Calea spre sine insusi si anxietatea

Calea spre sine insusi si anxietatea Mareste imaginea.

Anxietatea dă mărturie despre faptul că dezvoltarea personalităţii este ameninţată de uni pericol, previne cu privire la conflictul dintrel „eul actual" şi „eul duhovnicesc".

Anxietatea! apare şi devine tot mai profundă pe măsură cel omul se depărtează de sine însuşi, de „eul săui duhovnicesc". Calea spre sine însuşi, descoperirea de sine, înseamnă descoperirea propriei conştiinţe. Când omul ascultă glasul conştiinţei sale, în sufletul său are loc tocmai dialogul lăuntrici dintre „eul actual" şi „eul duhovnicesc". Dialogul lăuntric poate avea diverse grade de profunzime, şi cu cât este mai aproape omul de Dumnezeu, cu atât mai profund e" dialogul său lăuntric. Noi vom vorbi însă nu despre adâncurile ascunse ale dialogului lăuntric, când omului i se descoperă Pronia şi înaintea lui se deschid graniţele timpului şi spaţiului, ci despre lucruri foarte simple: despre ascultarea de glasul intuiţiei morale, de glasul conştiinţei.

Ascultarea omului de glasul „eului duhovnicesc" şi lupta lăuntrică cu dorinţele şi năzuinţele potrivnice conştiinţei înving starea de anxietate şi duc la starea de pace şi armonie lăuntrică. Dezvoltarea personalităţii este imposibilă fără pacea interioară cu duhovnicescul şi merge pe calea dialogului lăuntric. Ea constă în dezvoltarea capacităţii de a urma conştiinţei, inclusiv în acceptarea cuvântului „nu", iar nu în libertatea de a înfăptui dorinţele şi impulsurile spontane şi în realizarea tuturor posibilităţilor care apar, după principiul: „De ce nu?"

Dacă vom recurge la experienţa umană exprimată în literatura rusă, vom observa că armonia, tihna lăuntrică, lipsa anxietăţii nu numai că nu contravin dezvoltării personalităţii omului, ci, dimpotrivă, reprezintă nişte condiţii indispensabile ale acestei dezvoltări. Anxietatea avertizează că dezvoltarea personalităţii e în pericol, dă mărturie despre conflictul dintre „eul actual" şi „eul duhovnicesc".

Să ne gândim: care dintre personajele din Fata căpitanului, cunoscutul roman al lui Puşkin, e dezvoltat ca personalitate? Piotr Griniov, căpitanul Mironov, Pugaciov, Şvabrin? Pătimaşul, aparent puternicul Şvabrin, care ştie să se apere şi să-şi apere interesele, nu e lipsit de sclipire superficială, de maniere şi de atractivitate exte rioară, se dovedeşte a fi slab, lipsit de fidelitate, de onestitate, meschin şi răzbunător, incapabil să iubească şi nedezvoltat ca personalitate. Pe când căpitanul Mironov, care la o privire lipsită de profunzime e aproape ridicol, slab, nătâng, condus de nevastă, dar de fapt este mişcător, stăpân pe sine, neînclinat spre vorbe mari şi patos, iubeşte profund, e îngăduitor faţă de slăbiciunile şi caracterul soţiei, îi cedează în lucrurile mărunte, dar este ferm în ceea ce pentru el are însemnătate, şi se dovedeşte a fi un erou. In momentul hotărâtor, acţiunile lui sunt inteligente şi justificate: nu s-a pierdut cu firea de teamă, ci a făcut tot ce i-a stat în puteri. Căpitanul Mironov şi Vasilisa Egorovna pot fi luaţi drept „burtă-verzi" provinciali, nu prea cultivaţi, întrucâtva nătângi, simpli, caraghioşi, mărginiţi... Dispreţuire totală a „imaginii", lipsă totală a „poleielii" exterioare, lipsă a capacităţii (de altfel, şi a dorinţei) de a-şi face reclamă, dacă e să folosim limbajul contemporan... In faţa încercărilor, totul se arată însă a fi altfel: demnitatea şi nobleţea lăuntrică sunt prezente tocmai la aceşti oameni simpli. In situaţia de pericol cumplit şi ameninţare la adresa propriei vieţi, cu calm şi stăpânire de sine se comportă şi căpitanul Mironov, şi Vasilisa Egorovna. „Iertare, Ivan Kuzmici, dragul meu.

Lasă-mi dacă te-am supărat cu ceva!" „Iertare, iertare, măicuţă!" - zise comandantul, îmbrăţişându-şi bătrânica. „Hai, gata! Mergeţi, mergeţi acasă; şi dacă apuci, să o-mbraci pe Masa cu sarafanul."

Ei nu sunt naivi, ei apreciază corect situaţia, dar nu se tânguie şi nici măcar nu-şi exprimă această înţelegere, încurajându-se unul pe celălalt.

Dacă facem apel la propria experienţă, va fi, probabil, greu să nu băgăm de seamă anxietatea ce ne cuprinde în situaţii de pericol real sau aparent. Chiar dacă ne vom aduce aminte cazuri în care pericolul nu ne ameninţa viaţa, ci doar presupunea anumite complicaţii şi neplăceri, în care pur şi simplu nu se justificau marile noastre aşteptări şi apăreau situaţii de incertitudine, vom observa cum punea stăpânire sentimentul de întristare disperată. îndată ce apare ameninţarea tulburării cursului obişnuit al vieţii, ne apucă anxietatea.

Inima li se strânge şi căpitanului Mironov, şi lui Piotr Griniov, deoarece înţeleg că primejdia e reală şi se tem pentru cei apropiaţi, dar se dovedeşte că acestor oameni le este propriu un uimitor stoicism lăuntric. Care sunt sursele acestuia? Ar fi greu să nu observăm că ei au o atitudine aparte faţă de viaţă. Cu toată lipsa de strălucire, banalitatea, prozaismul exterior al existenţei lor, ei trăiesc nu doar pentru clipa de faţă - de aceea, nici împrejurările tragice nu îi prind pe picior greşit. Pur şi simplu ei trec de la cursul obişnuit al vieţii la încercări, fără să simtă nici zbucium, nici sfâşieri sufleteşti. Dimpotrivă, după cum spune Puşkin, „apropierea primejdiei îi insufla bătrânului ostaş o neobişnuită vioiciune". Primejdia, ameninţarea morţii, nu îi paralizează acestuia voinţa; el priveşte primejdia în faţă, cu îndrăzneală: „Dacă e să mor, mor: asta-i slujba!" Intr-un mod uimitor, ei păstrează în viziunea lor asupra lumii o altă dimensiune a vieţii.

Ce legătură au cu noi, oamenii contemporani, veţi spune, eroii lui Puşkin, care trăiau în secolul al XVIII-lea? Dar şi astăzi înaintea omului stă aceeaşi alegere: a merge pe calea dialogului lăuntric, ascultând de propria conştiinţă, ori a se adapta la condiţiile exterioare, punând în „capul unghiului" aşa-zisa autorealizare şi autoactualizare? Pe lângă asta, în prezent sunt larg răspândite concepţiile potrivit cărora tocmai calea autoafirmării, care este legată de reducerea sentimentului vinovăţiei şi a conştiinţei, este adevărata „cale spre sine însuşi" şi creşterea personalităţii. Răspândirea acestor concepţii nu rămâne fără urme, influenţând alegerea de către or a unei căi sau alteia şi, în consecinţă, a destinului! lui. In vremurile noastre este, de asemenea, grei să spui „nu" anumitor tendinţe lăuntrice şi concepţii sociale, şi omul se lasă condus de ele.

In vremurile lui Puşkin, totuşi omul nu era convins că, împotrivindu-se conştiinţei, face o alegere liberă, şi chiar dacă credea asta avea, oricum, îndoieli. Nici măcar Şvabrin nu consideră că nu face decât să urmeze „identităţii sale multiple", adaptându-se împrejurărilor, ori să urmeze „eului său autentic" interior, aşa cum se şi cade să facă orice om care gândeşte sănătos, şi că procedează, prin urmare, corect şi bine. Dimpotrivă, el ştie că procedează greşit. Ca să nu mai vorbim de Piotr Griniov, care nici el nu e fără de păcat, se lasă şi el mânat de năzuinţele sale către o viaţă luxoasă, nu e străin nici de dorinţele slavei deşarte, dar nu consideră că e corect ce face. Puşkin descrie cu exactitate şi simplitate calea obişnuită a omului obişnuit. Eroii săi greşesc, dar îşi îndreaptă greşelile. Piotr Griniov visează la o viaţă luxoasă şi plină de distracţii, şi nu dovedeşte în modul cel mai bun că nu mai e copil, şi se lasă pradă impulsurilor de tot felul, şi cade în depresie când dă de greu - dar se căieşte, ascultă de conştiinţa sa, şi viaţa lui se schimbă radical.

Masa Mironova leşină auzind bubuitul armelor de foc; ea e timidă şi sensibilă, dar manifestă o uimitoare stabilitate lăuntrică. Masa îl iubeşte pe Piotr, refuzul părinţilor lui de a le da binecuvântare să se căsătorească o chinuie, dar nu e de acord să se mărite cu el împotriva voinţei lor. In tabăra răsculaţilor este lipsită de orice drept, o pândeşte moartea, însă această fată sensibilă se dovedeşte a fi uimitor de tare. Când eroii lui I Puşkin ascultă de glasul conştiinţei lor, împrejurările se schimbă, viaţa se schimbă, se petrec evenimente uimitoare, „întâmplări stranii".

Nu se poate spune că Piotr sau Masa ar fi foarte preocupaţi de dezvoltarea personalităţii lor: ei trăiesc gândind şi îngrijindu-se, mai degrabă, de alte lucruri decât de propria personalitate. Lor nu le este propriu sentimentul propriei însemnătăţi. Senzaţia propriei valori este caracteristică, mai degrabă, pentru oamenii ce şi-au respins conştiinţa, cum ar fi Şvabrin.

Ea este şi mai caracteristică pentru eroii lui Dostoievski, cum ar fi Lujin (Crimă si pedeapsă), Valkovski senior (Umiliţi şi obidiţi), Verhovenski senior (Demonii); îl caracterizează în cel mai înalt grad pe Foma Opiskin (Satirt Stepancikovo şi locuitorii lui). Dacă ne uităm la vremurile mai apropiate, de sentimentul propriei însemnătăţi au „dat pe dinafară" foarte mulţi, inclusiv dintre cei despre care Soljeniţîn scria: „Lipsiţi, prin natura activităţii lor şi prin alegerea făcută în viaţă, de sfera superioară a existenţei omeneşti/slujitorii Instituţiei Albastre trăiau cu atât mai multă plinătate şi lăcomie în sfera- inferioară. Iar acolo îi stăpâneau şi îi dirijau cele mai puternice (afara de foame şi de sex) instincte ale sferei inferioare: instinctul stăpânirii şi instinctul căpătuielii. MaL ales al stăpânirii. In deceniile noastre, aceasta s-a dovedit a fi mai importantă decât banii" (Arhipelagul Gulag).

Totodată, oare este caracteristic un astfel de sentiment pentru Alioşa Karamazov sau pentru stareţul Zosima? Omului care lăuntric este dialogic nu îi este propriu sentimentul propriei valori intrinseci - mai degrabă, el vede, dimpotrivă, nedeplinătatea, imperfecţiunea „eului actual", este nemulţumit de sine, dar totodată nu se identifică total cu „eul său actual" şi nu se reduce pe sine însuşi la acesta, ştiind că în el există şi altceva. Ca atare, el nu cade în descurajare şi deznădejde din cauza imperfecţiunii sale. în general, el, oricât ar părea de paradoxal, nu este foarte preocupat de sine însuşi, de dezvoltarea personalităţii sale. Pentru un asemenea om, caracteristică este mai degrabă smerenia decât sentimentul propriei valori.

In smerenie, omul ascultă de conştiinţă; de aceea, el nu se poate considera valoros sau însemnat. Aceasta nu este însă slăbiciune şi nici învoire cu orice, „dacă tot sunt o fiinţă atât de nimicnică şi neroadă". Sentimentul propriei nimicnicii, lipsa oricărei demnităţi, tocmai că împing omul, în mod chinuitor, pe calea autoafirmării şi egoismului, pe când smerenia nu contravine demnităţii: omul îşi vede imperfecţiunea, dar nu se reduce la ea, la nedesăvârşire, la păcat. Dacă avem această atitudine faţă de noi înşine, o vom avea şi faţă de celălalt. Dacă omul este plin de senti mentul propriei valori, dacă se consideră vrednic de multe, dacă crede că toate îi aparţin „de drept", atunci nu e păcat nici să-l dai la o parte pe celălalt. Aşa începe calea „victoriei". Din păcate, în vremurile de acum aceasta este considerată adeseori drept singura justificată. Calea autoafirmării se dovedeşte însă a fi cale a pierderii de sine şi a cufundării în anxietate.

Dacă ne ascultăm conştiinţa, puţin câte puţir ne mişcăm către „eul" nostru adevărat, însg această înaintare nu este însoţită de un sentimentj tot mai accentuat al propriei însemnătăţi, ci me degrabă duce la mai multă atenţie, respect, grija faţă de celălalt. Starea de pace lăuntrică, smerenia, înseamnă, după spusele vlădicăi Antonie al Surojului, pacea cu Dumnezeu, cu conştiinţa, cu oamenii. Totodată, este împăcare cu împrejurările vieţii, starea omului care acceptă ca venind din mâinile lui Dumnezeu tot ce i se întâmplă. Un astfel de om nu e fixat asupra lui însuşi, asupra propriilor năzuinţe şi dorinţe. Calea dialogului lăuntric, calea spre sine însuşi, se dovedeşte a fi în acest caz cale către aproapele.

MARIANNA KOLPAKOVA
DEPĂŞIREA ANXIETĂŢII, EDITURA SOPHIA

Cumpara cartea "DEPĂŞIREA ANXIETĂŢII"

17 Noiembrie 2016

Vizualizari: 131

Voteaza:

Calea spre sine insusi si anxietatea 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

anxietatea

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE