Biserica in viziunea lui Alexandru Homiakov

Biserica in viziunea lui Alexandru Homiakov Mareste imaginea.

Vorbirea despre Biserica intre curs si discurs – in viziunea si conceptia teologului ortodox rus Alexandru Homiakov

Introducere
Vorbind despre Biserica si in Biserica – despre rolul si importanta Ei, am ajuns la multe definitii ce i se dau Bisericii, cu alte cuvinte am ajuns la o teoretizare, la o nuantare a detaliilor. Nu stiu, in schimb, in ce masura, implinim in practica cunostintele teoretice pe care le cunoastem despre Biserica si daca le implinim in Biserica – acolo unde le este locul si rostul!.

Si din cauza acestei stari de fapt exista o tensiune: intre real si ireal, intre istorie si Imparatia Lui Dumnezeu. Sau, mai concret, intre idealul crestin: care este viata in Iisus Hristos si viata pamanteasca pe care o ducem cu totii. Rezolvarea acestei antinomii, contradictii nu implica numai actiunea umana ci si divina. Prin el, omul, a realizat prea putin in planul sensului si a destinului sau. Cand singur vrea sa se autodivinizeze, sa se faca inger de fapt el ajunge fiara.

Omus secundus deus – maxima iluminista si marxista – este concretizarea acestei caderi. Cautand singur paradisul desavarsirii a aflat iadul dezumanizarii. Tensiunea nu se poate rezolva in sine ci numai in Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos. Iar mantuirea noastra se realizeaza asezandu-se sub Revelatie, nu deasupra ei. Omul cazut refuza Revelatia, el pune conditie Revelatiei, erezia, produsul subiectivismului demonic, face ce vrea cu Revelatia si transmiterea ei prin Biserica. Ei uita ca natura Revelatiei, nu este o suma de propozitii, de informatii, iar intelegerea mantuirii nu e una gnostica, teoretica. Se uita ca religia crestina nu este rodul cautarii omului ci este istoria cautarii omului de catre Dumnezeu.

In Revelatie, in aceasta cautare si descoperire, Dumnezeu nu comunica numai adevarul despre El, ci se deschide El Insusi si ne arata conditiile mantuirii in El. Unirea omului cu Dumnezeu este scopul Revelatiei, deci umanul este uman numai in Dumnezeu. Aceasta infiere a noastra in Iisus Hristos se realizeaza in Biserica. Acesta e mesajul Ortodoxiei si puterea ei unica: accesul la duhul infierii. Ereziile cauta a-si acomoda lor lucrurile Lui Iisus Hristos, patimile, invierea si chiar trimiterea Duhului Sfant. Dar se uita, in intunericul ce-i cuprind, ca Iisus Hristos este insusi Ομεγα αποστολος του Θεου - marele trimis al Tatalui, dupa expresia Sf. Grigorie Palama. Caci El Spune: „N-am venit sa fac voia mea ci voia tatalui meu, care este in ceruri”. Asadar, cine trimite, cine alege, cine este trimisul? Tatal trimite pe Duhul: „Cine va primeste pe voi, pe Mine ma primeste si cine ma primeste pe Mine, primeste pe Cele ce M-a trimis pe Mine”. (Matei 11,40) „Si Eu voi ruga pe Tatal si alt Mangaietor va va da voua ca sa fie cu voi in veac” (Ioan 14,16). Sfanta Treime este misionara prin insasi trimiterea ei.

Modurile de existenta a Lui Dumnezeu se comunica Bisericii, Ea este aleasa si Ea este plina de Treime, spune Sf. Vasile cel Mare: Ea este aleasa si ea trimite. Sfanta Treime este baza, modul structurii functiilor Bisericii. Taina coborarii Sfintei Treimi si taina urcarii omului la Ea este esenta adevarului, concretizat in aceasta realitate divino-umana care este Biserica. A fi crestin, a fi in Biserica inseamna a fi in Sfanta Treime. Unirea se face prin Sfantul Botez, In Biserica nu in afara de Biserica, dupa principiul paulin: Nu ne propovaduim pe noi insine. Orice propovaduire care rupe pe Iisus Hristos de Treime, de Biserica, face din Ea o simpla invatatura umana.

Mantuirea in Biserica este intrarea in comuniune cu Sfanta Treime caci Ea, Biserica este locul si spatiul manifestarii Sfantul Treimi. Iar Biserica se manifesta in Sfanta Treime, in care se afla nuantele persoanelor: a Tatalui si a Fiului si a Sfantul Duh (Tainele initierii). De aceea cea mai mica biserica devine Ierusalimul ceresc. Iisus Hristos ne mantuie nu in primul prin invatatura Lui ci in prin Persoana Sa, care a zis: Eu sunt painea vietii (Ioan 6,35). De aici rezulta inseparabilitatea operei si invataturii Lui Iisus Hristos de Persoana Sa, si acesta este un principiu dogmatic. Domnul Iisus Hristos nu a venit sa ne dea numai o gnoza, o cunostinta, un cod moral, sau anumite mistere esoterice, El este prezent in Biserica prin Sfintele Taine. Si de aici rezulta aspectul fiintial al mantuirii: El ni se da cu viata Lui, iar mantuirea: este viata noastra in Sfanta Treime dupa cum Sf. Ap. si Ev. Ioan tine sa consemneze in cap. 17. Morala se identifica cu persoana Lui Iisus Hristos. La fel Revelatia nu e o suma de propozitii sau de doctrine, ea este persoana Lui Iisus Hristos, este viata Sfintei Treimi. Dar acestea sunt in Biserica, ruperea omului de Dumnezeu si de dragostea Lui, prin erezie, este un „pustiu de bine”. „Ei uita ca ascultarea si smerenia este modul existentei in sanul Sfintei Treimi”, dupa cum spune Sf. Siluan Athonitul. Ei uita ca Iisus Hristos „traieste in eternitate in stare de Fiu”, adica de ascultare. Nu se poate reduce crestinismul la un simplu moralism sau doctrinalism, acestea sunt metode ale misionarismului neoprotestant. Trebuie sa intelegi, sa cauti, sa afli ca dogma nu este doctrinalism iar morala eticism, ci ele, sunt viata, participare la Dumnezeu. Daca „Bucuria Tatalui si a Fiului este in Duhul Sfant”, spune Sf. Grigorie Palama, cum tu faci din iconomia lor in Biserica si in Istorie?

Dupa Slavita Sa Inviere, Mantuitorul nostru Iisus Hristos se arata ucenicilor si le spune: Mergand, invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Si putin mai tarziu: „Si iata Eu sunt cu voi in toate zilele pana la sfarsitul veacului”. (Matei 28, 19-20). Expresia “toate” arata natura si porunca misiunii. Misiunea se realizeaza pe baza scripturii si a traditiei liturgice si patristice, caci Iisus Hristos Insusi a zis: „Iar cand va veni Acela, Duhul Adevarului, va va calauzi la tot adevarul” (Ioan 16,13).Constiinta misiunii trebuie largita, iar misiunea Bisericii nu a inteles alegerea ca suprematie.

Dumnezeu te alege, nu ca sa te inalte, ci ca sa te coboare, prin slujire. Arhiereul, Preotul, Diaconul, crediciosul sunt robii Lui Dumnezeu. (Ep. Romani - 9,10,11). E de luat aminte: Orice dezlegare se face pentru ceilalti, Iisus Hristos si-a dat viata pentru toti, suntem alesi, pentru a fi la dispozitia tuturor. In crestinism, alegerea este universala, ucenicii au fost trimisi la toate neamurile. Epistola catre Efeseni: este cartea eclesiologica a Bisericii. Prin opera Sa Iisus Hristos recapituleaza totul, concentreaza totul sub un singur cap: El, si aceasta este marea taina ca: „paganii sunt impreuna cu noi martori ai aceleasi fagaduinte”. Domnul nostru Iisus Hristos rupe peretele vrajbei dintre Israel si pagani. Aceasta este misiunea Bisericii, marele mister: ea impaca totul si ceea ce este pe orizontal si pe vertical. Misiunea sa este a chemarii, a slujirii si impacarii. Referinte speciale avem la Sf. Ap. Si Ev. Matei – cap.10 si Luca – cap. 9 din ele rezulta legatura indisolubila dintre evanghelizare si slujire, Biserica facand prezenta, ca activitate mantuitoare, prezenta Lui Iisus Hristos in lume si in Istorie.

Pe langa Sfintele Taine (caci astfel avem legatura cu Mantuitorul nostru Iisus Hristos), trebuie sa se inteleaga ca acest trup al Bisericii este si organizat dupa conceptia paulina, din Epistola catre Efeseni. Ortodoxia si Biserica Romano-catolica au o intelegere bisericeasca, eclesiala, a credintei, deci obiectiva, ca realizare si plenitudine a Lui Iisus Hristos. Denominatiunile crestine, ereziile istorice inteleg individualist credinta. Se uita, sau nu se intelege ca Biserica poate fi contestata nu numai secularistic (sociologic, ideologii ateiste) ci din interiorul ei, de natura crestina.

Biserica si Iisus Hristos sunt o unitate indisolubila. Istoria misiunii se identifica cu istoria Bisericii. Istoria ei este relatia Lui Dumnezeu cu semenii si invers. Neavand o istorie a misiunii, nu ai o istorie a Bisericii, si atunci, esti doar o simpla adunare, un grup de oameni, o aparitie meteoritica, stelara pe scena istoriei si a teologiei. Trebuie sa iei aminte, la fel si noi! Relatia umanitatii cu Dumnezeu se intelege ca realitate istorico – teandrica si sinergetica. Dar marturisirea in istorie este incomoda pentru societatea bazata pe minciuna, inselaciune si violenta. A marturisi pe Dumnezeu inseamna a declara razboi pe viata si pe moarte cu diavolul, a nu marturisi inseamna a avea pace cu acesta. Daca in perioada persecutiilor, crestinismul era prigonit fiind in afara societatii, astazi se constata o iesire acesteia din crestinism spre puncte centrifuge ale autoumanizarii.

Biserica este una - A.S. Homiakov

A. S. Homiakov s-a nascut la 1 mai anul 1804 intr-o familie de nobili rusi. Dragostea sa profunda pentru Biserica si pentru Rusia o datoreaza mamei sale. Este semnificativ in acest sens ca mama sa a construit o biserica din propriile ei economii, pentru a comemora eliberarea Rusiei dupa invazia lui Napoleon din anul 1812. Studiile universitare le-a facut la Moscova, unde a obtinut licenta in matematica (1822). intre anii 1823-1825 a fost ofiter intr-un regiment de cavalerie. In anul 1825 pleaca in strainatate, mai intai la Paris, unde studiaza pictura, apoi in Italia, Elvetia si Austria. In anul 1828 se inroleaza pentru a lupta impotriva turcilor. Dupa terminarea razboiului, se retrage la tara pentru a se ocupa de domeniile familiei, petrecandu-si iernile la Moscova. A. S. Homiakov a murit de holera la 23 septembrie anul 1860 ingrijindu-i pe taranii din Ivanovskoe atinsi de aceasta boala teribila. Pentru el, iubirea semenilor si lepadarea de sine nu au ramas simple cuvinte, fiind inmormantat la Moscova, in cimitirul manastirii Danilov.

Scrierile lui Homiakov nu au putut fi publicate in Rusia in timpul vietii sale din pricina cenzurii tariste. Desi iubea cu ardoare Rusia si traditiile ei, a refuzat sa accepte nedreptatile savarsite de catre poporul sau. Asa se face ca la inceputul razboiului din Crimeea (1854-1855), el a denuntat, cu inflacararea unui profet, abuzurile Rusiei din vremea sa (adica Rusia dinainte de reforma tarului Alexandru al II-lea), chemandu-si compatriotii la pocainta.[1]

In planul vietii bisericesti, el a abandonat cliseele scolastice, incomodandu-i astfel pe cei care promovau o teologie anchilozata, asa ca este lesne de inteles de ce unii dintre conducatorii Bisericii din vremea sa nu vedeau cu ochi buni criticile, directe si indirecte, impotriva clericilor ale caror fapte nu erau in acord cu invatatura pe care o profesau[2].

Eseul sau Biserica este una (Terkov odna), a fost scris intre anii 1840-1850, dar a vazut lumina tiparului abia dupa moartea sa, mai intai intr-o editie nemteasca, la Berlin in anul 1867, iar in Rusia abia in anul 1879.

Volumul L''Eglise latine et le protestantisme au point de vue de VEglise d''Orient, publicat in limba franceza la Lausanne in 1872, de catre editorul protestant B. Benda, cuprinde articole tiparite deja la Paris - Quelques mots, par un chretien orthodoxe, sur Ies commumons occidentales, a l''occasion d''une brochure de M. Laurentie (1853) - si Leipzig (1855 si 1858).

Articolul Quelques mots par un chretien orthodoxe. reprezinta de fapt raspunsul lui Homiakov dat teologului romano-catolic Laurentine care relua intr-o brosura acu¬zatia de „cezaro-papism" la adresa Ortodoxiei precum si cea de inclinatie spre Protestantism.

Incredintat fiind ca Biserica este „revelare a adeva¬rului dumnezeiesc pe pamant, harazita prin insasi esenta ei sa fie patria comuna a tuturor oamenilor", Alexandru Homiakov considera ca ea „nu permite nici unuia dintre fiii sai sa taca in fata unei calomnii care ataca si denatureaza dogmele sau principiile sale. Pamantul si materia tin de domeniul statului, iar arma lui este sabia. Sufletul este singurul domeniu al Bisericii, iar cuvantul este singura sabie de care se poate servi [.]. A raspunde calomniilor al caror obiect este Biserica nu reprezinta doar un drept, ci si o datorie pentru toti membrii sai. A tacea este o crima nu numai la adresa celor care au bucuria sa ii apartina, ci, inca si mai mult, la adresa celor care ar putea sa o aiba si pe care false reprezentari pot sa-i indeparteze de adevar. Orice crestin care aude ca ii este atacata credinta trebuie sa o apere dupa priceperea sa, fara sa astepte o autorizatie oarecare: caci Biserica nu are avocati oficiali"[3].

Asadar, brosura lui Laurentine indreptata impotriva Ortodoxiei ii da lui Homiakov prilejul sa analizeze cauza schismei occidentale. in studiul sau, el ajunge la concluzia ca principala cauza a schismei o reprezinta putinatatea dragostei celor care s-au separat. Alexandru Homiakov vede in romano-catoiicism o forma de protestantism deghizat, intrucat si aceasta confesiune nesocoteste invatatura Bisericii, modificand Simbolul credintei. Despre catolicism mai spune, intre altele, ca a introdus in sanctuarul credintei mecanismul unei banci si ca papa este de fapt un „oracol involuntar" de vreme ce infailibilitatea acestuia nu depinde de sfintenia sau de decaderea sa.

Familiaritatea sa cu scrierile patristice sta chezasie pentru adevarul afirmatiilor sale cu privire la taina Bisericii. Insa autenticitatea eseurilor lui Alexandru Homiakov pare sa-si aiba obarsia, inainte de toate, intr-o experienta personala a cunoasterii lui Dumnezeu. Pentru el, viata si adevarul nu sunt decat una. Cu toate ca are cuvinte grele la adresa confesiunilor apusene, este remarcabil faptul ca tocmai cei pe care i-a criticat au considerat ca scrierile sale merita sa fie publicate, ceea ce dovedeste aprecierea de care s-a bucurat si printre ei.

Editorii protestanti sunt cei care i-au publicat antologia de articole intitulata L''Eglise latine et le Protesiantisme au point de vue de l''Eglise d''Orient. Unitatea Bisericii deriva, fara indoiala, din unitatea lui Dumnezeu, deoarece Biserica nu este o multitudine de persoane separate, ci unitatea Harului dumnezeiesc, ce dainuieste in multitudinea fapturilor rationale, care se supun Harului. Harul este dat si celor nesupusi, care nu se folosesc de el (care isi ingroapa talantul), dar ei sunt in afara Bisericii. Unitatea Bisericii nu este una imaginara, alegorica, ci este adevarata si substantiala, la fel ca unitatea nume¬roaselor organe in trupul omenesc viu. Biserica este una, desi exista o impartire aparenta a ei, pentru omul care inca mai traieste pe pamant. Numai relativ la om se poate recunoaste impartirea Bisericii in cea vazuta si cea nevazuta, insa unitatea ei este reala si absoluta. Cei care traiesc pe pamant, cei ce si-au terminat calatoria pamanteasca, cei care (precum ingerii) nu au fost creati pentru calatoria pamanteasca, cei care inca nu si-au inceput calatoria pe pamant (generatia viitoare), toti sunt uniti intr-o singura Biserica, intr-un Har dumnezeiesc; pentru ca Dumnezeu cunoaste si faptura care inca n-a fost zidita si aude rugaciunile si stie credinta aceluia pe care inca nu l-a chemat din neant la fiinta. Biserica insa, Trupul lui Iisus Hristos, se manifesta si se realizeaza in timp, neschimband unitatea sa esentiala si viata sa launtrica, harica. De aceea cand se vorbeste despre „Biserica vazuta si nevazuta", aceasta se spune numai relativ la om. Biserica vazuta, Biserica pamanteasca, traieste intr-o desavarsita comuniune si unitate cu tot trupul bisericesc, al carui Cap este Iisus Hristos. Ea il are pe Iisus Hristos Care locuieste intru ea si harul Duhului Sfant, in toata plinatatea vietii Lor, dar nu in plinatatea manifestarii Lor, pentru ca ea savarseste si imparte nu totul, ci numai cat voieste Dumnezeu. Pentru ca Biserica pamanteasca si vazuta nu este inca plenitudinea si implinirea intregii Biserici, pe care Dumnezeu a randuit-o sa se descopere in ziua Judecatii de apoi a intregii creatii, ea faptuieste si cunoaste doar in limitele sale „nejudecand pe cei dinafara", dupa cuvintele Apostolului Pavel {Epistola catre Corinteni 5, 12) si nu face decat sa-i recunoasca separati pe cei care singuri se separa de ea, adica nemaiapartinandu-i. In ceea ce priveste restul omenirii, adica cea straina de Biserica sau legata de ea cu legaturi pe care Dumnezeu nu a dorit sa i le descopere, o lasa pentru Judecata din ziua cea mare. Biserica pamanteasca se judeca doar pe sine, dupa harul Duhului si dupa libertatea daruita ei prin Hristos, chemand si restul lumii la unitate si la infierea dumnezeiasca in Hristos; dar asupra acelora care nu aud chemarea ei nu pronunta sentinte, cunos¬cand porunca Domnului si Mantuitorului sau: nu-i este dat strainului „sa judece sluga altuia" (Romani 14, 4).

De la facerea lumii, Biserica pamanteasca a existat neincetat pe pamant si va exista pana la implinirea tuturor faptelor dumnezeiesti, dupa fagaduinta data ei de insusi Dumnezeu. insusirile ei sunt: sfintenia interioara, care nu ingaduie nici un amestec de minciuna, pentru ca in ea traieste duhul adevarului; si statornicia exterioara, pentru ca neschimbat este si Pazitorul si Capul ei, adica Iisus Hristos. Toate insusirile Bisericii, atat cele interioare cat si cele exterioare, se percep numai de catre ea insasi si de catre cei pe care Harul ii cheama sa fie madularele ei. Dimpotriva, pentru cei straini, pentru cei nechemati, ele sunt de neinteles, pentru ca schimbarile exterioare ale unui rit le par acestora schimbari ale Duhului insusi, care este proslavit in acel rit (de exemplu, trecerea de la Biserica Vechiului Testament la cea a Noului Testa¬ment; sau schimbarea ritului si a randuielilor bisericesti din vremurile apostolice). Biserica si membrii ei cunosc, cu cunostinta interioara a credintei, unitatea si statornicia Duhului sau, care este Duhul lui Dumnezeu. Dar cei din afara, cei care n-au fost chemati, vad si cunosc schimbarea ritualului exterior printr-o cunoas¬tere exterioara, care nu atinge profunzimea, dupa cum insasi statornicia lui Dumnezeu li se pare schimbatoare in schimbarile din lucrarea Sa.

De aceea Biserica nu a fost si nu a putut fi schimbatoare, intunecata sau cazuta, caci atunci ea ar fi fost lipsita de Duhul adevarului. Nu ar fi putut exista o vreme cand ea ar fi primit greseala in sanul sau, cand mirenii, preotii si episcopii sa se fi supus prescriptiilor si invataturii care sa fie in dezacord cu invatatura si duhul lui Hristos. Acela care spune ca ar putea fi in ea o astfel de saracire a duhului lui Iisus Hristos nu cunoaste Biserica si ii este strain. Revolta personala impotriva unei invataturi false, cu pastrarea sau primirea altor invataturi false, nu este si nu ar putea fi lucrarea Bisericii, caci in ea, prin esenta ei, trebuiau sa fie intotdeauna propovaduitori si dascali si mucenici, marturisind nu un adevar partial, amestecat cu minciuna, ci un adevar intreg si curat. Ceea ce cunoaste Biserica nu este in parte adevar si in parte minciuna, ci intregul adevar, fara amestecul erorilor.

Cel ce traieste in Biserica nu se supune vreunei invataturi false, nu primeste tainele de la nici un invatator al minciunii, ci cunoscandu-l in ratacire pe acela, nu urmeaza ritualurile lui false. Iar Biserica nu se inseala pe sine insasi, caci ea este adevar; nu umbla cu inselaciuni si nu e slaba din fire, caci este sfanta. Si pentru ca este statornica, Biserica nu recunoaste ca fals ceea ce ea a recunoscut odata drept adevar; anuntand printr-un sobor si de comun acord ca orice persoana, orice episcop sau patriarh[4] poate sa se insele in ce priveste invatatura; ea nu poate recunoaste ca o per¬soana particulara, episcop sau patriarh, ori urmasii lor, nu pot gresi in invatatura si ca ei sunt feriti de ratacire, printr-un har deosebit. Cu ce s-ar mai sfinti pamantul daca Biserica si-ar pierde sfintenia ei? Si unde ar fi adevarul, daca hotararea actuala, ar fi contrara celei de ieri? in Biserica, adica printre membrii ei, se nasc invataturi false, dar atunci membrii care s~au molipsit se despart, realizand o erezie sau o schisma, si nu mai intineaza sfintenia Bisericii.

Biserica se numeste una, sfanta, soborniceasca (catolica si universala), apostoleasca; pentru ca ea singura este sfanta, pentru ca ea apartine intregii lumi, si nu vreunei regiuni; pentru ca prin ea se sfinteste intreaga omenire si nu doar un singur popor sau o singura tara; pentru ca fiinta ei consta in armonia si unitatea duhului si a vietii tuturor membrilor sai, a celor care o recunosc, de pe tot pamantul. Si, in sfarsit, pentru ca in scrierile si invataturile Apostolilor este continuta toata plenitudinea credintei sale, a nadejdii si a iubirii sale.

De aici rezulta ca atunci cand o comunitate crestina este numita Biserica locala, de exemplu Biserica greceasca, ruseasca sau siriaca, aceasta denumire nu inseamna nimic altceva decat adunarea membrilor Bisericii care locuiesc in acea tara (Grecia, Rusia, Siria, etc.) si nu implica presupunerea ca o singura comunitate de crestini ar putea sa exprime invatatura bisericeasca sau sa dea Scripturii o explicatie dogmatica, fara acordul celorlalte comunitati; aceasta presupune si mai putin ca o comunitate sau un pastor oarecare pot sa prescrie celorlalti talcuirea lor. Harul credintei este inseparabil de sfintenia vietii; iar unei singure comunitati sau unui singur pastor nu i se poate recunoaste calitatea de pastrator al intregii credinte, dupa cum nici un pastor, nici o comunitate nu se pot considera reprezentanti a toata sfintenia Bisericii. Cu toate acestea, orice comunitate crestina, fara sa-si insuseasca dreptul de a interpreta dogmatic sau de a-i invata pe altii, are tot dreptul sa schimbe ritualurile sale, sa introduca unele noi, dar fara sa scandalizeze alte comunitati, ci dimpotriva, renuntand la propria sa parere si supunandu-se parerii celorlalti, de teama ca nu cumva ceea ce unora le-ar parea nevinovat sau chiar de laudat, sa nu para altora ca greseala si pentru ca fratele sa nu-l duca pe frate in pacatul indoielii si al dezbinarii. Unitatea riturilor bisericesti trebuie sa fie pentru fiecare crestin cel mai pretios lucru, pentru ca astfel se descopera in mod vizibil, chiar pentru cei neinvatati, unitatea Duhului si a invataturii; iar pentru cei initiati, in aceasta se afla izvorul bucuriei vii, al bucuriei crestine. Iubirea este cununa si slava Bisericii.

Duhul Sfant Care traieste in Biserica, Cei Care o conduce si o face inteleapta, Se manifesta in ea sub diferite aspecte: in Scripturi, in Traditie si in lucrare; caci Biserica, aceea care implineste lucrarea lui Dumnezeu este aceeasi Biserica pastratoare a Traditiei si totodata este aceea care a scris Scripturile. Nu vreo persoana oarecare, nici multimea persoanelor cuprinse in Biserica nu pastreaza Traditia si nu scriu Scriptura, ci aceasta este lucrarea Duhul lui Dumnezeu traind in comunitatea bisericeasca. De aceea, sa nu se caute in Scripturi temelia Traditiei, si nici in Traditie dovezi ale Scripturii, nici in fapte justificarea Scripturii si a Traditiei; un astfel de lucru nu se poate si nici nu trebuie facut. Celor ce traiesc in afara Bisericii le sunt de neinteles Scriptura, Traditia si fapta. Dar celui ce traieste inlauntrul Bisericii si se impartaseste din duhul Bisericii, unitatea lor este vadita prin Harul ce traieste in Biserica.

Oare fapta nu a fost inaintea Scripturii si a Traditiei? Nu precede oare Traditia Scripturii ? Nu l-au fost placute lui Dumnezeu faptele lui Noe, ale lui Avraam, ale patriarhilor si ale reprezentantilor Bisericii Vechiului Testament? Si nu existau oare traditii la stramosii nostri, incepand de la primul nostru parinte, Adam? Nu a dat oare Iisus Hristos libertate oamenilor si invatatura prin cuvantul rostit, inainte ca apostolii, prin scrierile lor, sa marturiseasca lucrarea mantuirii si legea libertatii? De aceea, intre Traditie, fapta si Scriptura nu sunt contradictii, ci un deplin acord. Nu veti intelege Scriptura decat in masura in care veti pastra Traditia si veti implini fapte dupa intelepciunea care traieste intru voi. Dar intelepciunea care exista intru voi nu va este data voua personal, ci membrilor Bisericii precum sunteti; si va este data in parte, fara a inlatura cu totul greseala personala; Bisericii ii este data in plenitudinea adevarului si fara amestecul erorii. De aceea, nu judecati Biserica ci supuneti-va ei, pentru ca sa nu se ia de la voi intelepciunea.

Orice om care cauta dovedirea adevarului Bisericii, chiar prin acest fapt, fie isi arata indoiala sa si se exclude din sanul Bisericii, fie lasa sa para ca se indoieste, pastrand in acelasi timp nadejdea de a dovedi adevarul si de a ajunge la el prin puterea mintii sale; dar puterile mintii nu ajung pana la adevarul iui Dumnezeu si neputinta omeneasca se manifesta in neputinta de a dovedi. A nu accepta decat Scriptura si a intemeia Biserica doar pe ea, inseamna in realitate a respinge Biserica si a spera sa o creezi din nou prin puterile tale proprii; primind numai Traditia si fapta si mini¬malizand importanta Scripturii, aceasta inseamna in realitate sa respingi Biserica si sa te pretinzi judecatorul Duhului Sfant Care vorbeste in Scriptura. Caci cunoasterea crestinului nu este consecinta ratiunii care cauta, ci a credintei, care este viata si har. Scriptura este exterioara, Traditia este exterioara si faptele sunt exterioare: ceea ce este interior in ele este Duhul dumnezeiesc. Doar din Traditie ori din Scriptura sau numai din fapte, omul poate obtine numai cunoasterea exterioara si incompleta, care poate sa contina un adevar in sine, caci pleaca de la adevar, dar in acelasi timp este fara indoiala falsa, pentru ca nu este deplina. Credinciosul cunoaste adevarul, necredinciosul nu-1 cunoaste, sau il cunoaste din exterior si imperfect[5].

Biserica nu se dovedeste nici prin Scriptura, nici prin Traditie, nici prin fapte, ci prin ea aduce marturie Duhul Sfant, Care traieste intru ea, si Care este marturisit in Scripturi. Biserica nu intreaba care dintre Scripturi este adevarata, sau care traditie este autentica, ori care sinod este valid, ce fapte sunt placute lui Dumnezeu, caci Iisus cunoaste mostenirea Sa, iar Biserica, in care traieste El, cunoaste printr-o cunoastere interioara, si nu poate sa nu cunoasca manifestarile sale proprii. Ceea ce se numeste Sfanta Scriptura este culegerea de carti ale Vechiului si Noului Testament pe care Biserica le recunoaste ca sunt ale sale. Dar nu exista limite pentru Scripturi, deoarece orice scriere pe care Biserica o recunoaste ca fiind a sa este scriere sfanta; asa sunt, cu precadere, marturisirile de credinta ale sinoadelor, in special simbolul niceo-constantinopolitan. Astfel deci, pana in vremurile noastre Sfanta Scriptura a continuat sa se scrie si se va mai scrie inca daca va voi Dumnezeu. Dar nu a fost si nu va fi niciodata in Biserica nici o contrazicere, nici in Scriptura, nici in Traditie, nici in fapte, caci in toate trei Iisus Hristos este unul si neschimbat. Fiecare actiune a Bisericii, indrumata de Duhul Sfant, Duhul vietii si al adevarului, reuneste toate darurile sale: credinta, nadejdea si dragostea, pentru ca in Scriptura se manifesta nu doar credinta singura, ci si nadejdea Bisericii si iubirea lui Dumnezeu; in fapta placuta lui Dumnezeu se manifesta nu doar iubirea, dar si credinta si nadejdea, si harul; iar in Traditia vie a Bisericii, care asteapta de la Dumnezeu incununarea si implinirea in Hristos, se manifesta nu doar nadejdea singura, ci si credinta si dragostea. Darurile Duhului Sfant sunt unite intr-o sfanta si vie unitate; dar dupa cum fapta placuta lui Dumnezeu apartine mai mult iubirii, dupa cum o rugaciune placuta lui Dumnezeu apartine mai mult nadejdii, astfel si marturisirea placuta lui Dumnezeu apartine mai mult credintei, iar marturisirea Bisericii se numeste cu adevarat Marturisirea sau Simbolul Credintei. De asemenea, trebuie inteles ca marturisirea, rugaciunea si faptele nu inseamna nimic prin ele insele: ele sunt manifestari exterioare ale duhului launtric. De aceea, placut lui Dumnezeu nu este nici cel ce se roaga, nici cel care face fapte bune, nici cel care marturiseste ceea ce marturiseste Biserica, ci aceia care faptuieste si marturiseste si se roaga potrivit Duhul lui Iisus Hristos care traieste in el. Nu toti oamenii au aceeasi credinta, aceeasi nadejde sau aceeasi dragoste; pentru ca tu poti iubi trupul, asa cum poti sa nu nadajduiesti si sa nu crezi decat in parte si nu deplin; iar Biserica numeste credinta - credinta ta, nadejde - nadejdea ta, dragoste - dragostea ta, pentru ca tu le numesti asa si ea nu se va certa cu tine pentru cuvinte; ea insa, la randul sau, numeste credinta, nadejdea si dragostea daruri ale Duhului Sfant si stie ca ele sunt adevarate si desavarsite.

Sfanta Biserica isi marturiseste credinta prin toata viata sa: prin invatatura care este insuflata de Duhul Sfant, prin Sfintele Taine in care lucreaza Duhul Sfant, ca si prin ritualurile in care El insusi, lucreaza. Iar marturisirea de credinta prin excelenta este Simbolul niceo-constantinopolitan. In Simbolul niceo-constantinopolitan se cuprinde marturisirea invataturii bisericesti; dar ca sa fie evident ca nadejdea Bisericii nu este despartita de invatatura ei, aceasta nadejde este de asemenea marturisita aici: se spune, intr-adevar, nu doar „cred", ci si „astept" ceea ce va sa fie. Simbolul niceo-constantinopolitan, marturisire de¬plina si desavarsita a Bisericii, careia ea nu va permite sa i se adauge sau sa i se excluda ceva, este urmatorul:

„Cred, intru Unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul, Facatorul cerului si al pamantului, al tuturor celor vazute si nevazute.
Si intru unul Domn lisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Nascut, care din Tatal s-a nascut mai inainte de toti vecii; Lumina din Lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut, iar nu facut, Cel de o fiinta cu Tatal prin Care toate s-au facut.
Care pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire S-a pogorat din ceruri si S-a intrupat de la Duhul Sfant si din Fecioara Maria si S-a facut om;
Si S-a rastignit pentru noi in zilele lui Pontiu Pilat si a patimit si S-a ingropat.
Si a inviat a treia zi dupa Scripturi.
Si S-a suit la ceruri si sade de-a dreapta Tatalui.
Si iarasi va sa vie cu slava sa judece vii si mortii a Carui imparatie nu va avea sfarsit.
Si intru Duhul Sfant, Domnul de viata Facatorul, Care din Tatal purcede, Cel ce impreuna cu Tatal si cu Fiul este inchinat si marit, Care a grait prin Prooroci.
Si intru una Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica;
Marturisesc un botez spre iertarea pacatelor.
Astept invierea mortilor;
Si viata veacului ce va sa fie. Amin"

Aceasta marturisire este de inteles, la fel ca toata viata Duhului, numai pentru cel care crede si care este membru al Bisericii. Ea contine adevaruri tainice care nu sunt accesibile pentru o minte curioasa, fiind deschise numai lui Dumnezeu insusi si acelora carora Dumnezeu le descopera, printr-o cunoastere launtrica si vie, nu una moarta si exterioara. Ea contine in sine taina existentei lui Dumnezeu, nu numai in raport cu lucrarea Sa exterioara referitoare la facerea lumii, ci si in ceea ce priveste vesnica Sa existenta launtrica.

De aceea, orgoliul mintii si al unei dominari ilegal insusite, in contradictie cu hotararea intregii Biserici (exprimata la sinodul din Efes), pretinsul drept de a adauga Simbolului niceo-constantinopolitan explicatii particulare si un inteles omenesc, reprezinta deja in sine un atentat la sfintenia si la inviolabilitatea Bisericii. Astfel, dupa cum orgoliul unor Biserici separate, care au indraznit sa schimbe simbolul intregii Biserici fara acceptul celorlalti frati ai lor, a fost insuflat nu de duhul iubirii ci a fost o faradelege fata de Dumnezeu si fata de Sfanta Biserica, la fel si intelepciunea lor oarba, ce nu putea intelege taina lui Dumnezeu, a fost o alterare a credintei, pentru ca acolo unde a disparut iubirea, nu se mai pastreaza credinta. De aceea adaugarea lui filioque contine o pretinsa dogma, necunoscuta nimanui dintre scriitorii bisericesti placuti lui Dumnezeu, ori dintre urmasii apostolilor sau episcopilor din primele veacuri ale Bisericii, o dogma pe care Mantuitorul Hristos nu a exprimat-o.

Asa cum Iisus Hristos a afirmat cu claritate, la fel de clar a marturisit si marturiseste Biserica faptul ca Duhul Sfant purcede de la Tatal: caci nu numai tainele exterioare, ci si cele launtrice au fost descoperite sfintei Biserici prin Iisus Hristos si prin duhul credintei Sfintilor Apostoli. Cand Teodoret i-a numit hulitori pe toti cei care au marturisit purcederea Duhului Sfant de la Tatal si de la Fiul, Biserica, descoperind multele lui rataciri, a aprobat in acest caz judecata lui printr-o tacere semnificativa". Biserica nu contesta ca Duhul Sfant este trimis nu doar de catre Tatal, ci si de catre Fiul; Biserica nu neaga ca Duhul Sfant Se impartaseste tuturor fapturilor rationale nu pornind doar de la Tatal, ci si prin Fiul; Cand Biserica nu respinge explicit un autor, tacerea sa este foarte semnificativa; dar aceasta tacere devine categorica atunci cand Biserica nu respinge acuzatia pronuntata impotriva unei invataturi, caci nerespingand acuzatia, ea o aproba cu toata puterea. Duhul Sfant isi are inceputul Sau in sanul Dumnezeirii, nu numai de la Tatal, ci si de la Fiul. Cel care a renuntat la duhul iubirii si s-a lipsit de darurile Harului, nu mai poate avea o cunoastere launtrica, adica nu poate avea credinta, ci se limiteaza la cunoasterea exterioara; de aceea el poate sa cunoasca numai cele din afara, nu si tainele dumnezeiesti launtrice. Comunitatile crestine care s-au desprins din Sfanta Biserica, n-au mai putut marturisi (pentru ca n-au mai putut sa inteleaga cu duhul) purcederea Duhului Sfant in sanul Dumnezeirii doar de la Tatal; trebuiau sa se multumeasca doar cu marturisirea lucrarii exterioare a Duhului in toate fapturile, lucrare savarsita nu pornind doar de la Tatal, ci si prin Fiul. Ele au pastrat elementul exterior al Legii, dar au pierdui sensul launtric si Harul lui Dumnezeu nu doar in marturisirea de credinta, ci si inviata lor.

Marturisind credinta sa in Sfanta Treime, Biserica isi marturiseste credinta in sine, pentru ca ea se recunoaste drept instrument si receptacul al Harului dumnezeiesc, si totodata isi recunoaste faptele sale drept fapte dumnezeiesti, nu fapte ale unor persoane care o constituie in mod vizibil. in aceasta marturisire ea arata ca si cunostintele despre ceea ce este ea insasi reprezinta un dar al harului, dat de sus si accesibil numai credintei, nu si mintii. Oare pentru ce as fi avut nevoie sa spun „cred" daca eu stiam? Credinta nu este oare „dovedirea celor nevazute" [Evrei 11, 1]? Dar Biserica vazuta nu este pur si simplu comunitatea vazuta a crestinilor, ci este Duhul lui Dumnezeu si harul Sfintelor Taine, care lucreaza in aceasta comunitate, De aceea Biserica vazuta este vizibila numai pentru cei credinciosi; caci pentru cel necredincios Sfanta Taina este doar un ritual, iar Biserica numai o societate. Credinciosul, desi vede Biserica prin ochii trupului si ai mintii numai in manifestarile ei exterioare, o recunoaste cu duhul in Sfintele Taine, in rugaciune si in faptele placute lui Dumnezeu. De aceea el nu o confunda cu comunitatea celor care poarta numele de crestini, pentru ca nu oricine spune „Doamne, Doamne" apartine neamului ales si urmasilor lui Avraam (cf. Matei 7, 21). Prin credinta, crestinul adevarat stie ca Biserica Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca nu va pieri niciodata de pe fata pamantului, pana la Judecata din urma a tuturor fapturilor; el stie ca, pe pamant, ea ramane invizibila pentru ochii trupesti si duhului care nu are decat o intelepciune trupeasca, nevazuta in lumea vazuta a crestinilor - la fel cum in Biserica de dincolo de mormant, ea ramane vazuta pentru ochii credintei, dar nevazuta pentru ochii trupesti.

Crestinul stie, prin credinta, ca Biserica pamanteasca, desi este nevazuta, imbraca intotdeauna un chip vazut; ca nu a fost, nu a putut sa fie si nu va fi o vreme in care Sfintele Taine sa fie denaturate, sfintenia sa inceteze, invatatura sa se altereze; si ca nu este crestin acela care nu poate spune unde se savarseau si se savarsesc Sfintele Taine, unde s-a pastrat si se pastreaza invatatura, unde s-au inaltat si se inalta rugaciunile catre tronul Harului, inca din timpurile apostolice. Sfanta Biserica marturiseste si crede ca niciodata oile nu au fost parasite de catre Pastorul dumnezeiesc si ca Biserica nu a putut sa se insele niciodata din lipsa de discernamant (pentru ca in ea traieste intelepciunea lui Dumnezeu), nici sa se supuna din slabiciune invataturii false (pentru ca in ea traieste puterea Duhului lui Dumnezeu). Crezand in cuvantul fagaduintei dumnezeiesti, care ii numeste pe toti cei ce urmeaza invataturile lui Iisus Hristos drept „prietenii" si „fratii" lui Iisus Hristos (cf. Romani 8, 17) si prin El fii adoptivi ai lui Dumnezeu, Sfanta Biserica, marturiseste caile pe care lui Dumnezeu I-a placut sa conduca omenirea cazuta si moarta spre refacerea unitatii in duhul harului si al vietii. De aceea, pomenindu-i pe proorocii care reprezinta perioada Vechiului Testament, ea marturiseste tainele prin care, in Biserica Noului Testament, Dumnezeu le trimite oamenilor harul Sau, si marturiseste cu precadere taina Botezului si a iertarii pacatelor, ca fiind cele ce contin in ele principiul'' tuturor celorlalte, pentru ca numai prin Botez intra omul in unitatea Bisericii care pastreaza toate celelalte Sfinte Taine.

Marturisind un singur Botez spre iertarea pacatelor, ca o Taina prescrisa de catre Hristos insusi pentru intrarea in Biserica Noului Testament, Biserica nu-i judeca deloc pe cei care nu au intrat in comuniune cu ea prin Botez, pentru ca ea nu se cunoaste si nu se judeca decat pe sine. Doar Dumnezeu stie invartosarea inimii si slabiciunile mintii si tot El le judeca cu dreptate si cu mila. Multi s-au mantuit si au avut parte de mostenire, neprimind Taina Botezului cu apa, pentru ca aceasta a fost instituita numai pentru Biserica Noului Testament. Cei care resping Botezul, resping Biserica intreaga si pe Duhul Sfant Care traieste in ea; dar ea n-a fost lasata oamenilor din vechime, nici prescrisa Bisericii Vechiului Testament. Daca cineva spune ca taierea imprejur era botezul Vechiului Testament, acela respinge Botezul pentru femei (caci pentru ele nu a existat circumcizie); si ce va spune acela despre stramosii Adam si Avraam, care nu au primit pecetea circumciziei? Si in orice caz, oare nu va recunoaste ca in afara Bisericii Noului Testament Botezul nu a fost obligatoriu? Daca va spune ca Hristos a primit Botezul pentru Biserica Vechiului Testament, atunci cine va pune hotar indurarii lui Dumnezeu, Care a luat asupra Sa pacatele lumii? Botezul este obligatoriu, pentru ca numai el este usa Bisericii Noului Testament si numai prin Botez isi dovedeste omul acordul pentru lucrarea rascumparatoare a Harului. De aceea el se izbaveste numai prin Botez.

De altfel, noi stim ca marturisind un singur Botez, ca inceput al tuturor Tainelor, nu le negam pe celelalte; caci crezand in Biserica, noi recunoastem impreuna cu ea sapte Sfinte Taine: Botezul, Euharistia, Hirotonia, Mirungerea, Cununia, Spovedania si Sfantul Maslu. Sunt inca multe Sfinte Taine, caci fiecare fapta savarsita din credinta, nadejde si dragoste, ii este insuflata omului prin Duhul lui Dumnezeu si cheama asupra lui Harul nevazut al lui Dumnezeu. Dar cele sapte Taine nu sunt in realitate lucrarea unei singure persoane, demna de favoarea Domnului, ci sunt lucrarea intregii Biserici, savarsita printr-o singura persoana, chiar daca aceasta persoana este nevrednica. Despre Taina Euharistiei, Sfanta Biserica ne invata ca prin ea se savarseste intr-adevar prefacerea painii si a vinului in Trupul si Sangele lui Iisus Hristos. Ea nu respinge totusi cuvantul „transsubstantiere", dar nici nu ii da intelesul material care ii este conferit de catre invatatii din Biserica separata. Prefacerea painii si a vinului in Trupul si Sangele lui Iisus Hristos se savarseste in Biserica si pentru Biserica. Cel care primeste cu credinta Darurile sfintite, care se inchina inaintea lor si se gandeste la ele cu credinta, acela primeste intr-adevar Trupul si Sangele lui Iisus Hristos. Cel care le primeste cu nevrednicie, acela intr-adevar reneaga Trupul si Sangele lui Iisus Hristos; oricum, Trapul si Sangele lui Iisus Hristos sunt acelea care, in credinta sau in necredinta, sfintesc sau osandesc.

Dar aceasta Taina se savarseste in Biserica si pentru Biserica, ea nefiind nici pentru lumea exterioara, nici pentru foc, nici pentru un animal irational, nici pentru stricaciune si nici pentru omul care nu a auzit de legea lui Iisus Hristos. In Biserica (vorbim despre Biserica vazuta), pentru cei alesi si cei respinsi, Sfanta Euharistie nu este o simpla amintire a tainei mantuirii, nici prezenta darurilor netrupesti in paine si vin, nici simpla percepere duhovniceasca a Trupului si Sangelui lui Iisus Hristos, ci cu adevarat Trupul Sau si Sangele Sau. Iisus Hristos a binevoit sa se uneasca cu credinciosul nu doar in duh, ci cu trupul si sangele, pentru ca unirea sa fie deplina, adica nu doar duhovniceasca ci si trupeasca. Tot asa sunt impotriva Bisericii si explicatiile fara sens despre raporturile Sfintelor Taine cu stihiile si creaturile irationale (de vreme ce Sfanta Taina este intemeiata numai pentru Biserica) si orgoliul spiritual care dispretuieste trapul si sangele si respinge unirea trupeasca cu Iisus Hristos. Nu vom invia fara trup asa cum nici un duh, in afara de Dumnezeu, nu poate fi numit in intregime netrupesc. Cel ce dispretuieste trupul greseste prin orgoliul spiritului.

Despre Taina Hirotoniei, Sfanta Biserica ne invata ca prin ea se transmite Harul ce savarseste Tainele, ca mostenire de la Apostoli si de la Hristos insusi: nu ca si cum nici o Taina nu s-ar putea savarsi altfel decat prin Hirotonie (caci fiecare crestin poate, prin Botez, sa deschida usa Bisericii, unui copil, unui evreu sau unui pagan), dar in sensul ca Hirotonia contine in ea toata plinatatea Harului daruit de catre Iisus Hristos Bisericii Sale. Biserica insasi, impartasind membrilor sai plinatatea darurilor duhovnicesti, a hotarat, prin puterea libertatii ce i-a fost data de Dumnezeu, diferite trepte ale Hirotoniei. Altul este darul ce se da preotului care savarseste toate Tainele, cu exceptia Hirotoniei, altul este cel conferit episcopului, care savarseste si Hirotonia; iar mai presus decat darul dat episcopului nu este nimic. Sfanta Taina ii da celui ce este hirotonit o insemnatate imensa: desi este nevrednic, de acum inainte, in savarsirea slujirii Tainelor, el lucreaza nu de la sine, ci in numele intregii Biserici, adica de la Iisus Hristos, Care traieste in ea. Daca ar inceta Hirotonia, ar inceta toate Tainele in afara Botezului, iar neamul omenesc ar pierde Harul; atunci Biserica insasi ar marturisi ca a fost parasita de catre Iisus Hristos.

Despre Taina Mirungerii, Biserica invata ca prin ea se transmit crestinului darurile Duhului Sfant, care confirma credinta lui, si sfintenia launtrica. Dupa voia Sfintei Biserici, aceasta Taina se savarseste nu numai de catre episcop, dar si de catre preoti, desi Sfantul si Marele Mir poate fi sfintit numai de catre episcop. Despre Taina Cununiei, Sfanta Biserica invata ca harul lui Dumnezeu, Care binecuvinteaza mostenirea generatiilor in existenta efemera a neamului omenesc si sfanta unire a sotului si a sotiei pentru a forma familia, acest har este un dar sacramental care ii obliga pe cei ce il primesc la iubire reciproca si sfintenie duhovniceasca, prin care tot ce este pacatos si material se imbraca in dreptate si curatie. De asemenea, Apostolii, mari dascali ai Bisericii, recunosc taina Cununiei chiar si intre pagani; caci interzicand concubinajul, ei confirma cununia intre pagani si crestini, zicand ca sotul se sfinteste prin sotia credincioasa, iar sotia prin sotul credincios (cf. 1 Corinteni 7, 14). Acest cuvant apostolic nu inseamna catusi de putin ca cei necredincios se mantuieste prin unirea sa cu femeia credincioasa, ci ca este sfintita cununia: pentru ca nu fiinta umana se sfinteste, ci sotul si sotia. Omul nu se izbaveste prin alt om, dar sotul sau sotia se sfintesc in raport cu insasi cununia. Astfel, casatoria nu este rea nici chiar la cei ce se inchina la idoli; dar ei nu stiu despre harul lui Dumnezeu dat lor. insa Sfanta Biserica, prin slujitorii ei hirotoniti, recunoaste si binecuvinteaza unirea sotului cu sotia, unire binecuvantata de Dumnezeu. De aceea casatoria nu este un ritual, ci o Taina adevarata. Ea isi atinge desavarsirea in Sfanta Biserica, pentru ca numai in Biserica se desavarseste orice sfintire.

Despre Taina Pocaintei, Sfanta Biserica invata ca fara ea duhul omului nu se poate curati de robia pacatelor si de orgoliul pacatos; ca nu poate omul sa-si ierte el insusi pacatele (noi putem doar sa ne osandim pacatele, nu sa ne si eliberam de ele) si ca numai Biserica are puterea iertarii, caci in ea traieste plinatatea Duhului lui Hristos. Noi stim ca primul care a intrat in imparatia cerurilor, dupa Mantuitorul, a intrat in sfinte¬nia lui Dumnezeu osandindu-se pe sine, adica prin Taina Pocaintei; el a spus, intr-adevar: „noi primim cele cuvenite dupa faptele noastre" {Luca 23, 41), si a primit dezlegarea {Luca 23, 43) de la Acela Care doar El poate dezlega si dezleaga prin vocea Bisericii Sale.

Despre Taina Sfantului Maslu, Sfanta Biserica invata ca prin ea se savarseste binecuvantarea intregii lupte pe care o poarta omul pe pamant, si a intregii cai strabatute de catre acesta in credinta si smerenie; si ca prin Sfantul Maslu se exprima chiar judecata dumnezeiasca peste alcatuirea pamanteasca a omului, tamaduindu-l cand toate remediile curative nu mai au nici o putere, sau ingaduind mortii sa distruga trapul pamantesc ce nu mai este de folos Bisericii pamantesti si cailor tainice ale Domnului.

Biserica traieste, chiar pe pamant, nu o viata omeneasca, pamanteasca, ci o viata dumnezeiasca, plina de har. De aceea, nu doar fiecare din membrii ei, ci Biserica insasi, in totalitatea sa, se numeste in mod solemn „Sfanta". Descoperirea ei vazuta consta in Sfintele Taine, insa viata ei interioara consta in darurile Sfantului Duh, in credinta, nadejde si dragoste. Asuprita si prigonita de vrajmasi din afara, uneori agitata si dezbinata de patimile fiilor sai, ea se pastrea¬za neclintita si neschimbata acolo unde se pastreaza Tainele si sfintenia duhovniceasca; nu se denatureaza niciodata si nu necesita reforme. Ea nu traieste sub legea robiei, ci sub legea libertatii, nu recunoaste nici o putere asupra sa, in afara de propria sa putere, nu primeste judecata nimanui in afara de judecata credintei (pentru ca mintea nu o intelege); si isi exprima dragostea, credinta si nadejdea, in rugaciuni si ritualuri insuflate ei de Duhul adevarului si de harul lui Hristos. De aceea ritualurile ei, desi nu sunt imuabile (caci sunt create de duhul libertatii si se pot schimba dupa cum judeca Biserica), niciodata si in nici un caz nu pot contine vreun amestec, nici chiar cel mai mic, de minciuna ori invataturi false. Iar ritualurile ei, atata vreme cat sunt neschimbate, sunt obligatorii pentru membrii Bisericii, pentru ca in savarsirea lor se pastreaza bucuria unitatii sfinte. Unitatea exterioara este unitatea ce se manifesta in impartasirea cu Sfintele Taine, in vreme ce unitatea interioara este unitatea Duhului. Multi s-au izbavit (de pilda unii mucenici) neimpartasindu-se cu nici una dintre Tainele Bisericii (nici chiar Botezul), dar nimeni nu se mantuieste fara sa se impartaseasca din sfintenia launtrica a Bisericii, din credinta, nadejdea si dragostea ei; caci ceea ce mantuieste nu sunt faptele, ci credinta (cf. Romani 3, 28 si Galateni 3, 24). Iar credinta, cea adevarata si vie, nu este de doua feluri, ci unica.

De aceea, cei care spun ca nu credinta singura mantuieste, ci ca mai trebuie si fapte, sunt fara de minte, asemenea celor care spun ca mantuieste doar credinta, fara fapte; pentru ca daca nu sunt fapte, credinta este moarta (cf, Iacob 2, 14); si daca este moarta, ea nu este adevarata, deoarece in credinta adevarata este Hristos, adevarul si viata (cf. Ioan 14, 6); iar daca nu este adevarata, este mincinoasa, adica este stiinta exterioara. Dar minciuna poate oare izbavi? Daca este adevarata, credinta este vie, adica duce la fapte, iar daca duce la fapte, ce fel de fapte mai trebuie? Inspirat fiind de Dumnezeu, Apostolul spune: „Arata-mi credinta ta fara fapte, si eu iti voi arata, din faptele mele, credinta mea (Iacob 2, 18)". Recunoaste el oare doua credinte? Nu, insa evidentiaza o lauda nechibzuita: „Tu crezi in Dumnezeu, dar si demonii cred si se cutremura" (Iacob 2, 19). Recunoaste el oare credinta dracilor? Nu, dar dovedeste minciuna aceluia care se lauda cu calitatea pe care si dracii o au. „Dupa cum trupul fara suflet este mort, asa si credinta fara fapte" (Iacob 2, 26). Oare compara el credinta cu trapul si faptele cu duhul? Nu, pentru ca o astfel de comparatie nu ar fi dreapta; dar intelesul cuvintelor sale este clar. Dupa cum trapul fara suflet nu este om si nu se poate numi om, ci cadavru, la fel si credinta care nu creeaza fapte nu poate fi numita credinta adevarata ci minciuna, adica stiinta exterioara, fara roade si, deci, accesibila pana si demonilor. Ceea ce este scris simplu trebuie citit simplu. De aceea, cei ce se bazeaza pe Apostolul Iacob pentru a dovedi ce este credinta moarta si credinta vie, de parca ar fi doua credinte, aceia nu au inteles sensul cuvintelor apostolice; caci nu pentru ei, ci impotriva lor marturiseste Apostolul.

Tot astfel, cand marele Apostol al neamurilor spune: „Ce folos o credinta fara iubire, chiar daca ar putea muta si muntii?" (cf. I Corinteni 13, 2), el nu afirma posibilitatea unei asemenea credinte fara iubire; dar presupunand-o, o declara fara folos. Nu cu duhul intelepciunii lumesti, care vorbeste despre cuvinte, trebuie citita Sfanta Scriptura, ci cu duhul intelepciunii dumnezeiesti, cu duhul simplitatii duhovnicesti. Definind credinta, Apostolul spune: „ea este incredintarea celor nadajduite, dovedirea lucrurilor celor nevazute" (Evrei 11, 1); nu doar a celor asteptate sau care trebuie sa vina. Ori, daca nadajduim, atunci noi dorim; si daca dorim, atunci iubim, pentru ca nu poti dori aceea ce nu iubesti. Oare dracii au si ei nadejde? Iata de ce nu exista decat o singura credinta; si cand intrebam: „Oare poate credinta adevarata sa izbaveasca fara de fapte?", formulam o intrebare fara judecata sau, mai bine zis, nu intrebam nimic; caci credinta adevarata este vie, ea savarseste fapte: ea este credinta in Iisus Hristos si Iisus Hristos in credinta. Cei care au luat drept credinta adevarata o credinta moarta, adica falsa, sau stiinta exterioara, au ajuns in ratacirea lor pana acolo incat au creat din aceasta credinta moarta, fara sa-si dea seama, o a opta Taina. Biserica are credinta, dar o credinta vie, pentru ca ea este cea care detine si sfintenia. Ce putem spune cand un om simplu sau un episcop are credinta? Are el si sfintenie? Nu, pentru ca el poate fi cunoscut ca ucigas si desfranat. Dar credinta se afla in el, chiar daca este pacatos. Astfel, credinta este in el a opta Taina si ca orice Taina este actiunea Bisericii asupra unei persoa¬ne, chiar daca este o persoana nevrednica. Prin aceasta Taina oare ce credinta se afla in el? Cea vie? Nu, pentru ca el este un criminal; ci este credinta moarta, adica o cunoastere exterioara, accesibila chiar si dracilor. Si asta sa fie a opta Taina? O astfel de abatere de la adevar se condamna prin ea insasi[6].

Trebuie inteles ca ceea ce mantuieste nu este nici credinta, nici nadejdea si nici iubirea (caci mantuieste oare credinta in ratiune, sau nadejdea in lume, sau dragostea pentru trup?), dar ceea ce mantuieste este obiectul credintei. Crezi in Iisus Hristos, si astfel prin Iisus Hristos esti mantuit in credinta; crezi in Biserica, prin Biserica esti mantuit; crezi in Tainele lui Iisus Hristos, prin ele te mantuiesti; caci Iisus Hristos Dumnezeul nostru este in Biserica si in Sfintele Taine. Biserica Vechiului Testament a fost mantuita prin credinta in Mantuitorul ce urma sa vina. Avraam a fost mantuit prin acelasi Iisus Hristos ca si noi. El il avea pe Iisus Hristos in nadejde (cf. Evrei 11, 8-12), noi il avem intru bucurie. De aceea cel care doreste sa se boteze, se boteaza in nadejdea sa; cel care a primit Botezul are Botezul intru bucurie; pe amandoi ii mantuieste una si aceeasi credinta in Botez. Dar vei spune: „daca mantuieste credinta in Botez, de ce mai trebuie sa te botezi?". Dar ce doresti in realitate, daca nu primesti Botezul? Este vadit ca acea credinta care doreste Botezul trebuie sa se implineasca in primirea Botezului, care este bucuria ei. De aceea si casa lui Corneliu a primit Duhul Sfant, desi nu primise inca Botezul (cf. Fapte 10), in timp ce famenul a fost umplut de acelasi Duh Sfant dupa ce s-a botezat {Fapte 8, 38; cf. 2, 38). Caci Dumnezeu poate sa proslaveasca taina Botezului inainte de Botez, la fel de bine ca si dupa.

Astfel dispare diferenta intre opus operam si opus operatum. Stim bine ca multi nu au botezat copiii mici asa cum multi nu le ingaduiau sa se impartaseasca din Sfintele Taine, iar multi nu-i ungeau cu Sfantul Mir. Dar Sfanta Biserica intelege altfel: ea ii boteaza, ii miruieste si-i primeste la Cuminecare pe copiii mici. Si daca ea a stabilit astfel, nu este pentru a-i condamna pe copiii nebotezati, ai caror ingerii vad totdeauna fata lui Dumnezeu (cf. Matei 18, 10); dar a randuit aceasta datorita dragostei care traieste in ea, pentru ca primul gand al pruncului care incepe sa gandeasca sa nu fie numai dorinta de a primi, ci si bucuria de a fi primit deja Sfintele Taine. Cunosti tu oare bucuria copilului care, in mod evident, inca nu a inceput sa gandeasca? Oare nu s-a bucurat de Iisus Hristos, inaintemergatorul inca inainte de a se fi nascut (Luca 1, 41)? Cei care au refuzat copiilor Botezul, Mirungerea si impartasirea cu Sfintele Taine sunt aceia care, mostenind intelepciunea oarba a paganismului orb, nu au inteles inaltimea tainelor dumnezeiesti, ci au cautat in toate motive si avantaje, supunand invatatura Bisericii interpretarii scolastice, si care nu vor nici macar sa se roage daca nu vad in rugaciune un scop imediat si un castig. Dar legea noastra nu este legea sclavilor sau a mercenarilor care lucreaza pentru plata, ci legea fiilor, o lege a dragostei in libertate.

Noi stim ca atunci cand cineva cade, el cade singur, dar de mantuit nimeni nu se mantuieste singur. Cel ce se mantuieste se mantuieste in Biserica, ca membru al ei, si in unitate cu toti ceilalti membrii ai ei. Daca cineva crede, el este in comuniunea credintei; daca iubeste cineva, este in comuniunea iubirii; daca se roaga, este in comuniunea rugaciunii. De aceea, nimeni nu se poate baza doar pe rugaciunea sa si fiecare, rugandu-se, cere mijlocirea intregii Biserici, nu pentru ca s-ar indoi de mijlocirea lui Iisus Hristos, singurul Mijlocitor (cf. 1 Timotei 2, 5), dar cu convingerea ca intreaga Biserica se roaga totdeauna pentru toti membrii sai. Se roaga pentru noi toti ingerii si apostolii si mucenicii si patriarhii si, mai presus de toti, Maica Domnului nostru, iar aceasta unitate sfanta este viata adevarata a Bisericii. Dar daca Biserica vazuta si nevazuta se roaga neincetat, la ce bun sa-i mai cerem sa se roage? Oare nu cerem noi harul lui Dumnezeu Tatal si lui Iisus Hristos desi Harul anticipeaza rugaciunea noastra? Daca noi cerem Bisericii rugaciunile sale, este tocmai pentru ca noi stim ca ea ajuta si pe cei care nu-i cer aceasta, dar celor care cer le da incomparabil mai mult decat cer ei; pentru ca in ea este plinatatea Duhul dumnezeiesc. Astfel proslavim pe toti cei pe care Domnul i-a proslavit si ii proslaveste, caci cum putem spune ca Iisus Hristos traieste in noi daca nu ne asemanam lui Iisus Hristos? De aceea ii proslavim pe sfinti si pe ingeri si pe prooroci, dar mai mult decat pe toti, pe Preacurata Maica Domnului Iisus, nu pentru ca am recunoaste ca a fost conceputa fara de pacat sau desavarsita (caci fara de pacat si desavarsit este doar Iisus Hristos); dar amintindu-ne ca despre superioritatea ei de neinteles fata de toate creaturile lui Dumnezeu, aduce marturie ingerul si Elisabeta, si mai ales Mantuitorul insusi, daruindu-i ei in ascultare fiasca si spre a o sluji, pe marele Apostol Ioan vazatorul (cf. Ioan 19, 26-27).

Asa cum fiecare dintre noi cere rugaciunile tuturor, tot asa, fiecare este dator tuturor cu rugaciunile sale, celor vii si celor morti, ba chiar celor inca nenascuti; pentru ca atunci cand ne rugam (cum facem impreuna cu toata Biserica) pentru ca lumea sa vina la intelepciunea lui Dumnezeu, ne rugam nu numai pentru generatia actuala, dar si pentru acelea pe care Dumnezeu le va chema la viata. Ne rugam pentru cei vii, pentru ca harul lui Dumnezeu sa vina peste ei, si pentru cei morti, ca ei sa fie vrednici de a vedea fata lui Dumnezeu. Noi nu stim nimic despre starea intermediara a sufletelor care nu sunt nici primite in imparatia lui Dumnezeu, nici condamnate la chinuri, caci despre o astfel de stare nu am primit invataturi de la apostoli sau de la Iisus Hristos. Nu recunoastem purgatoriul, sau curatirea sufletului prin suferinta, din care ar putea fi rascumparati prin faptele lor sau prin faptele altora, caci Biserica nu stie nimic despre izbavirea prin mijloace exterioare sau prin suferinte, in afara de cele ale lui Iisus Hristos, nici despre negocieri cu Dumnezeu, pentru a scapa de suferinta prin savarsirea faptelor bune in locul lor.

Tot acest paganism ramane la mostenitorii intelep¬ciunii pagane, la oamenii care se mandresc cu locul, numele si regiunea lor, la cei care au instituit a opta Taina, aceea a credintei moarte. Noi ne rugam in Duhul iubirii, cunoscand ca nimeni nu va fi mantuit decat prin rugaciunea intregii Biserici, in care traieste Iisus Hristos, stiind si nadajduind ca pana la sfarsitul veacurilor, toti membrii Bisericii, vii si morti, nu inceteaza sa se desavarseasca prin rugaciune reciproca. Mult deasupra noastra sunt sfintii, proslaviti de Dumnezeu, dar mai presus de toate este Sfanta Biserica ce ii cuprinde pe toti sfintii si care se roaga pentru toti, dupa cum se vede in Liturghia inspirata de Dumnezeu. in rugaciunile sale se aude si rugaciunea noastra, oricat am fi de nevrednici pentru a ne numi fii ai Bisericii. Daca inchinandu-ne si slavindu-i pe sfinti, noi cerem lui Dumnezeu sa-i proslaveasca, nu putem cadea sub invinuirea de orgoliu, caci noua, carora ni s-a ingaduit sa-L numim pe Dumnezeu Tata, ne este ingaduit si sa ne rugam astfel: „Sfinteasca-se numele Tau, vie imparatia Ta, faca-se voia Ta".

Si daca ne este ingaduit sa-L rugam pe Dumnezeu sa sfinteasca numele Sau, si sa implineasca voia Sa, cine ne va impiedica sa-L rugam sa-i proslaveasca pe sfintii Sai si sa daruiasca pacea Sa alesilor Sai? Noi nu ne rugam pentru cei care nu au fost alesi, dupa cum Iisus Hristos nu S-a rugat pentru lumea intreaga, ci numai pentru aceia care i-au fost dati Lui de catre Tatal (loan 17). Sa nu spui: „ce rugaciune pot sa fac eu pentru cel viu sau pentru cel mort, cand rugaciunea mea nu este indeajuns nici macar pentru mine?" Caci daca nu stii sa te rogi, de ce te-ai ruga pentru tine? Dar in tine se roaga Duhul iubirii (cf. Romani 8, 26). Nici nu spune: „La ce ii foloseste altuia rugaciunea mea, daca se roaga el singur si pentru el mijloceste Iisus Hristos insusi?" Cand te rogi, intru tine se roaga Duhul iubirii. Nici nu spune ca „Judecata lui Dumnezeu nu se mai poate schimba", caci rugaciunea ta este si ea pe caile Domnului si Dumnezeu a prevazut-o. Daca esti membru al Bisericii, atunci rugaciunea ta este necesara tuturor membrilor ei. Daca va spune mana ca ei nu-i este necesar sangele din restul trupului si ea nu-i va da partea sa de sange, mana se va usca (cf. 1 Corinteni 12, 15). Asa si tu, esti necesar Bisericii atata vreme cat esti in ea: dar daca refuzi sa fii in comuniune cu ea, te vei pierde singur si nu vei mai fi membru al ei. Biserica se roaga pentru toti, si noi toti ne rugam impreuna pentru toti; dar rugaciunea noastra trebuie sa fie adevarata, ea trebuie sa fie o expresie sincera a iubirii si nu un rit verbal. Incapabili sa-i iubim pe toti oamenii, ne rugam doar pentru aceia pe care-i iubim si rugaciunea noastra nu este fatarnica; pentru ca noi cerem lui Dumnezeu sa-i putem iubi pe toti si sa ne rugam pentru toti, fara fatarnicie. Sangele Bisericii este o rugaciune reciproca, si respiratia ei este lauda dumnezeiasca. Ne rugam in duhul iubirii si nu pentru vreun folos, in duhul libertatii fiilor, nu al legii mercenarilor care cer plata. Cine intreaba: „Ce folos ai din rugaciune?" se recunoaste pe sine rob. Rugaciunea adevarata este iubire adevarata.

Mai presus de orice este dragostea si unitatea; iar dragostea se exprima in mii de feluri: prin fapte, prin rugaciune si prin cantare duhovniceasca. Biserica binecuvinteaza toate aceste exprimari ale dragostei. Daca tu nu poti sa-ti exprimi iubirea ta pentru Dumnezeu prin cuvinte, insa .o exprimi printr-o imagine vazuta, adica prin icoana, oare te va osandi Biserica? Nu! Dar il va osandi pe cel ce te osandeste pe tine, caci el osandeste iubirea ta. Stim ca si fara icoana exista mantuire, si unii au fost mantuiti astfel, dar daca dragostea ta se lipseste de icoana, te vei izbavi si fara icoana; dar daca dragostea fratelui tau are nevoie de icoana, osandind iubirea fratelui tau, te osandesti pe tine insuti; si daca tu, crestin fiind, nu indraznesti sa asculti fara evlavie rugaciunea sau o cantare duhovni¬ceasca a fratelui tau, cum indraznesti sa privesti fara evlavie la icoana pe care a creat-o iubirea lui, si nu arta sa? Domnul, cunoscand taina inimilor, a binevoit, nu o data, sa proslaveasca rugaciunea sau psalmul. ii vei interzice tu Lui sa proslaveasca rugaciunea adresata sfintilor sau mormintele lor? Vei spune: „Vechiul Testament a oprit sa fie facut chipul lui Dumnezeu". Dar tu intelegi oare mai bine decat Sfanta Biserica propriile ei cuvinte (adica Scriptura); oare nu intelegi ca Vechiul Testament nu a interzis reprezentarea lui Dumnezeu (caci a ingaduit heruvimii si sarpele de arama si scrierea Numelui dumnezeiesc), dar a interzis omului sa-si faca un Dumnezeu dupa asemanarea vreunui lucru de pe pamant sau din cer, vizibil sau chiar imaginar.

Daca zugravesti o icoana pentru ca sa-ti aminteasca de Dumnezeu Cel nevazut si mai presus de orice inchipuire, tu nu-ti faci catusi de putin un idol. insa daca ti-L imaginezi pe Dumnezeu si crezi ca El seamana cu ceea ce-ti imaginezi tu, iti faci idol. Acesta este sensul oprelistii din Vechiul Testament. Dar icoana (acest mod de a scrie in culori numele lui Dumnezeu) sau imaginea sfintilor Sai, fiind facuta din iubire, nu este interzisa de Duhul adevarului. Sa nu spui: „vor trece crestinii la idolatrie", caci Duhul iui Iisus Hristos, Care pazeste Biserica, este mai intelept decat intelepciunea ta calculata. De aceea tu poti fi mantuit chiar fara icoana, dar nu ai dreptul sa respingi icoanele. Biserica primeste orice ritual care exprima nazu¬inta duhovniceasca spre Dumnezeu, la fel cum primeste rugaciunea si icoana; dar mai presus de orice ritualuri ea recunoaste Sfanta Liturghie, in care se exprima toata plinatatea invataturilor si a duhului ei, si aceasta nu prin simboluri sau semne conventionale, ci prin Cuvantul vietii si al adevarului, inspirat de sus. Numai acela care intelege Sfanta Liturghie, intelege Biserica. Mai presus de toate este unitatea Sfinteniei si a Iubirii.

Marturisind ca asteapta invierea mortilor si Judecata de apoi asupra intregii omeniri, Sfanta Biserica recunoaste ca implinirea tuturor membrilor ei se va realiza o data cu insasi implinirea ei, si ca viata de apoi nu apartine doar duhului, ci si trupului duhovni¬cesc; pentru ca numai Dumnezeu este duh cu desa¬varsire netrupesc. De aceea ea respinge orgoliul acelora care propovaduiesc invatatura despre inexistenta trupului dupa moarte si, in consecinta, dispretuiesc trupul in care a inviat Iisus Hristos. Acest trup nu va fi trup de carne, ci va fi asemenea trupului ingerilor, dupa cum a spus insusi Iisus Hristos, ca noi vom fi asemenea ingerilor (cf. Matei 22, 30).

La Judecata de apoi se va descoperi in totalitatea sa indreptarea noastra in Iisus Hristos; nu numai sfintirea noastra ci si indreptarea, pentru ca nimeni nu a fost sfintit si nu este sfintit deplin, ci ii mai trebuie si indreptarea. Tot ce este bun este savarsit in noi prin Iisus Hristos, fie in credinta, fie in nadejde sau in iubire; noi nu facem decat sa ne supunem lucrarii Sale; dar nimeni nu se supune in intregime. De aceea mai trebuie si indreptarea prin Patimile si sangele iui Iisus Hristos. Cine mai poate vorbi despre meritele sale proprii sau despre o rezerva de merite prisositoare si de rugaciuni? Doar cei care mai traiesc sub legea robiei. Tot ceea ce este bun, este implinit in noi de catre Iisus Hristos, noi insa nu ne vom supune niciodata in intregime, nici unul dintre noi, nici chiar sfintii, cum a spus Mantuitorul insusi. Totul este lucrarea Harului, iar Harul se da tuturor in mod gratuit, si se da tuturor, pentru ca nimeni sa nu poata murmura ceva; dar nu se da la toti in mod egal, ci potrivit prestiintei, dupa cum spune Apostolul (cf. Efeseni 3, 7; Romani 12, 3; 1 Corinteni 12, 11), nu pentru ca am fi predestinati. Cel mai mic talant este dat de catre Domnul aceluia in care Domnul a prevazut neglijenta, pentru ca respingerea unui dar mai mare sa nu duca la o mai mare condamnare. Nici inmultirea talantilor daruiti nu o facem noi, ci ei sunt incredintati negustorilor, pentru ca nici aici sa nu fie meritul nostru, ci numai neimpotrivirea la Harul care ii face sa rodeasca. Astfel dispare deosebirea dintre Harul „suficient" si Harul „eficace". Totul este lucrarea harului. De te vei supune Lui, Domnul Se desavarseste intru tine si te desavarseste pe tine. Dar nu te lauda cu supunerea ta, pentru ca si supunerea vine din Har. Niciodata nu ne supunem in intregime; de aceea pe langa sfintire, mai cerem si indreptare.

Totul se savarseste in desfasurarea Judecatii de obste, si Duhul lui Dumnezeu, adica Duhul credintei, al nadejdii si al dragostei, Se va descoperi in toata plinatatea Sa, si toate darurile vor ajunge la deplina desavarsire; insa mai mare decat toate este dragostea (cf. 1 Corinteni 13, 13). Totusi, nu trebuie sa gandim ca nadejdea si credinta, aceste daruri de la Dumnezeu, vor pieri (caci ele sunt nedespartite de dragoste), dar numai dragostea isi va pastra numele, in vreme ce credinta, ajungand la desavarsire, va fi o deplina cunoastere launtrica; iar nadejdea va fi bucurie, pentru ca noi stim, chiar aici pe pamant, ca nadejdea, cu cat este mai puternica, cu atat aduce mai multa bucurie. Prin vointa lui Dumnezeu, dupa caderea multor schisme si a Patriarhiei de la Roma, Sfanta Biserica s-a pastrat in eparhiile si patriarhiile rasaritene, si numai acele comunitati pot sa se recunoasca pe deplin cresti¬ne, care pastreaza unitatea cu patriarhiile rasaritene sau care intra in aceasta unitate. Pentru ca nu este decat un singur Dumnezeu si o singura Biserica, si nu este in ea nici o vrajba si nici o nepotrivire.

De aceea Biserica se numeste „ortodoxa" sau „rasariteana", sau „greco-rusa"; insa toate aceste denumiri nu sunt decat vremelnice. Nu trebuie sa invinuim Biserica de orgoliu, pentru ca se numeste pe sine „Ortodoxa", pentru ca ea insasi se numeste Sfanta. Cand vor disparea invataturile false, nu va mai fi necesara nici denumirea de Ortodoxa, pentru ca nu va mai exista nici crestinism fals. Cand Biserica se va raspandi in toata lumea, sau vor intra in ea toate popoarele, atunci vor disparea toate denumirile locale, caci Biserica nu este legata de vreun loc, si nu pastreaza catusi de putin mostenirea orgoliului pagan; dar ea se numeste Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca, stiind ca lumea intreaga ii apartine si ca nici un loc nu are o insemnatate aparte si ca nu poate sluji decat vremelnic la proslavirea numelui lui Dumnezeu, dupa vointa Sa necunoscuta noua.

Concluzii finale si incheierea
Vocea profetica a Bisericii se aude in istorie, caci nu se concepe, ca propovaduind adevarul sa nu mustri pacatul. Glasul ei este aidoma cuvintelor scripturii: „Iata Eu stau la usa si bat”. Chemarea ei se indreapta catre toti, si face acest lucru din ziua Cincizecimii, prin vicisitudinile istoriei. Glasul ei strabate veacurile, caci marturisirea credintei crestine ii apartine doar Ei, in acest fel ajungandu-se la o relatie simfonica dintre Biserica luptatoare si cea triumfatoare.

In incheiere, ajungand in actualitate si in contemporaneitate, voi sustine ca demersul misionar al Bisericii trebuie sa cuprinda conceptul potrivit caruia Biserica nu este in fond, doar comunitatea cu numar mare sau foarte mare de membri ci chiar si cea cu numarul cel mai mic, dar in care salasluieste marturia cea duhovniceasca despre trairea in viata noastra a vietii lui Iisus Hristos, cea autentica. „Astfel inteleasa, misiunea nu este reprezentata de un proiect grandios, asemeni unei caracatite care cuprinde totul in sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan si actiune sistemului – ci de interventia in micro, de indeplinirea misiunii de pastor de suflete si a aceleia de urmator al Mantuitorului, calitate pe care o are orice crestin botezat, nu numai clericul si nu numai cei cu anumite raspunderi in Biserica.” Asadar, iata si de aici constatam faptul ca Ortodoxia este o forma de crestinism (nesecularizata in continutul si fondul ei intrisec) extrem de rafinata, de nobila, de fina, pe care putini o stiu astazi aprecia sau gusta in profunzimile ei dintru inceput, lucru pentru care ne rugam Lui Dumnezeu – Cel in Treime preamarit, sa ne ajute si sa ne lumineze mintile, cele acoperite de umbra pacatului si a mortii!.

[1] Cf. N. O. Losski, Op. cit., p. 33.

[2] Cf. N. Chitescu, Studiul cit., p. 52.

[3] A. S. Khomiakoff, L''Eglise latine et le protestantisme au point de vue de l''Eglise d''Orient, B. Benda, Libraire - Editeur, Lausanne &Vevey, 1872, p. 11-12.

[4] De pilda papa Honorius la sinodal al III-lea de la Constantinopol, in anul 680.

[5] Pentru aceasta poate sa cunoasca adevarul si cel neluminat prin Har, cum speram si noi sa il cunoastem, dar aceasta cunoastere nu este nimic altceva decat o presupunere, mai mult sau mai putin solida, o parere, o convingere logica sau o cunoastere exterioara, care nu are nimic comun cu cunoasterea launtrica si adevarata, cu credinta care vede cele nevazute. Si numai Dumnezeu stie daca suntem credinciosi sau nu.

[6] Intr-adevar, in credinta moarta, infailibilitatea este in sine insasi o eroare, asa cum faptul ca este muritoare se manifesta prin aceea ca infailibilitatea este legata de obiecte ale naturii muritoare: locul de resedinta, ziduri moarte, succesiunea episco¬pala, tronul episcopal. Ori, noi stim cine sedea pe scaunul lui Moise, in timpul patimilor lui Hristos (cf. Matei 23, 3).

[7] Textul integral a fost publicat mai intai la Paris in 1853, apoi in volumul L''Eglise latine et le protestantisme au point de vue de l''Eglise d''Orient, Lausanne, 1872

[8] Celor care nu cunosc documentele acestui mare proces nu le ramane decat sa consulte Viata lui Fotie, scrisa de catre iezuitul Jaeger. Lucrarea nu straluceste prin buna credinta, dar contine documente importante. Si as mai adauga o reflectie: frumusetea unei cauze nu are nimic de-a face cu moralitatea avocatilor sai; iar constiinta papei sperjur nu este cu nimic mai buna decat a patriarhului uzurpator.

[9] La Sinodul VI ecumenic, Constantinopol, 680-681, in sedinta XIII din 28 martie 681 [n. ed.].

[10] Unii pretind ca infailibilitatea papala este un dar acordat Bisericii ca recompensa pentru unitatea sa morala. Dar cum sa fie recompensa unei injurii aduse tuturor Bisericilor din Rasarit? Altii spun ca ea consta in acordul deciziilor papei cu intreaga Biserica adunata sau dispersata. Atunci cum poate fi acceptata o dogma tara a fi macar supusa sau comunicata unei jumatati din lumea crestina? Toate aceste subterfugii nu sustin nici macar umbra unei cercetari serioase.

[11]Doar in Franta religioasa se aduc aceste blasfemii involuntare: dovada acel poem plictisitor (care a avut totusi un oarecare succes), unde Iisus Hristos este rastignit din nou, pentru demoni. In rest, operele lui M. de Chateaubriand si ale lui Lamartine abunda de exemple asemanatoare.

[12]Nu este necesar sa demonstram aici faptul ca Sfantul lacob a fost gresit inteles si ca, daca el pare sa impace credinta si cunoasterea, este asa nu pentru ca le confunda, ci pentru ca vrea sa-i demonstreze cunoasterii ca nu are dreptul la un titlu pe care doar il uzurpa si ale carui trasaturi caracteristice nu le are.

[13] „Apoi, la noi n-au putut niciodata nici patriarhii, nici sinoadele sa introduca lucruri noi, pentru ca aparatorul religiei este insusi corpul Bisericii, adica Poporul insusi" (Enciclica patriarhilor ortodocsi, trad. T. M. Popescu, Bucuresti, 1935, p. 132) [n. ed.].

[14] Inokentie Veniaminov (1797-1879), apostolul Siberiei de est si a] insulelor Aleutine, a savarsit o impresionanta lucrare misionara printre eschimosi si in randul altor triburi din regiunile arctice, precum si in Japonia si in Kamceatka. Biserica Rusa 1-a canonizat in 6 octombrie 1977, ziua de pomenire liturgica fiind la 13 aprilie [n. ed.].

[15] A doua acuzatie adusa Ortodoxiei de catre M. Laurentie in brosura care l-a determinat pe Homiakov sa scrie acest eseu, este ca ar manifesta o anume tendinta catre protestantism [n. ed.].

Drd. Stelian Gombos

.

Despre autor

Stelian Gombos Stelian Gombos

Senior editor
287 articole postate
Publica din 28 Iulie 2009

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 1974

Voteaza:

Biserica in viziunea lui Alexandru Homiakov 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE