bineînţeles, cu cele mai bune intenţii)! Ne justificăm: „Nu se poate să lăsăm totul la voia întâmplării! Atunci n-o să facă nimic sau o să facă totul greşit!" Din păcate, în astfel de situaţii oamenii cer de obicei ajutor în etapa în care copilul „nu se mai interesează deja de nimic, afară de jocurile pe calculator şi de gaşca din curtea blocului...".

Apropierea emoţională nu presupune respect faţă de personalitatea omului; ea se poate observa şi în absenţa acestuia. Cuvintele de încheiere ale istorisirii de mai sus ilustrează tocmai această lipsă de respect: „Mi-e atât de rău! Am nevoie să... tutelez pe cineva. Sunt singură acolo, nimeni nu ţine cont de mine! Iar pe Robert îl reeduc eu!.. Daţi-mi-l! Pentru el e dăunător să trăiască de capul lui. Nu e corect, nu e moral."

In asemenea relaţii există apropiere emoţională, soţul nu-i e indiferent femeii, ea se frământă pentru el, „o doare sufletul", însă această atitudine nu ajută nici la dezvoltarea personalităţii ei, nici la dezvoltarea personalităţii celui de care se îngrijeşte atât de neobosit. Drept exemplu elocvent de asemenea relaţie emoţională pot servi relaţiile de codependenţă.

Pentru o relaţie cu celălalt care să posede potenţialul dezvoltării personalităţii sunt indispensabile alte baze, altă calitate a comuniunii.

Marianna Kolpakova
Depasirea anxietatii. Cum se naste pacea in suflet, Editura Sophia

Cumpara cartea "Depasirea anxietatii. Cum se naste pacea in suflet"

 

28 Septembrie 2016

Vizualizari: 1157

Voteaza:

Avem nevoie de celalalt? 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE