Biserica in contemporaneitate

Biserica in contemporaneitate Mareste imaginea.


Biserica in contemporaneitate

Subiectul de fata este impus de insasi situatia actuala a omenirii, care se afla - in ansamblul ei - in plin avant spre realizarea aspiratiilor sale fundamentale, inalte si legitime. Traim astazi in timpul unor transformari rapide, substantiale si adanci. Drept aceea, se impune a reliefa dimensiunea de realitate a Bisericii in raportul ei cu lumea, care este deosebit de actuala azi.

Situatia actuala a lumii si a teologiei fac ca Biserica si lumea sa fie - fara indoiala - cea mai acuta problema a teologiei crestine in general. Drept aceea, credem ca este necesar si oportun sa intreprindem - din perspectiva ortodoxa - un studiu cu aceasta tema. Ce-i drept, s-a scris mult in aceasta directie, in ultimul timp, dar nu totdeauna corect si echilibrat. In plus, mai sunt inca multe probleme de lamurit. De aceea, este inca mult de gandit si de elaborat in problema raportului Bisericii cu lumea. Formula concretizata in expresia "dualitatea Biserica-lume" nu mai este corecta ! Caci Biserica nu poate trai "alaturi" sau "deasupra" acestei realitati a lumii care este creatia lui Dumnezeu, ci numai in lume! Chemarea Bisericii in lume si pentru lume este o sarcina fundamentala a acesteia, Biserica avand sa dea dovada - in cadrul lumii - de maximum de spirit de solicitudine activa si de autentica umanitate! In consecinta, Biserica trebuie sa-si gaseasca locul si rostul in lumea de azi, cu nevoile si cu aspiratiile ei. Pentru ca si lumea de azi constituie - in planul lui Dumnezeu - calea spre imparatia lui Dumnezeu. De aceea, credinciosii crestini trebuie sa-si puna intrebarea : Care este raspunderea nadejdii crestine in fata lumii de azi ?

Teologia crestina, actuala este datoare sa aprofundeze Biserica in esenta ei si mai ales in raportul ei cu lumea, precum si misiunea Bisericii in cadrul lumii de azi. In acest sens, ea trebuie sa precizeze care trebuie sa fie spiritul si directia Bisericii in raport cu lumea, definind limpede si precis sensul autentic crestin al Bisericii in raportul ei cu lumea. Cu alte cuvinte, sa descopere si sa adanceasca raspunderea credinciosilor crestini in fata lumii de azi.

In sensul chemarii Bisericii in lumea de azi, este nevoie de elaborarea unei teologii, careia i se impune a aborda si a solutiona indeosebi problema unei forme sociale responsabile a Bisericii. Este vorba despre o teologie calauzita si elaborata in conformitate cu principiile care se desprind din sensul adanc al intruparii Domnului : fapta autentic crestina adica cea conforma in mod consevent cu realitatea umana data. O teologie care orienteaza si calauzeste Biserica in sensul acesta: in fata realitatii lumii de azi, nu putem avea decat o atitudine pozitiva si responsabila in fata lui Dumnezeu si a oamenilor. Numai aceasta este atitudinea cu adevarat crestina in fata realitatilor sociale de azi.

In fata acestei exigente si fata de tezele ce se afirma sau vin in discutie, se impune o riguroasa selectie. Cea dintai delimitare este plasarea pe plan teologic ortodox, iar a doua este plasarea in orizontul autentic al unei teologii despre Biserica si lume. Cu spirit critic, teologia crestina actuala trebuie sa defineasca raportul Bisericii cu lumea, sa elaboreze o invatatura autentic crestina despre lume. Biserica si lumea trebuie sa devina tema centrala a teologiei crestine actuale! Caci in fata cerintelor actuale, Biserica este chemata sa descopere noi fete ale chemari sale in lume! In acest sens, teologia crestina trebuie sa descopere aspecte si dimensiuni noi ale raportului Bisericii cu lumea, prin noi contributii teologice, hotarate dar conforme neaparat cu spiritul autentic al crestinismului. In aceasta directie, teologia crestina trebuie sa-si dea seama ca nu poate dezvolta adevarul integral despre Biserica fara a aborda si problema raportului dintre Biserica si lume. In desfasurarea incercarii noastre, ne vom calauzi dupa principiul cardinal : o teologie despre lume sau o teologie despre realitatile pamantesti trebuie sa aiba in centrul ei responsabilitatea credintei crestine in fata lumii, plus fundamentele si datele acestei responsabilitati, - toate in spiritul unei elaborari bazate pe revelatia divina! De asemenea, ne vom calauzi dupa principiul: daca privim raportul dintre Biserica si lume din perspectiva istoriei mantuirii, atunci evitam greseala de a dezvolta aceasta invatatura despre raportul dintre Biserica si lume intr-un sistem de notiuni abstracte.

Fireste vom porni la abordarea problemei nu de la un punct de vedere pur si exclusiv transcendental, ci de la perspectiva pe care ne-o deschide sensul intruparii Domnului, intregit cu sensul ce se desprinde din moartea si invierea Domnului. Fara aceasta perspectiva, nu este cu putinta o intelegere teologica autentica a lumii. O teologie autentica si vie despre lume trebuie sa fie in continua miscare, aceasta nu in sensul de nestatornicie si de inconsecventa, ci in sensul de nazuinta treaza de a fi mereu la pas cu vremea! Faptul acesta cere mereu forme noi, formulare teologica noua si marturisire crestina noua! In aceasta lumina, o teologie cres tina despre lume elaborata azi trebuie sa dea un raspuns autentic la porunca de azi a lui Dumnezeu in legatura cu lumea.

Cu alte cuvinte, obiectivul principal al studiului nostru este : deslusirea si definirea locului si a functiei Bisericii in cadrul lumii in general si in cadrul lumii de azi in special, cu fixarea concluziilor ce decurg firesc si logic din acestea. Vrem sa incercam a arata - pe baze teologice ortodoxe - ce inseamna Biserica si care este solia ei, sarcina ei, misiunea ei pentru lumea si pentru oamenii de azi, intelegand lumea si oamenii in realitatea lor concreta. In fond si in principal, este vorba de a gasi un acces fructuos la aceasta trasatura fundamentala a Bisericii: raspundere fata de lume.

Sensul intruparii in raport cu lumea.

Intruparea Domnului pune bazele ontologice ale intregii realitati crestine si prin aceasta deschide orizontul sesizarii corecte a acestei realitati. Ca atare, ea ne ofera si perspectiva necesara sesizarii raportului Bisericii cu lumea. Aceasta perspectiva este adancita si intregita de perspectiva pe care ne-o deschide asupra raportului dintre Biserica si lume, moartea si invierea Domnului. Fundamentul Bisericii este Logosul divin devenit trup, deci intruparea Domnului. Din sensul ei adanc in raport cu lumea, se desprind primele lumini pentru definirea atitudinii Bisericii fata de lume, intregite de exemplul vietii Mantuitorului. Apoi, o considerare din perspectiva istoriei mantuirii a Bisericii - pe baza intruparii, mortii si invierii Domnului - ne ofera perspectiva in lumina careia putem desprinde liniile fundamentale ale raportului dintre Biserica si lume. Deci, esenta autentica a misiunii Bisericii in lume se sesizeaza si lumineaza din perspectiva intruparii, mortii si invierii Domnului.

Caci adevarul intruparii Domnului ne ofera orizontul teologic necesar sesizarii autentice a ceea ce reprezinta lumea in cadrul planului divin. "Intruparea este auto-comunicarea irevocabila a lui Dumnezeu unui om, aparitia lui Dumnezeu in forma umana, instalarea unei umanitati in persoana Logosului divin. Aceasta adeziune de Sine a lui Dumnezeu este asa de intensiva, incat Logosul devine temei de subzistenta al acestei umanitati, ii acorda substanta Sa"". De unde rezulta ca intruparea Domnului constituie o solidarizare intensiva a lui Dumnezeu cu lumea : Fiul lui Dumnezeu devine parte a omenirii, a umanitatii. Or, prin aceasta solidarizare intensiva cu umanitatea, Dumnezeu se solidarizeaza - implicit si definitiv - cu lumea, dand acesteia posibilitatea celei mai profunde forme de apartenenta la Dumnezeu ; ceea ce inseamna - totodata - posibilitatea de a-si realiza liber existenta sa.

Prin intrupare Logosul divin intra definitiv in realitatea lumii. Din aceasta perspectiva noi suntem avizati inevitabil la realitatea lumii si la istoria ei. Ne este interzis sa ne instalam intr-un spatiu dincolo de istorie, pentru ca insusi Iisus Hristos a intrat in forma concreta a realitatii istorice. Astfel, din sensul intruparii Domnului in raport cu lumea se desprinde principiul: trebuie sa cuprindem realitatea prezenta in toata nuditatea si neinduplecarea sa. "In Hristos umanitatea este predata total lui Dumnezeu si Dumnezeu este predat total umanitatii. Caci prin aceasta umanitatea a devenit organul de manifestare ipostasului divin si ipostasul divin s-a coborat, facandu-se subiectul firii umane. Dar tocmai prin aceasta firea umana si-a atins suprema realizare". Acest raport dintr divin si uman in cadrul minunii intruparii Domnului este determinant pentru raportul dintre Dumnezeu si lume, implicit pentru raportul dintre Biserica si lume. Prin trupul luat de Logosul divin prin intrupare, Dumnezeu accepta lumea in Fiul Sau Iisus Hristos (Cf. II Cor. I, 19). In Iisus Hristos, omul si lumea sa sunt adoptati de Cuvantul cel vesnic - in mod definitiv si irevocabil - intr-o uniune ipostatica. Or, ceea ce este valabil in legatura cu natura umana adoptata de Iisus Hristos, este valabil si in legatura cu adoptarea omului si a lumii sale de catre Dumnezeu. Deci, in intrupare Dumnezeu savarseste o adoptare permanenta a omului si a lumii sale !

In urma intruparii Logosului divin, Iisus Hristos este in mod perfect om, mai mult om decat un oarecare dintre noi. Ca atare, El intelege pe om si nazuintele acestuia in mod perfect. Mantuitorul il adopta pe om in toata umanitatea lui, afara de pacat. In felul acesta, intruparea Domnului potenteaza ponderea specifica a omului si a lumii. Caci lumea, in care lucreaza Dumnezeu, nu este o simpla lume a lucrurilor, ci este totodata o lume a omului. De aceea, in actiunea lui Dumnezeu asupra lumii este totdeauna vizat omul, intrucat lumea este o existenta a omului. Astfel, mesajul biblic al intruparii Cuvantului vesnic incadreaza lumea ca existenta a omului, ca locul in care Dumnezeu isi revarsa binecuvantarile si actiunile Sale asupra omului.

Prin intrupare, Iisus Hristos intra in deplina solidaritate cu orice om istoric. El isi imparte destinul Sau cu toate experientele zilnice concrete ale acestui om incadrat in istorie. Iisus Hristos devine mijloc de mantuire nu numai pe temeiul divinitatii Sale, ci si prin intrarea Sa in umanitate si in destinul ei. De aceea, si Biserica este determinata in esenta sa nu numai de elementul divin, ci si de elementul uman. In consecinta, umanul este - in cadrul Bisericii - forma esentiala a reprezentarii mantuirii divine. Prin preluarea trupului omenesc in sanul ipostasului divin al Logosului, este consfintit nu numai umanul in general, ci si trupul omenesc in toata extensiunea lui - in afara de pacat -, inclusiv toate trebuintele lui.

Din precizarile acestea in legatura cu sensul intruparii Domnului in raportul Sau cu lumea, se desprind concluzii fundamentale si determinante in problema noastra, si anume :

1. Mantuirea savarsita de Dumnezeu este har dumnezeiesc, care implineste mantuirea omului. De aceea, ea trebuie sa fie atat aplecare a lui Dumnezeu catre om, pentru ca altfel nu-l mantuieste pe om, cat si sa aiba forma autentic umana, pentru ca altfel nu ar fi mantuire a omului. Ceea ce inseamna - intre altele - ca ea trebuie sa se raporteze fata de om ca fata de o esenta istorica si sociala. Astfel, Dumnezeu se adreseaza omului ca om in lume, adica ca unei fiinte care este plasata intr-un anumit loc. De aceea, solicitarea lui Dumnezeu catre om se face ca chemare impreuna la adunare in consens cu semenii sai si cu consimtamintul lui Dumnezeu.

Vocatio a lui Dumnezeu este con-vocatio si con-gregatio spre unitate! Daca omul preia aceasta chemare a lui Dumnezeu si ii da urmare, el implineste in felul acesta solicitarea lui Dumnezeu printr-un raspuns total. Fiindca aceasta este solicitarea vietii divine ca cuvant al adevarului si ca fapta de iubire ea este chemarea omului la mantuirea sa. In adevarul lui Dumnezeu, el este asezat la deplinatatea a toata realitatea, iar in iubirea lui Dumnezeu el ajunge - din singuratatea plina de lipsuri a avizarii la sine insusi, pe care o simte ca pe o insuficienta a sa - in comunitatea personala cu Dumnezeu si cu semenii sai. In felul acesta, existenta sa fragmentara este intregita, iar intregul si continuitatea vietii e mantuirea, care este incadrata total in continuitate. Iata pentru ce intruparea Domnului isi pierde nu numai sensul, ci si insasi forta sa de realitate si insasi substanta sa, daca se face abstractie de realitatea lumii si a omului. De unde rezulta ca contactul cu lumea si cu omul este un imperativ esential si permanent al actiunii crestine.

2. Intruparea Domnului marcheaza pregnant solidarizarea lui Dumnezeu cu lumea si cu omul : "in Hristos umanitatea nu este numai a ipostasului uman care o considera in primul rand ca a Sa, ci a ipostasului divin care ii imbratiseaza pe toti oamenii ca pe fapturile Sale, create conform unor ratiuni preexistente din veci in El. In sensul acesta Hristos, desi intr-un anumit sens e omul central, totusi El nu se are in vedere pe Sine, ci interesul Lui este total indreptat spre semenii Sai intru umanitate. El e prin excelenta "omul pentru oameni" dar in acest "om pentru oameni", Dumnezeu insusi este orientat exclusiv spre oameni". Daca Iisus Hristos este "omul pentru ceilalti, atunci rezulta ca a fi crestin inseamna a fi - impreuna cu Iisus Hristos - omul pentru oameni si impreuna cu ei, a duce impreuna cu ei lupta pentru dreptate sociala si pentru pace, pentru implinirea ultimului sens al vietii. Iisus Hristos este exemplul prin excelenta al iubirii dezinteresate si rodnice fata de aproapele. Ca atare, El este piatra fundamentala si izvorul nesecat al nadejdii crestinului in istorie. Iar noi il putem intalni pe Iisus Hristos numai daca-L cautam pe Dumnezeu insusi in semeni. Proximitatea lui Dumnezeu se descopera in fratele care vine la noi. Or, a actiona in conformitate cu acest principiu, inseamna sa te incadrezi activ intr-un angajament social si creator.

3. Prin intrupare, Dumnezeu il accepta pe om asa cum este el de fapt, fara nici o exceptie, cu tot ceea ce constituie starea sa de cadere si necesitatea sa de a fi mantuit. Legea fundamentala a intruparii - ca lege a iubirii divine - este adaptarea actiunii divine la situatia data a omului. "Prin intruparea Sa, Hristos a voit sa arate ca El asuma toate problemele lumii si ale omului pentru ca sa fie eliberat de rau". De unde rezulta ca mantuirea trebuie savarsita inauntrul situatiei istorice a omului, in cadrul conditiilor concrete ale vietii lui. Marturisirea evanghelica aduce credinciosului raspunsul adevarat la nevoia lui esentiala, ca existenta umana". Existenta autentic crestina se realizeaza in masura si in modul concret al caracterului divino-uman al modelului oferit de catre Mantuitorul, adica daca si in masura in care credinciosul crestin actualizeaza pe Iisus Hristos in lume, si anume in contextul istoric-social al epocii respective.

4. Din sensul adanc al intruparii Domnului: consfintirea la maximum a trupului omenesc cu toate trebuintele lui pana la limita pacatului, se desprinde temeiul teologic autentic al tuturor stradaniilor in directia satisfacerii - in conditii optime - a nevoilor trupesti, a bunastarii materiale. Caci semnificatia umana a intruparii Domnului ne invata ca promovarea omului nu poate fi marginita unilateral la granitele vietii lui spirituale, ci trebuie sa cuprinda persoana lui intreaga in situatia ei obiectiva in care se gaseste (cf. Luca I, 52-53). Insusi Iisus Hristos actioneaza fata de om ca intreg si cauta sa-l puna in conditiile normale ale desfasurarii rostului sau in viata. Totodata, innoirea omului intreg se refera nu numai la mantuirea sufletului, ci si la soarta intregii omeniri, pentru ca Cel intrupat s-a identificat cu destinul tuturor oamenilor. Deci, diaconia Bisericii trebuie desfasurata in folosul tuturor oamenilor.

Daca intruparea Domnului indatoreaza Biserica, care este continuarea ei dinamica, sa-si asume umanul, - inclusiv lumea in care traieste - cu toate nevoile si aspiratiile lui pana la limita pacatului, moartea Domnului o pune in fata adevarului ca omul trebuie sa se daruiasca total pentru binele semenilor sai. Cine ia crucea asupra sa, acela stie ca devine solidar cu cei ce sufera si sunt oprimati si - de aceea - intervine activ pentru o lume mai dreapta si mai buna. Caci noi trebuie sa umam lui Iisus Hristos, care s-a facut om, s-a smerit si a desfasurat kenoza pana la capat, murind pentru noi in modul cel mai umil.

Ca biruinta a mortii prin iubire (daruire totala pentru altul), invierea Domnului ne invata - ca una care a fost urmata in mod firesc de inaltarea Domnului (ca om) la cer - ca noi ne ridicam la marire prin daruire integrala pentru mai-binele semenilor "Noi stim ca am trecut din moarte la viata, pentru ca iubim pe frati ; cine nu iubeste pe fratele sau ramane in moarte" (I Ioan III, 14). Numai acela care isi pierde sufletul sau - prin daruirea pentru altii - il va dobandi; numai asumarea riscului de a iubi pe frati dupa pilda Mantuitorului ne mijloceste inaltarea noastra ca valoare in fata lui Dumnezeu ! Numai pe aceasta cale se actualizeaza in lume figura de "mare frate" a lui Iisus Hristos, frate al tuturor oamenilor, inclusiv - si mai ales - al celor incercati si oropsiti. Numai in felul acesta urmam lui Iisus Hristos, de la a carui aparitie in lume prezenta lui Dumnezeu este in toti oamenii si in toate realitatile lumii, o prezenta mai intensa decat cea prin creatie. Viata si opera Domnului nostru Iisus Hristos : activitatea Sa pe pamant, patimile si moartea Sa culminand cu invierea Sa din morti, constituie o slujire maxima pentru viata impotriva mortii. EI ne arata ca taina comunitatii umane fericite sta in omenie : daruirea totala pentru altul, pe care a pilduit-o in chip magistral prin identificarea Sa profunda si integrala - in afara de pacat - cu necazurile si cu nazuintele tuturor oamenilor - pana la daruirea totala de Sine si cruce.

"Verticalism" si "orizontalism".

In lumina celor aratate pana aici, se rezolva si mult discutata problema a celor doua orientari ale credinciosului crestin : spre cer si spre cele pamantesti, pe care teologia actuala le exprima cu termenii inadecvati de tinuta "verticala" si tinuta "orizontala". Zicem inadecvati pentru ca spiritualul nu se lasa exprimat prin intermediul unor linii geometrice! Nu gasim in spiritul si in litera invataturii crestine nici un temei serios care ne-ar indreptati sa distingem unilateral "ordinea lucrurilor temporale" ca sarcina secundara de "marturisirea Evangheliei" ca functie primara. Caci relatia autentic crestina cu lumea implica comportarea fata de "lucrurile temporale" determinata de Evanghelie. "In har Dumnezeu ni se daruieste in reciprocitatea unuia pentru altul. Aceasta-nu vrea sa insemne ca ceilalti ar fi pentru noi izvor al harului. Din contra, relatiile noastre interpersonale sunt mediul in care si prin care ni se vesteste in mod obisnuit prezenta lui Dumnezeu". De aici rezulta faptul ca actiunea launtrica in sfera divina se realizeaza in actiunea din cadrul pamantescului. Astfel, relatia cu Dumnezeu intra, in legatura cea mai stransa cu lumea. Cine iubeste pe Dumnezeu trebuie sa iubeasca lumea in Dumnezeu, caci aceasta este creatura Lui.

Omul a fost creat spre a fi partenerul - fireste subordonat - lui Dumnezeu. De aceea, in indestructibilul "chip al lui Dumnezeu" din om, pe care acesta-l poarta-in fiinta sa, Dumnezeu a inclus si calitatea lui de semen, care are la baza tocmai aceasta insusire de purtator al "chipului lui Dumnezeu". Ca atare, omul nu traieste in doua sfere de viata diferite: Biserica si lumea. De aceea, cele doua tinute ale credinciosului crestin in viata: cea asa-zisa impropriu "verticala" si cea asa-zisa impropriu "orizontala" se intregesc reciproc in mod esential. Dumnezeu ne intalneste in semenii nostri. Omul in calitatea lui de semen, implica pe Dumnezeu. Dumnezeu este iubire si unde se intampla iubire, acolo exista Dumnezeu. Iubirea fata de aproapele este identica cu iubirea fata de Dumnezeu, asa ca slujirea omului este - totodata slujire a lui Dumnezeu !

Cu multa patrundere subliniaza renumitul teolog romano-catolic Karl Rahner : "De indata ce omul este inteles ca fiinta transcendentei absolute spre Dumnezeu, "antropocentricul" si "teocentricul" teologiei nu mai sunt contradictii, ci strict unul si acelasi lucru (spus din doua laturi), si unul dintre cele doua aspecte nu poate fi inteles fara celalalt. Deci, antropocentricul teologiei nu este un contrast fata de cel mai strict teocentric al teologiei". Asa se explica faptul ca monahul nu are calitatea de a spune lumii decat in masura in care el este un contemplativ. De aceea, a fi in lume al crestinului este un a fi in fata lui Dumnezeu si invers. Unul nu poate fi posedat fara celalalt. Aici este temeiul pentru un "crestinism lumesc".

Pentru toate aceste motive, este cu totul gresit a vedea o opozitie intre serviciu si interioritate, intre o activitate oarecare pentru omul care sufera si viata contemplativa. O astfel de pozitie este cu totul contrara invataturii Noului Testament despre unitatea iubirii fata de Dumnezeu si a iubirii fata de semeni. Pentru rezolvarea ei e necesara o innoire autentica a traditiei care, pe de o parte, tine tare - impreuna cu Vechiul si cu Noul Testament - la afirmatia ioaneica "Pe Dumnezeu nimeni nu L-a vazut vreodata" (Ioan I, 18), "Cel ce ... locuieste intru lumina neapropiata ; pe care nu L-a vazut nimeni dintre oameni, nici nu poate sa-L vada" (I Tim. VI, 16), iar pe de alta parte stie ca noi putem "atinge" nemijlocit sau "gusta" pe Dumnezeu cel ce locuieste nemijlocit in noi. In credinta gustam nemijlocit auto- marturisirea Sa ca adevarul cel mai inalt, in nadejde atestarea credinciosiei Sale iar in iubire infinita Sa vrednicie de iubire.

"Pe cat de putin pot fi despartite iubirea de Dumnezeu si iubirea de aproapele in marea porunca a celor doua Testamente tot asa de putin ar trebui sa se vorbeasca si numai despre un "mai intai" si "pe urma" (Deut. VI, 5; Levitic XIX, 18; Marcu XII, 29) ; ramane totusi existenta ierarhia esentiala dintre Dumnezeu si om in unitatea duala a poruncii iubirii". De aceea, dupa o lege adoptata de planul divin al mantuirii, un credincios - cu cat este mai mult unit cu Dumnezeu si patrunde harul Acestuia, cu atat este mai mult unit, cu ceilalti oameni si raspunzator fata de ei, pentru ca el poate sa-si exercite mai bine iubirea fata de ei, care este mobilul mantuirii.

"Parintii Bisericii sunt constienti de realitatile vietii sociale, "cu toate acestea, ei pun in relief preeminenta reculegerii, a rugaciunii, a reflectiei inainte de a lua o pozitie si un angajament oarecare in lume". "Comuniunea intre oameni si Dumnezeu are loc concomitent cu comunicarea intre oameni. Sfintul Maxim vorbeste de perspectiva schimbului perfect ce se va realiza intre Dumnezeu si oameni in baza schimbului realizat in Hristos intre Dumnezeu si umanitatea asumata. E un schimb continuu prin care "omul e facut Dumnezeu si Dumnezeu e facut om", lucrandu-se continuu taina intruparii". Prin sinteza intre umanism si credinta in Iisus Hristos, Nicolae Cabasila indica credinciosului laic un mod de a ramane legat de Iisus Hristos si totusi de a realiza o viata activa in lume, caci preocuparea de a ajunge la vederea luminii dumnezeiesti prin metoda rugaciunii neincetate, practicata in monahismul isihast, nu o vedea aplicabila in cercurile largi ale credinciosilor mireni.

Nimeni nu poate ramane neutru si insesizabil in fata nedreptatilor sociale, in fata raului, saraciei si mizeriei. Prin solidaritatea sa fata de suferintele si aspiratiile lumii contemporane, omul isi arata gradul sau de umanitate. Prin o atitudine intru totul corespunzatoare in fata lumii de azi, credinciosul crestin isi dovedeste gradul sau de maturitate crestina.

"Prin "sfant" noi intelegem omul militant, care are simtul unei securitati intr-un moment stapanit de panica" ; "nu exista sfinti izolati". "Sfantul este acela care reflecta cat il priveste, intr-o relatie frateasca constanta, un aspect al iubirii, care nu este totala decat in Dumnezeu. Sfantul este acela care, in fratele sau, accepta un alt aspect al acestei iubiri si il descopera".

Iata cum vede sfantul pe aproapele sau : "Cand trec frati aproape de noi, noi trebuie sa ne prosternam ; caci in acest moment noi ne prosternam in fata lui Dumnezeu si nu pentru ei. Cand vezi pe fratele tau, este spus: "tu vezi pe Domnul Dumnezeul tau". Acest obicei l-am invatat prin exemplul patriarhului Avraam. De fiecare data "Adevaratul sfant nu are teama fata de lume, cu complexitatile si cu dificultatile sale ascunse, pentru a implini sarcina sa. In masura in care el imita viata Sfintei Treimi, existenta sa aici devine tot mai autentica". Fiind in comuniune cu Dumnezeu, el incearca de asemenea sa aprinda o comuniune, o "koinonia" cu aproapele sau : a impartasi cu el suferinta, a-l usura, a-l ajuta si asista in diferitele trebuinte. Nici o virtute, nici un dar spiritual nu ramane claustrat, fara sa atinga pe altul. Credinciosul incearca sa transmita celorlalti tot ceea ce a primit de sus. Adevarata iubire cauta imparteala, comunitatea. Adevarata religie consta intr-o credinta traita, si nu intr-o contemplatie pur teoretica".

Crestinismul este - in esenta sa - iubire fata de Dumnezeu si iubire fata de aproapele. Iubirea fata de Dumnezeu se traduce intotdeauna prin iubirea fata de aproapele, care consta in a-l intelege, a-l ajuta pe aproapele in toate imprejurarile. Cel ce pretinde a iubi pe Dumnezeu, fara a iubi pe aproapele si fara a-i dovedi iubirea sa, acela nu este adevarat crestin. Mesajul crestin include "o viziune despre lume care aseaza pe om vizavi de Dumnezeu, pe tovarasul sau om ca individ si societate, precum si persoana lui proprie si destinul lui. El include atat relatia dintre Dumnezeu si om, cat si relatia credinciosilor intre ei (vertical-orizontal)". Legatura indisolubila dintre tinuta "verticala" si cea "orizontala" este confirmata magistral de catre reprezentantul geniului practic al sfintilor parinti, Sfantul Ioan Gura de Aur. Pentru el, acela care practica milostenia exercita o adevarata functie sacerdotala : "Tu vrei sa vezi altarul sau ? Acest altar e constituit de propriile membre ale lui Hristos, si corpul Domnului. devine pentru tine un altar. Venereaza-l! El este mai august decat altarul de piatra pe care tu oferi sacrificiul sfant. Nu te scandaliza! Acesta e venerabil din cauza victimei pe care o oferi pe el acela este construit cu victima insasi. Acesta e venerabil pentru ca, fiind de piatra, el e consacrat de trupul lui Hristos pe care-l primeste ; acela este trupul lui Hristos insusi. Si tu, tu onorezi altarul care primeste trupul lui Hristos si dispretuiesti pe acela care este trupul lui Hristos. Acest altar iti este cu putinta sa-l contempli peste tot, in strazi si pe piete, si in toata ora - in orice ora tu poti sacrifica pe el". De aceea, Sfantul Ioan Gura de Aur nu concepe un monahism orientat spre introversiune, pentru ca marturia lui trebuie sa se reverse in lume : "Dumnezeu nu vrea ca crestinul sa se multumeasca cu sine insusi, ci ca el sa edifice pe altii. Nu numai prin invatamant, ci si prin viata si conduita. Caci nimic altceva despre exactitatea conduitei nu duce la calea adevarului. Oamenii sunt atenti la ceea ce facem noi, nu la ceea ce spunem noi. Hristos a spus : "Fericit acela care face si care invata". Vedeti cum El a mentionat mai intai verbul a face si apoi verbul a invata. Caci daca se incepe cu practica - adica cu faptele - si invatamantul nu urmeaza, putin importa! Practica ajunge si faptele pot cu mult mai bine sa slujeasca de invatamant acelora care ne inconjoara".

Este cu totul gresita distinctia clasica si foarte curenta in "orizontalism" si "verticalism". Caci sfintenia autentica nu ne impiedica a ne ocupa de aproapele si a-i oferi un sprijin. Dar n-o putem face decat dupa ce am inceput sa vedem omul in stramtorare ca pe fratele nostru, ca un purtator al "chipului lui Dumnezeu", ca un alter Christus, intrat in comuniune cu Dumnezeu dupa principiul Sfantului Irineu de Lyon {Contra Haeres, V.P.G. VII, 1196)34. "Nu se poate ca iubirea, pe care noi o datoram aproapelui

s-o despartim de experienta iubirii divine, fara ca acea iubire fata de semen sa nu fie rapita de puterile sale radicale si apoi inevitabil prejudiciara". De aceea, nu se poate justifica si apara - din punct de vedere autentic crestin - exclusivismul si retragerea din arena realitatilor si suferintelor umane.

"Nimeni nu se poate angaja - ca fiinta temporala si totodata spirituala - intr-un domeniu exclusiv "orinzontal" sau exclusiv "vertical"; dimensiunea orizontala si verticala, dimensiunea sociala si spirituala coincid in fiinta omului si in toate stradaniile si actiunile omenesti". "Misiunea, Bisericii ... implica cu necesitate legatura indisolubila dintre dimensiunea verticala si cea orizontala a mantuirii, cu cele doua aspecte esentiale ale ei : personal si comunitar-bisericesc.

"Slujirea lui Dumnezeu trebuie sa se arate in slujirea oamenilor. De aceea, trebuie evitata atat izolarea Bisericii intr-o zona contemplativa, care uita responsabilitatea ei crestina fata de oameni si lume, cat si alunecarea ei intr-un secularisrn ce o separa de Dumnezeu si o dizolva in lume. Responsabilitatea crestinilor fata de Dumnezeu impune si fundamenteaza cores-ponsabilitatea lor fata de semeni si de intreaga creatie".

Trebuie mentinuta balanta egala intre cele doua tendinte ale ecumenismului actual, pastrand echilibrul intre "verticalism" si "orizontalism". Caci contemplarea lui Dumnezeu si slujirea lumii sunt complementare. Nu trebuie sa concepem iubirea fata de aproapele ca act religios suplimentar meritoriu, care ne aduce aproape de Dumnezeu. Aceasta ar fi tocmai negarea iubirii. Iubirea se indreapta totdeauna catre altul, ca atare si de dragul lui insusi. Ea nu-l considera pur si simplu ca mijloc spre scop, sau ca prilej de implinire a faptelor meritorii. Dimpotriva noi trebuie sa-l iubim pe aproapele asa cum il iubeste Dumnezeu, adica si in pacatele si slabiciunile sale, corespunzand in felul acesta "regulii de aur" dupa care trebuie sa iubim pe ceilalti asa cum dorim sa fim iubiti. Corespunzator cuvintelor lui Iisus : "Precum Eu v-am iubit pe voi, asa si voi unul pe altul sa va iubiti" (Ioan XIII, 34). Trebuie sa iubim inainte de toate pe cei saraci, mici si parasiti. Sfantul Ioan merge chiar mai departe cand zice : "cel ce nu iubeste pe fratele sau, pe care l-a vazut, pe Dumnezeu pe care nu L-a vazut, nu poate sa-L iubeasca" (I Ioan IV, 20), pentru ca "Dumnezeu este iubire" (I Ioan IV, 8, 16). Dumnezeu, care este iubire, atinge nu numai launtrul nostru, ci vine aproape de noi, pe drumul care duce spre alt semen. Unitatea dintre iubirea fata de Dumnezeu si iubirea fata de aproapele se realizeaza in tensiuni, frictiuni si intelegeri gresite, dupa cum arata chiar viata marilor sfinti.

Asadar, adevarata propovaduire a invataturii crestine este legata inseparabil de iubirea fata de aproapele, caci credinta trebuie sa fie "lucratoare prin iubire" (Gal. V, 6). De aceea, viata credinciosilor crestini in lumea de, azi trebuie sa fie o "intrupare constanta a credintei intr-o activitate externa de slujire, ca expresie vie si graitoare a iubirii fata de semeni.

Iubirea unifica intreg neamul omenesc in el insusi si cu Dumnezeu. "Dupa ea nu mai poate urca omul indumnezeit spre nimic mai sus, toate modurile evlaviei fiind depasite. Caci iubirea, asa cum o cunoastem si o numim, nu o dorim, in chip divizat alta si alta fata de Dumnezeu si fata de aproapele, ci una si aceeasi intreaga, lui Dumnezeu datorand-o, iar pe oameni unindu-i intreolalta. Caci afectiunea bunavoirii fata de aproapele este efectul si dovada clara a iubirii desavarsite fata de Dumnezeu". "Dar trebuie sa veghem ca Biserica sa nu fie absorbita de o activitate sociala si ca ea sa nu diminueze, sa nu indeparteze opera sa prioritara, opera spirituala. Activitatea sociala a Bisericii, oricat ar putea evolua ea, nu va justifica niciodata indeajuns sarcina esentiala a Bisericii, a carei misiune este inainte de toate de ordin spiritual si liturgic.

Temeiurile teologice ale prezentei active a bisericii in lume.

Din cele aratate pana aici, putem desprinde temeiurile teologice ale prezentei active a Bisericii in cadrul lumii: 1. Crestinismul autentic da lumii o semnificatie pozitiva. Temeiul teologic prin excelenta al acestei atitudini este intruparea Domnului, care dezvaluie, confirma si consfinteste valoarea omului si a lumii ca leagan de existenta al acestuia. Chiar in starea ei de pacatosenie, lumea ramane tot creatura lui Dumnezeu, incadrata in planul divin cu privire la ea. In aceasta privinta, consideram ca este deosebit de semnificativa, graitoare si concludenta teza crestinismului primar concretizata in punctul de vedere al lui Herma in "Pastorul" unde preexistenta Bisericii este astfel formulata : Biserica este cea dintai creata si lumea a fost creata de dragul ei. Este aici - mai presus de orice indoiala - o pregnanta subliniere a corelatiei stranse dintre Biserica si lume. Prin intrupare, Iisus Hristos imbina in fiinta Sa divinul si umanul intr-o uniune ipostatica. Dumnezeu si lumea sunt intr-o sinteza vie si creatoare. La baza Bisericii sta intruparea Domnului, deci uniunea ipostatica. Ceea ce inseamna ca Biserica trebuie sa uneasca - in fiinta ei - divinul cu umanul intr-un mod "neamestecat, neschimbat, neimpartit, nedespartit". Daca unul dintre cele doua elemente lipseste, ea nu mai este Biserica.

"Trupul lui Iisus Hristos mijloceste articularea fundamentala a lumescului in cadrul Bisericii. De aici decurge importanta permanenta a dimensiunii vizibile a Bisericii, care impune evitarea unei false absolutizari sau izolari a acestei dimensiuni. Biserica este o realitate concret istorica. Ca o continuare dinamica a intruparii Domnului, Biserica este "semnul perceptibil in mod istoric si eficace, sacramentul adoptiunii definitive si eshatologice a lumii de catre Dumnezeu".

De aceea, este firesc faptul ca ucenicii sunt in lume si Iisus nu roaga pe Tatal Sau ca sa-i ia din lume, ci sa-i pazeasca in lume de cel rau (Ioan XVII, 15), pentru ca ei sa nu devina conform lumii. Dar ucenicii sunt trimisi in aceasta lume pentru ca s-o convinga de iubirea lui Dumnezeu fata de ea, pentru a o aduce la credinta si a o mantui. (Cf. Ioan XIII, 16 s.u., X, 34 s.a.).

"Daca ea (Biserica) n-ar ramane in mijlocul lumii, ea n-ar mai fi reprezentanta - nici a mantuirii dumnezeiesti, nici a lumii. Intrucat ea este comunitate de mantuire, ea traieste in mijlocul istoriei : ea traieste cu totul in istorie, este parte a istoriei sub legile istoricitatii. Prin urmare, Biserica nu este o societate privata, o societate secreta, ci o Biserica publica, conceputa dupa un anumit model. In ea trebuie sa fie clar ce este iubire, pace, umanitate, mantuire ! "Contemptus mundi" este o forma a lui "amor mundi", a proexistentei ei pentru lume.

Cele doua dimensiuni fundamentale si esentiale ale Bisericii: cea transcendentala-harismatica si cea imanenta-istorica, stau intr-un raport de reciprocitate. De aici decurge ponderea egala a celor doua aspecte fundamentale si esentiale ale Bisericii: transcendental harismatic si imanent comunitar. In Biserica ia forma Iisus Hristos, pentru a putea trai si actiona in istorie, in lume. Ca asezamant de mantuire, Biserica este "forma vizibila a actiunii Sale", iar ca comunitate de mantuire, Biserica este "forma vizibila a vietii Sale". Prin intreg trupul sau actioneaza asupra lumii. Biserica este incorporarea prezentei trupesti a lui Dumnezeu in lume. Ca atare, ea este chemata sa faca in lume ceea ce a facut Iisus Hristos pentru lume. Ca si intruparea Domnului, Biserica isi gaseste substanta sa ontologica in relatia divina cu umanul, cu lumea. Dupa cum Iisus Hristos este Dumnezeu in lume la maximum, tot asa si Biserica, continuare dinamica a intruparii, trebuie sa continue prezenta lui Iisus Hristos in lume. Ea este chemata sa continue fapta lui Iisus Hristos in lume.

Intre Biserica si lume exista o relatie complementara. Astfel, in vorbirea despre Dumnezeu este - implicit - vorba despre lume, iar in vorbirea despre lume este - implicit - vorba despre Dumnezeu. Vointa lui Dumnezeu de a mantui lumea in Iisus Hristos implica - ca un corelat al ei - raportul strans dintre Biserica si lume. Aceasta vointa divina este componenta dinamica a raportului Bisericii cu lumea. Venirea lui Iisus Hristos in lume nu desparte actiunea dumnezeiasca de mantuire de istorie, in problema mantuirii subiective, pe care are sarcina s-o rezolve, Biserica este avizata inevitabil la prezenta activa in lume. Caci ea este - in planul divin - dimensiunea activa a lui Iisus Hristos in lume.

Din sensul adanc al intruparii Domnului: asumarea definitiva a omenescului si a lumescului, rezulta ca pamantescul nu este doar un simplu component al Bisericii! Daca ar fi asa, atunci ar fi indreptatita tendinta de a reduce Biserica unilateral la o dimensiune exclusiv spirituala. Dar, de vreme ce mantuirea se desfasoara in lume si pentru lume, aceasta tendinta nu poate fi intemeiata.

Daca Biserica este inteleasa - in conceptia Noului Testament - ca "poporul lui Dumnezeu peregrin", aceasta nu constituie un pretext al refugierii din situatia pamanteasca. Locul intregii Biserici este pamantescul. Pentru ca aceasta afirmatie sa nu ni se pare neintemeiata, prea indrazneata sau exaltata, sa ne aducem aminte ca in planul lui Dumnezeu ocupa un loc esential un "cer nou" si un "pamant nou". "Caracterul lumesc" - nu in sensul de monden, ci in sensul de ancorare in lume - este inerent Bisericii. Telul urmarit de Biserica nu sta "deasupra" sau "in dosul" lumii, ci in lume. De aceea, Biserica trebuie sa aiba continuu vie si treaza constiinta orientarii ei spre lume, o constiinta a misiunii in cadrul lumii.

Dar daca spunem ca locul Bisericii este istorie, "pamantescul", "vremelnicul", "lumescul", atunci cu aceasta nu trebuie redusa Biserica la o dimensiune exclusiv istorica. Un mod de considerare a Bisericii din perspectiva istoriei mantuirii porneste de la faptul ca mantuirea : descoperirea lui Dumnezeu si alegerea omului de catre Dumnezeu, se intampla in cadrul istoriei, deci in cadrul modului de existenta al omului. De aceea, Biserica se intelege pe sine ca "popor al lui Dumnezeu peregrin". Ea este deja partasa a comuniunii eshatologice cu Dumnezeu, insa - totodata - aceasta-nu-i este inca data in actualizare deplina. De aici decurge determinanta esentiala a Bisericii de "a fi in lume". Rostul ei in lume este a marturisi - in intreaga existenta, si actiune personala, - ca s-a implinit izbucnirea lui Dumnezeu in domeniul nostru de existenta prin Iisus din Nazaret si ca Acesta ne ramane prezent prin Sfantul Duh, care este aparitia istorica a Duhului lui Iisus Hristos supraistoric, noua realitate creata in Iisus Hristos.

"O separatie intr-un domeniu de actiune primar (Biserica) si secundar (lume) este o alternativa falsa. Comunitate si lume pot fi intelese numai in relatie una cu alta. Si in propria sa relatie vitala Biserica este indreptata spre lume". Caci sensul si rostul fundamental si primar al Bisericii este de a fi in lume si pentru lume. Asa precum intruparea Domnului nu poate fi gandita in afara de lume, tot asa Biserica nu poate fi gandita in afara de lume, pentru ca este o continuare dinamica a intruparii Domnului si - ca atare - are sarcina de a continua lucrarea in lume a Mantuitorului. Biserica are o finalitate functionala indreptata spre lume, spre mantuirea acesteia. Tocmai de aceea, ea nu-si poate desfasura functia ei decat in lume si actionand pentru lume. De aceea, trebuie evitata o conceptie statica despre Biserica, care considera ca posibila tragerea unei linii de demarcatie intre Biserica si lume.

Biserica si lumea sunt doua realitati corelate. Lumea este randuita de catre Dumnezeu catre Biserica, iar Biserica este indatorata - prin voia lui Dumnezeu - fata de lume. De aceea, Biserica trebuie sa-si desfasoare lucrarea sa in doua directii: spre Dumnezeu si spre lume. Calitatea si intensitatea acestei lucrari dovedesc puterea credintei care o insufleteste, precum si implinirea rostului ei in lume. "Biserica... a primit o directie dubla : ea este indreptata spre Dumnezeu si spre lume. Ea devine forma concreta a chemarii lui Dumnezeu si raspuns concret al lumii. Cu toate acestea, ea nu este nici una din aceste doua: ea nu este Dumnezeu si ea nu este pur si simplu lume, ci facerea harica cu putinta a contactului intre amandoua". Deci, Biserica este chemata sa faca - prin harul divin - posibil contactul lumii cu Dumnezeu, sa-L faca pe Dumnezeu prezent in lume.

Sarcina Bisericii in lume este un moment esential, o trasatura fundamentala si decisiva a ei. Din implinirea acestei sarcini rezulta valoarea ei autentic crestina si - implicit - umana. Aici se ridica intrebarea, care constituie esenta problemei ce ne preocupa in acest studiu: in ce masura substanta autentica a Bisericii depinde de raportul ei pozitiv cu lumea. Biserica se reduce sau se imbogateste prin relatia sa creatoare cu lumea? Raspunsul este acesta: substanta autentica a Bisericii depinde fundamental si decisiv de raportul ei pozitiv cu lumea. Fara acest raport pozitiv cu lumea, ea nici nu este Biserica! De unde rezulta ca umanismul Bisericii consta in a vedea lumea in Iisus Hristos, in a o ajuta sa progreseze necontenit in plinatatea si lumina lui Iisus Hristos.

"Pentru dreapta vedere a Bisericii este ... fundamental ca tot ceea ce se spune despre ea, sa fie vazut in relatie cu lumea, pentru care Biserica exista ... Biserica este Biserica numai in deschidere catre lume" ; fidelitate a Bisericii fata de originea sa si fata de trimiterea sa, realizare a existentei sale speciale ca comunitate si deschidere spre lume nu reprezinta nici o alternativa, ci sunt doua momente care se conditioneaza reciproc".

Biserica este plinatatea lui Iisus Hristos (Efes. I, 23). Deci, Biserica trebuie sa mijloceasca plinatatea lui Iisus Hristos in lume. Ca atare, Dumnezeu a instituit Biserica ca mijloc de mantuire. In consecinta, lumea este locul de actiune al lui Dumnezeu. De aceea, cerescul si pamantescul se impletesc in cadrul Bisericii. In toate dimensiunile sale, Biserica este locul si mediul unei intrupari a Evangheliei Mantuitorului. De aceea, Biserica are dreptul sa se numeasca Biserica numai daca se straduieste sa fie "lumina lumii si sarea pamantului".

2. Iisus Hristos s-a intrupat pentru a intemeia imparatia lui Dumnezeu printre cei ce cred in El, ca o societate a dreptatii si a pacii (Cf. Rom. XIV, 17). Nadejdea, pe care o vesteste ea, nu este nadejdea in Biserica, ci nadejdea in imparatia lui Dumnezeu. "Biserica trebuie sa pastreze constiinta clara ca ea nu exista pentru ea insasi, si ca ea are sa afirme - nu pe ea insasi - ci realitatea istorica a mantuirii - pentru toti".

Ultima perspectiva a crestinismului este imparatia lui Dumnezeu ce va sa vie. De aceea, "Biserica nu este pur si simplu scopul drumetiei sale : speranta pe care ea o anunta nu este speranta in Biserica ci speranta in imparatia lui Dumnezeu, care in Iisus, a izbucnit in mod definitiv. Biserica, inteleasa in chip sanatos, traieste deci totdeauna din proclamarea caracterului sau provizoriu si a inlocuirii sale progresive prin imparatia lui Dumnezeu spre care ea este in pelerinaj pana cand ea o va ajunge. Din tot ceea ce am spus, rezulta ca raportul dintre Biserica si lume este a fi considerat mai putin ca regional decat ca temporal".

Ancorarea si activarea Bisericii in lume promoveaza imparatia lui Dumnezeu, Biserica fiind aceasta imparatie in germen, care se zideste treptat. In consecinta, lumea este lumea posibilitatilor. Fiecare clipa contine in sine - in mod potential - data desavarsirii lumii. Drept aceea, nu resemnare in fata raului si a mizeriei, ci lupta pentru eliberarea vietii de rau.

Biserica este propriu-zis pentru desfasurarea spre desavarsire a dinamismului lumii, pentru plinirea vietii lumii. Lumea este sfarsitul cailor lui Dumnezeu. Biserica este in serviciul vointei universale a lui Dumnezeu asupra lumii: "Dumnezeu vrea lumea, si nu in mod direct Biserica, ca diferita de lume. Numai pentru ca adoptiunea iubitoare de catre Dumnezeu a fost respinsa de catre lume, "Biserica" s-a nascut (ca distincta de "lume"). Nadejdea crestina in viitorul lumii este incompatibila cu refugiul pasiv in transcendent.

Crestinismul traieste din credinta tare si din nadejdea nestramutata ca imparatia lui Dumnezeu va veni. Caci Dumnezeu nu este impotriva lumii, ci pentru lume, care intampina transformarea ei. Or, solia despre imparatia lui Dumnezeu, pe care o difuzeaza Biserica, apartine lumii. Ea trebuie sa mearga cu lumea si sa produca acea transformare care corespunde dinamicii ei. Ce functie revine notiunii de "imparatie a lui Dumnezeu" intr-o teologie despre lume, despre raportul Bisericii cu lumea ? Raspunsul este sa acrediteze si sa intareasca convingerea ca Dumnezeu este prezent in mod creator in dimensiunile lumii.

De fapt, se vorbeste despre "lume" in mod cuprinzator, numai daca se defineste ca spatiul care se desavarseste in orizontul istoriei imparatiei lui Dumnezeu, ca locul in care noul depaseste continuu existentul. Exista, ce-i drept, pana la parusie participarea la stapania imparateasca a lui Iisus Hristos in doua directii, si anume: autoritatea spirituala in Biserica si autoritatea lumeasca in ordinea pamanteasca. Este ceea ce numeste dualitatea ordinilor.

Actiunea lui Dumnezeu fata de lume, deci si actiunea Bisericii in lume, are la baza planul lui Dumnezeu cu lumea. De unde rezulta ca Bisericii ii revine sarcina de a desfasura in lume o actiune innoitoare : "Iata, noi le fac pe toate" (Apoc. XXXI, 5). Deci, relatia Bisericii cu lumea trebuie sa se realizeze in continuu dupa cuvantul: "A sta in vremea ta si a voi hotarat sa lucrezi pentru ea!".

Otto Karrer formuleaza sarcina esentiala a Bisericii in felul urmator: "Totdeauna ramane in sarcina Bisericii unitatea dintre adevar si iubire, dintre porunca si propovaduire, dintre teologie si pastoratie, pentru ca ea sa fie instrumentul imparatiei lui Dumnezeu in lume". Caci drumul la Dumnezeu, calea catre desavarsirea realitatii duce numai peste desavarsirea lumii, peste colaborarea la zidirea viitorului ei.

3. Dumnezeul credintei crestine nu se da decat in miscarea iubirii Sale pentru oameni, pentru cei "mici", asa cum s-a manifestat in Iisus Hristos. De aceea, credinciosul crestin actualizeaza darul neconditionat al iubirii dumnezeiesti fata de om numai lasandu-se atras de descensus kenotic al lui Dumnezeu : coborarea Lui in iubire atotcuprinzatoare fata de cei mai mici. De aceea, Biserica are misiunea sa concretizeze aceasta iubire atotcuprinzatoare a lui Dumnezeu in si prin Iisus Hristos. Ea sta in slujba acestei iubiri. Ceea ce inseamna in fond ca privilegiul Bisericii consta in a sluji!

Iubirea lui Iisus Hristos descoperita prin fapta crestina in lume este adevaratul mod crestin de existenta, este dezvaluirea adevaratului crestin. A exercita iubirea fata de lume inseamna a face ceea ce este bine si ceea ce cere Dumnezeu de la noi. Biserica este sub porunca Mantuitorului - porunca iubirii - si sub exemplul Sau datator de masura (Ioan XIII, 34).

Astfel iubirea este raspunsul activ al credinciosului la cuvantul iubirii lui Iisus Hristos. Sunt multe feluri de a dovedi credinta in fapte de iubire, dintre care mai de seama este primirea reciproca (de ex. II Cor. II, 6; Efes. IV, 2, 32), bucuria si tristetea impreuna cu altul (Rom. XII, 4 s.u. ; I Cor. XII, 12). Rezulta deci ca iubirea este substanta de nesters, prisositoare a realitatii, caci Dumnezeu este iubire!

"Ca sacrament pentru cea mai intima unire cu Dumnezeu ca si pentru unitatea intregii omeniri", Biserica are sa aduca in lume mantuirea. Ea este existenta lui Dumnezeu pentru lume : viata Lui ca comunicare a adevarului si a iubirii Sale, prezenta Sa in lume. Ea se intampla in Biserica si prin serviciul Bisericii, la care ea este trimisa. Aceasta isi implineste sarcina sa prin vestirea cuvantului adevarului divin, prin acordarea sfintelor taine datatoare de viata si ca practica a iubirii in diaconia ei... inainte de toate, insa, ea trebuie sa cugete la realizarea iubirii. Aceasta este sarcina sa cea mai grea... insa fapta iubirii nu poate fi despartita de aceasta (vestirea cuvantului, adevarului si acordarea sfintelor taine). Nu exista iubire obiectiva "a Bisericii", ci numai iubirea existentiala a oamenilor in Biserica, care se lasa provocata de iubirea lui Hristos la iubire, reciproca, care se realizeaza in oameni concreti, in fapte concrete. Nu exista nici iubire abstracta. Biserica poate face vizbila iubirea lui Dumnezeu fata de lume numai atunci cand ea o realizeaza neobosit si mereu din nou. Nu exista nici iubire teoretica.

"Relatia iubirii se intampla in sanul comuniunii bisericesti: ea este realizarea in-trabisericeasca a iubirii lui Dumnezeu fata de oameni, prin faptul ca membrii Bisericii ca comunitate de iubitori ai lui Dumnezeu se experiaza in fapta iubirii de aproapele. Totodata, dovada care nu poate fi trecuta cu vederea a unei atari iubiri este autenticitatea soliei sale si demnitatea de crezare a existentei ei. Totusi ea nu poate - in nici o clipa - sa ramana marginita la o "communio" limitata a Bisericii. De altfel, la Matei XXII, 40, 45, avem un temei clasic pentru a dezvolta - pe fundalul vietii noastre zilnice - o iubire activa si atotcuprinzatoare atat fata de Dumnezeu, cat si fata de semeni. Dar pe langa iubire, darurile si puterile cele mai autentice ale Bisericii sunt credinta si nadejdea.

4. Credinta crestina autentica este inevitabil legata de realitatea data. Ceea ce rezulta din insusi sensul adanc al intruparii Domnului. Daca credinta nu se afla in relatie stransa cu realitatea data, atunci ea este fara obiect, este inexistenta. De aceea, tot asa, Biserica fara o realitate la care sa se raporteze nemijlocit, este o Biserica fara obiect, o Biserica inexistenta.

Credinta cu adevarat crestina inseamna iubire fata de creatia divina si deschidere larga fata de lume, pe care Dumnezeu a impacat-o cu Sine. Caci lumea este spatiul de viata al omului, teologic spus: creatie a lui Dumnezeu. De aceea, credinta crestina autentica nu poate fi peregrinare din lume. Din contra, ea cauta sa inteleaga si sa accepte situatia lumii de azi ca o parte a propriei sale istorii. Nu scrie Sfantul Apostol Pavel : "...fie lumea, fie viata, fie moartea, fie cele de fata, fie cele viitoare, toate sunt ale voastre. Iar voi sunteti ai lui Hristos, iar Hristos al lui Dumnezeu"? (I Cor. III, 22-23). Deci, apartenenta la Iisus Hristos nu inseamna separatie fata de lume. Pretul pe care-l plateste crestinul pentru a merge pe urmele lui Iisus Hristos, nu este negatia lumii, ci din contra - o responsabilitate particulara cu privire la lume, dispozitia de a dovedi solicitudine pentru lume.

Caci credinta si fapta formeaza o unitate. Inca in Testamentul Vechi cuvantul conduce la fapt; "ca sa-l faci" (Deut. XXX, 14); iar Sfintele Evanghelii ne invata sa savarsim serviciul practic prin credinta. Credinta este credinta adevarata abia ca decizie traita si implinita. De aceea, marturia Bisericii - trebuie facuta - deodata - prin cuvant si fapta : "Precum trupul fara de suflet mort este, si credinta fara de fapta moarta este" (Iacob II, 26). Mantuirea si fericirea pe care le revendicam pentru noi, trebuie sa ne transforme in credinciosi care impartasim cu Dumnezeu grija fata de lume prin consecventa responsabilitatii fata de lumea intreaga. De aceea, trebuie sa fim sensibili si saritori fata de incercarile si dorintele lumii acesteia. Drept aceea, bogatia darurilor cu care ne invredniceste Dumnezeu s-o punem nu numai in slujba Bisericii, ci si in slujba lumii. Prin aceasta dovedim ca traim de fapt prin spiritul si din spiritul la care ne provocam.

Lumea are o relatie multipla cu credinta crestina. De aceea, Biserica trebuie sa dovedeasca azi ca este de fapt o comunitate a credinciosilor care realizeaza credinta lor in convingerea nestramutata si decizie vie. Credinciosul crestin adevarat nu adopta o atitudine pasiva. Din contra, el se straduieste sa aduca o contributie efectiva la ridicarea si desavarsirea lumii. Solia crucii si a iubirii lui Iisus Hristos fata de saraci, parasiti si oropsiti face atenti pe ucenicii Domnului ca fiecare angajare pentru dreptate, pace si fericire este amenintata de pacat. Dar cunoasterea acestui fapt nu trebuie sa ne abata de la sarcinile noastre concrete din cadrul lumii, ci trebuie sa ne intareasca in convingerea ca nadejdea noastra se intemeiaza in cele din urma pe Dumnezeu.

De aceea, crestinismul este nadejde, perspectiva si indreptare inainte. Existenta crestina si Biserica crestina sunt orientate eshatologic si sunt preocupate intens de problema viitorului. Nadejdea crestina este fundamentul si motorul gandirii si actiunii crestine. Ea face comunitatea crestina locul din care izvoraste un impuls mereu nou pentru realizarea dreptatii, libertatii si umanitatii in perspectiva viitorului. Nadejdea crestina mobilizeaza si stimuleaza credinta crestina si ii deschide un orizont cuprinzator de viitor. Ea este un factor care influenteaza pozitiv si creator istoria spiritului uman.

Atitudinea credintei crestine fata de viitor este nadejdea. Nadejdea nu este un calmant, ci un impuls pentru transformarea activa a lumii. Dar cum se realizeaza misiunea Bisericii pentru viitorul lumii ? Nu numai prin contemplatie, pentru ca contemplatia se poarta - prin definitie - asupra a ceea ce s-a produs si care exista deja. Or, viitorul lumii, obiectul experientei Bisericii, este un lucru care trebuie sa nasca si care nu exista inca. De aceea, nadejdea, al carei garant se declara Biserica pentru ea si pentru lume, trebuie sa fie in mod esential critico-creatoare. Crestinul colaboreaza la edificarea imparatiei fagaduite a pacii universale si a dreptatii (Cf. II Petru III, 13)65. Caci speranta, care este atitudinea credintei crestine fata de viitor, nu se poate realiza trecand alaturi de lume si alaturi de viitorul ei. Aceasta nadejde trebuie sa se prezinte ca garant si ca responsabil pentru un viitor, acela al fagaduintei, care fagaduinta este ea insasi a lumii. Credinta si Biserica nu spera numai pentru ele singure, ci spera pentru lume!

In istoria lumii de azi gasim temeiuri suficiente pentru nadejdea, noastra crestineasca, in primul rand, vedem semne incontestabile ale progresului: posibilitatea libertatii noastre crestine, posibilitatea demnitatii noastre sporeste, conditiile de viata se imbunatatesc. Toate acestea sunt temeiuri despre faptul ca Dumnezeu ne cheama sa nadajduim mai mult decat pana acum. In Iisus Hristos avem nadejdea ca totul va fi innoit, nadejdea biruintei asupra mortii, nadejdea in iubirea si in dreptatea lui Dumnezeu dincolo de moarte. Aceasta nadejde ne da curaj. Cu atat mai mult cu cat innoirea este in curs. Suntem ferm convinsi ca viata pe care o vrea Dumnezeu pentru noi este mai puternica decat moartea. Moartea este o putere deja distrusa. De aceea, celebram viata - asa cum ne invata semnificatia adanca a invierii Domnului, pe care i-o da cu toata convingerea Ortodoxia.

Dar fiecare credincios crestin trebuie sa imparta cu semenii sai aceasta bogatie a nadejdii. Numai asa contribuie ca fiecare om sa nu astepte pasiv viitorul luminos al omenirii, ci sa se angajeze activ in lupta asidua pentru un viitor tot mai bun.

Calitatea de om pentru celalalt, de om care realizeaza proexistenta, este unica si propriu-zisa esenta a Evangheliei. De aceea, "existenta ei (a Bisericii) este proexistenta. Prefixul pro are diferite intelesuri. El inseamna daruire, ajutor, jertfire. "Existenta ei este a sluji; ea nu poate in nici o clipa sa caute ceea ce este al sau, ci numai ceea ce este al lui Iisus Hristos" (Cf. Filip. II, 21)67. "Serviciul Bisericii fata de lume nu se face in numele propriu si in cont propriu, ci este implinirea sarcinii dumnezeiesti, actualizarea sensului oranduit ei. Cu aceasta el este serviciu dumnezeiesc, in care ea isi implineste sarcina sa si castiga insasi forma sa deplina. Prin faptul ca ea increstineaza lumea, se sfinteste pe ea insasi prin harul lui Hristos; prin faptul ca membrii ei mantuiesc pe altii, devin ei insisi mantuiti. Cea mai inalta si cea mai vie expresie gaseste acest serviciu dumnezeiesc in celebrarea euharistiei, fiindca ea ofera lui Dumnezeu paine si vin, rodul pamantului si al muncii umane, pentru ca ele sa devina, prin jertfa lui Hristos, painea vietii si paharul mantuirii. Cu aceasta Dumnezeu se preamareste in masura cea mai inalta cu putinta pentru ca Hristos insusi se ofera Tatalui insusi. Cu aceasta, insa, si lumea e adusa la sine insasi, la implinire.

"In felul acesta, toata actiunea Bisericii se varsa in iubirea lui Dumnezeu, de la care porneste si de care ea este purtata. Caci Biserica traieste din iubirea lui Dumnezeu pentru iubirea lui Dumnezeu; insa iubirea nu are alt sens decat a fi ea insasi in abnegatia daruirii".

Biserica este comunitatea care prin existenta ei este vestirea mantuirii divine. Se poate spune ca "Biserica este - intr-o prima si generala intelegere - dialogul lui Dumnezeu cu lumea. Ea este o realitate care insoteste omenirea". Aceasta ramane destinatia esentiala a Bisericii in toate realizarile ei. Misiunea Bisericii se desfasoara in functie de contextul istoric-social din vremea respectiva. Caci ea nu se poate sustrage situatiei istorice si sociale. Faptul acesta este expresia credintei in creatie. Or, creatia este premisa mantuirii si a Bisericii. Omul credincios nu gaseste de-a gata lumea pe care o doreste, ci trebuie sa si-o cladeasca. Nimic nu este dat dinainte de-a gata, ci totul este numai trasat ca sarcina. Din acest fapt rezulta raspunderea omului pentru lumea sa. Pe de, alta parte, in timp ce omul observa rolul pe care semenul sau il desfasoara in viata umana in general, isi da seama ca dinamica desavarsirii vietii si a lui nu se refera numai la individ, ci - si mai ales - la comunitate. Pentru toate acestea, Biserica trebuie sa fie poarta si spre slujire. De aceea, fiii Bisericii trebuie sa fie oameni pentru altii. Intreaga lor comportare in viata, in vorba si in fapta, trebuie sa fie o permanenta marturie pentru Iisus Hristos si pentru Evanghelia Sa.

In Sfanta Scriptura slujirea este o trasatura esentiala a existentei in fata lui Dumnezeu. Slujirea este un mod existential al revelatiei divine, forma de viata a omului credincios care stie sa-si orienteze existenta sa dupa porunca divina. Fiecare secunda este o intalnire cu Dumnezeu. Slujirea este continutul misiunii Bisericii, pentru ca Iisus Hristos face din ea continutul trimiterii Sale (Marcu X, 42-45 ; Luca XXII, 25). Pentru Sfantul Apostol Pavel, solia coborarii smerite a Fiului lui Dumnezeu este principiul vestirii sale a lui Iisus Hristos ca Domn (Cf. I Cor. IV, 6-13; Filip. II, 6-11). Pe sine insusi se desemneaza ca "serv de dragul lui Hristos" (II Cor. IV, 5; Cf. I. Cor. IX, 19). Sfantul Ioan preia in Evanghelia sa - in locul referatului despre ultima cina - spalarea picioarelor. Slujirea - in sens biblic - constituie baza oficiului crestin.

Slujirea este atitudinea fundamentala a existentei crestine. Ea a fost atitudinea fundamentala a Mantuitorului ; de aceea, ea trebuie sa fie si atitudinea fundamentala a adeptilor Sai. Slujirea prin fapte de iubire crestina atotcuprinzatoare revine tuturor credinciosilor. Aici cade centrul de gravitate al existentei crestine: existenta pentru altul concretizata in solicitudine activa pentru altul. Deviza existentei crestine trebuie sa fie aceasta: a sluji lui Dumnezeu prin aproapele! Caci misterul crucii evidentiaza adevarul despre samburele soliei crestine si despre misiunea esentiala a Bisericii. Existenta autentic crestina este existenta pentru Dumnezeu si existenta pentru semeni, purtatorii "chipului lui Dumnezeu"; de unde rezulta ca este - dupa esenta Sa, slujire. Functia esentiala a Bisericii este slujirea. Slujirea dezinteresata este unica tinuta crestina posibila si eficace.

Prezenta activa a bisericii in cadrul lumii de azi si obiectivele ei.

In cele de pana acum, am infatisat unele temeiuri si principii teologice calauzitoare pentru prezenta activa a Bisericii in lume. Urmeaza acum sa vedem care trebuie sa fie obiectivele acestei atitudini a Bisericii fata de lume. Trebuie precizat de la inceput faptul ca Biserica trebuie sa-si indrepte atentia, grija si actiunea spre nevoile vietii umane. Caci nu trebuie sa existe nimic autentic uman, care sa nu-si gaseasca ecoul in inima ei : "nimic nu trebuie sa-i fie ei (Bisericii) strain. Numai cu aceasta conditie ea va fi in stare sa descopere in toata importanta sa bogatia inepuizabila a formelor de exprimare umane ascunse in Biblie si numai asa va fi ea o corecta administratoare a tainelor lui Dumnezeu".

Este datoria Bisericii sa arate ca ea este prezenta mai mult ca totdeauna in lume. Fireste, ea va face acest lucru mai bine si mai rodnic cu toti crestinii impreuna, decat separati... Dovedind vointa si curaj in sprijinirea actiunilor ce tind a schimba tot in mai bine situatia lumii de azi, ea va fi cea dintai care va promova acel "respect profund in fata vietii" despre care vorbea unul din marii oameni de bine ai lumii. Numai in felul acesta va putea colabora la promovarea de noi puteri creatoare in stradania de a ridica viata pe culmi tot mai inalte.

Biserica trebuie sa se conduca dupa principiul general : "Raspunderea speciala a crestinului in lumea moderna consta in a vedea corect astfel de lipsuri, a intreba despre radacinile lor si colaborand dupa puteri in stradania de a le veni intr-ajutor"!. Conformarea cu aceasta raspundere inseamna raspuns concret la nevoile lumii de azi. Pentru ca numai raspunsul concret este raspuns de ascultare concreta. Biserica nu-i purtatoare de misiune, ci este ea insasi misiune a lui Dumnezeu in lume. Aceasta este ratiunea ei de a fi. Realizarea cea mai autentica si mai pretioasa a misiunii Bisericii este cea care raspunde exigentelor fundamentale ce decurg din sensul profund al vietii. Este vorba aici - in primul rand - despre vocatia multilaterala a omului, de sprijinirea lui spre a si-o implini integral. Cu omul de azi Biserica vrea sa se intalneasca prin acceptarea nazuintelor lui, prin solidaritate prin dialog, prin cooperare.

Potrivit chemarii sale in lume, Biserica trebuie sa-si adapteze lucrarea sa la trebuintele si aspiratiile mereu in transformare ale vremurilor si popoarelor, cu pastrarea stricta a identitatii sale. Intrebandu-se mereu - cu spirit critic, lucid si creator - care este concretul lumii de azi si descoperind in cadrul acestuia nevoile si aspiratiile lumii contemporane, ea se va deschide catre ele, sprijinind activ implinirea lor.

La lumina acestor principii generale, se contureaza urmatoarele obiective ale actiunii Bisericii in lume :

1. Cuprinderea in raza de actiune slujitoare a Bisericii, a umanului intreg, cu toata gama trebuintelor si aspiratiilor umane, spirituale si materiale. Slujirea crestina trebuie sa corespunda tuturor cerintelor umane ale vremii noastre. De unde rezulta ca aria de solicitudine a slujirii crestine actuale se intinde pana acolo unde cer nevoile firesti si aspiratiile legitime ale lumii de azi. Caci Biserica este trimisa in lume pentru a se face tuturor toate. De aceea, ea nu poate lipsi din nici o aspiratie pozitiva a! lumii de azi. Slujirea ei trebuie sa fie totala si atotcuprinzatoare.

Fireste, acest obiectiv general trebuie atins in functie de situatiile date in lume. Intru-un cadru asa de dinamic, cu predominarea factorului "timp" oferit de rapiditatea evolutiei istorice a lumii de azi, se impune necesitatea de a introduce principiul de "urgenta" temporala in aprecierea si rezolvarea problemelor mari ale lumii de azi. Astfel, in baza ierarhiei urgentelor, se va sprijini cu prioritate nevoilor si aspiratiilor legate de viata lumii grav amenintata de neajunsurile subdezvoltarii sau ale foametei si mizeriei. Vor urma, apoi - in ordinea urgentei - sa fie inlaturate starile de discriminare si de nedreptate sociala, de neliniste si de imense primejdii din lipsa bunei intelegeri si a pacii.

Avand sa promoveze viata ca cel mai mare bun din lume si desavarsirea acesteia, Biserica isi va indrepta solicitudinea sa cu deosebire catre "cei mai mici" ai Evangheliei, cei apasati, exploatati si dornici de o viata umana. In felul acesta, contribuie activ la transformarea in bine a lumii de azi si la plasarea ei in orizontul fagaduintei divine a desavarsirii integrale.

2. Mobilizarea virtualitatilor critice si creatoare cuprinse in traditia centrala a iubirii crestine. Aceasta iubire trebuie sa fie pusa amplu in lucrare in intreaga ei dimensiune, contribuind la zidirea dreptatii sociale a libertatii, fratietatii si pacii.

3. Cantarind judicios si dupa toate laturile sale dimensiunile pe care le cere situatia lumii de azi, Biserica se va stradui sa sprijine activ dezvoltarea realitatilor vii, actuale si esentiale ale lumii de azi. In acest sens ea va purta grija deosebita de tot ceea ce este folositor, exigent si mantuitor pentru semeni, slujind nadejdile tuturor. De asemenea, isi va indrepta atentia in chip deosebit spre apararea umanului si a umanitatii, spre biruinta integrala a umanului in toate aspiratiile sale legitimei

4. Largindu-si continuu orizontul si arena de actiune, Biserica va cauta sa sprijine activ cu toate puterile de care dispune - promovarea unei mai bune, mai largi si mai active colaborari universale in rezolvarea problemelor vitale si urgente ale lumii de azi. In acest sens, va continua si mai asiduu sa stabileasca contacte, sa risipeasca neintelegerile, neincrederea si raceala si va arunca - pe cat cu putinta punti de apropiere, intelegere si colaborare.

In acest context, trebuie sa subliniem cu toata taria ca lucrarea principala a Bisericii in lumea de azi este promovarea impacarii (Cf. II Cor. V, 18), apararea si consolidarea pacii, pentru ca pacea este conditia fundamentala si necesara pentru intreaga dezvoltare a lumii, precum si pentru implinirea sarcinilor Bisericii. Ca atare, ea constituie scopul comun universal. Ea face cu putinta si promoveaza toate eforturile pe plan mondial pentru zidirea unui viitor al omenirii tot mai luminos.

Biserica este in lume pentru pace in primul rand, pentru ca sa afirme primatul reconcilierii, al colaborarii armonioase si rodnice. De aceea, ea are o mare raspundere pentru asezarea pacii in lume. Insusindu-si necontenit o noua luare de cunostinta asupra situatiei din lume, Biserica se va stradui sa mijloceasca o si mai operativa raspundere a credintei crestine in fata capitalei probleme a pacii in lume. In acest sens, va adanci si amplifica pregatirea unei simtiri umane comune pentru o viata mai buna a tuturor oamenilor prin asezarea unei oranduiri sociale mai drepte, dovedindu-se suflet al dreptatii care salveaza pe cel oprimat si suflet al iubirii care ajuta pe cel in nevoi.

Fireste, pentru a putea atinge astfel de obiective, Biserica trebuie sa fie intr-o continua activitate, desfasurata in multiple si variate fome, si avand la inima ei toate necazurile si aspiratiile firesti ale contemporaneitatii. Este nevoie de o intelegere teologica adanca, de o cunoastere cuprinzatoare a vietii omenesti actuale, indeosebi spirituale, pentru ca Biserica sa poata sesiza misiunea ei actuala in lume.

De asemenea, este nevoie ca Biserica sa se supuna continuu autocriticii : ea trebuie sa se intrebe necontenit daca si in ce masura madularele ei corespund imperativelor evanghelice. Din aceasta pozitie critica a ei, va rezulta constiinta ca este nevoie de o renastere de fiecare zi a ei si a lor. Din aceasta innoire zilnica in duhul autentic al lui Iisus Hristos, izvorasc puterile necesare slujirii cu adevarat a lumii de azi: linistea sufleteasca, echilibrul, optimismul si dinamismul actiunii innoitoare. "Daca o Biserica vrea sa-si adevereasca misiunea ei in lumea de azi, atunci ea va trebui sa se confrunte critic cu autenticitatea marturiei sale crestine in cuvant si fapta".

Pr. Prof. Corneliu Sarbu

08 Octombrie 2007

Vizualizari: 3060

Voteaza:

Biserica in contemporaneitate 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE