Camera 'banditilor' crestini-ortodocsi

Camera 'banditilor' crestini-ortodocsi Mareste imaginea.

Comunismul, care s-a pretins o noua civilizatie, superioara celei capitaliste pe care a negat-o, a fortat sute de milioane de oameni sa traiasca intr-un univers inchis repersiv si umilitor. Asa cum bine stim dictatul leninist asupra realitatii a urmarit sa transforme individul intr-o simpla rotita din imensa masinarie a despotismului partidului unic. Ceea ce nu inseamna ca aceasta strategie a reusit pe deplin dimpotriva au existat oameni care au rezistat in diferite feluri, au existat diferse grade de opozitie si sa fim sinceri si grade de complicitate. Aspectul pe care vreau sa il pun in evidenta este cel de rezistenta prin Biserica desi in campul istoriografic diverse surse m-ar putea contrazice.

Inspirat si motivat de ideologia fals egalitarista a socialismului de stat marxist-leninist, acest regim si-a propus si pana la un punct a realizat un sistem de control fara precedent asupra mintii si a trebuintelor umane.

Perioada ateista a fost inca de la inceputurile sale o realitate, reluata cu puterea in anii 70 dupa asa-numita mini revolutie culturala, care a dus la aberantul cult al personalitatii, apogeul fiind atins in anii 1980 . Putini oameni au refuzat sa participe la proslavirea conducatorului, printre ei numarandu-se si crestini de rit rasaritean care au reusit sa faca distinctia intre a fi crestin si adulator, chiar si formal al liderului partidului stat. In fond credeti ca era greu sa urmeze sfatul patriarhului Justinian: “Asculta de ei dar fa ce stii , asa cum fac eu”? Tentant nu? Unii l-au urmat, altii nu si au dovedit afirmatiile unui parinte care spunea ca Dumnezeu nu are nevoie de aparatori ci de marturisitori.

Cultele religioase au fost prigonite fara mila, Biserica Greco-Catolica a fost suprimata in 1948 iar cea Romano-Catolica a fost impinsa la limita legalitatii. Biserica Ortodoxa Romana , lipsita de sprinjin moral si material din exterior, prin ierarhia sa de dupa 1948, a putut fi adusa mai usor sub controlul puterii totalitare in pofida faptului ca multi preoti, monahi/monahii si crestini obisnuiti care aveau o “stare de spirit nesanatoasa” au fost arestati , condamnati intemnitati si chiar ucisi. De fapt lupta se dadea pentru controlul sufletului si a mintii, iar religia, numita de Marx, “opiu pt popor”, trebuia discreditata si abolita. In perspectiva constructiei societatii comuniste, religia urma sa dispara. Unul dintre pasii meniti sa aduca subordonarea B.O.R. intereselor Partidului Comunist Roman a fost modificarea legislatiei privitoare la cler, ajungandu-se pana la adoptarea unor acte normative de epurare prin care se infiintau comisii de verificare a institutiilor ecleziastice. O alta metoda de incercare de aservire a B.O.R. fata de regim a fost cea a sindicatului, de fapt o forma evoluata a celei initiate in 1944-1945.

Nu e nici un secret faptul ca luptele interne, coruptia, atasamentul fata de ideologii extremiste ale perioadei anterioare instaurarii regimului comunist, aliante facute de ierarhia cultelor cu diverse grupari ale conducerii comuniste au facut din majoritatea cultelor tinte usor de controlat si manipulat. Strategiile de negociere, compromisurile repetate au permis B.O.R. mentinerea unei vieti religioase functionle (serviciul religios, mentinera asezamintelor religioase-cu varii exceptii) iar esecul acestor negocieri si compromisuri conduce direct la interventia brutala a statului in viata cultului. Aceasta interventie brutala s-a vadit mai ales in prima perioada a comunismului romanesc, intre 1945-1964. Dictionarul elaborat in cadrul INST consemneaza cifra de 1725 de preoti ortodocsi arestati. Acest lucru nu ar trebui sa surprinda deoarece Romaniei, intrata in sfera de hegemonie sovietica, i s-a impuns ca si celorlalte tari satelit modelul sovietic de socialist si in ceea ce priveste raporturile dintre stat si biserica astfel cum ele existau in U.R.S.S. Din aceasta perspectiva Stalin a exprimat atunci foarte exact caracterul relatiilor dintre statul comunist (ateu) si Biserica: in functie de insteresele celui dintai, Biserica avea sa fie prigonita sau acceptata ori chiar propulsata intr-un sir de manifestari politice pentru a servi imaginea regimului . Cu alte cuvinte este vorba de problema complicitatii pe langa chestiunea responsabilitatii directe a comunistilor aflati la putere. In periodizarea Bisericii crestine, putem distinge trei varste:
a) varsta de aur – cand Biserica a luptat impotriva stapanirilor politice
b) varsta de fier – cand Biserica a condus politiceste
c) varsta de piatra – cand Biserica s-a pus in slujba stapanirilor politice;

Imediat dupa infiintarea Securitatii, la 30 august 1948, organele represive si-au intensificat actiunile de supraveghere a tuturor cultelor. S-a urmarit infiltrarea bisericilor cu informatori iar manastirile au devenit “obiective” aflate cu prioritate in atentia Securitatii, fiind considerate potentiale locuri de gazduire a elementelor legionare sau din rezistenta armata, manastiri ce constituiau ”exemplu caracteristic de imbinare a mai multor si metode de activitate dusmănoasă”. In intervalul 1948-1953 numerosi preoti, calugari si teologi ortodocsi cu manifestari ostile regimului, cu trecut legionar sau inventat au fost anchetati, condamnati la ani grei de inchisoare si chiar ucisi. Aceeasi acuza de legionarism s-a vehiculat cu precadere si cu prilejul celuilalt val de arestari care s-a produs dupa 1958. Ingrijorarea fata de mentinerea sentimentului religios la cote destul de ridicate a determinat autoritatiile de la Bucuresti sa initieze o serie de masuri ce vizau educarea stintifica si combaterea “misticismului si obscurantismului din constiinta maselor”. Pe scenele teatrelor existente in orasele Romaniei se jucau de exemplu diferite piese cu caracter anti religios, asta pe langa publicarea in anii 1960-1980 a numeroase lucrari de “ateism stiintific”, in prima faza traduceri sovietice (de exemplu “Calauza a ateismului”) iar ulterior productii autohtone.

Putem vorbi de o opozitie institutionalizata a ortodoxismului si una sectorializata pe actori individuali (patriarhi, episcope, monahi). Aspectul pe care vreau sa-l evidentiez este cel al actorilor individuali ca forme de rezistenta prin ortodoxism.

Persecutiile la care erau supusi crestinii romani au fost in spiritul gandirii ateist- comuniste. Poate mai mult decat in alte tari intrate in orbita Moscovei, in Romania este relevant starea de spirit a credinciosilor de rand. Pe langa realitatea ca romanul este mai mult superstitios decat credincios, si ca il intereseaza cu precadere mai mult ritualul decat fondul, in Biserica Ortodoxa Romana, in anii regimului comunism au existat “oaze” de profunda si admirabila traire crestina precum centrele monastice de traditie isihastra s-au unii preoti, calugari , credinciosi practicanti care au avut, asa cum se exprima un ierarh,“vocatie de martir “. Cu alte cuvinte vorbim de rezistenta anticomunista din penitenciarele romanesti. Reeducarea intreprinsa in inchisorile de la Pitesti, Aiud, Gherla si altele de catre agentul regimului comunist, sovieto-kominternist, a fost un experiment indentitar desfasurat in mediul concentrationar si carceral cu scopul distrugerii sau al modificarii indentitatii etnice, religioase, morale, la scara individuala si de grup. Se urmarea printre altele dislocarea sinelui etnic si religios si declansarea unei mutatii etnico-religioasa la scara intregii comunitati nationale. Creatia unor sisteme rationaliste, inlocuirea unor ideologii ateiste si reproiectarea omului dupa tiparul hedonist ar fi trebuit sa disloce total religiozitatea din om. Cu toate aceasta religia nu a putut fi alungata complet din sufletul omului ceea ce demostra succesul partial al anihilarii lui homo religious.

Prin aceste centre de reeducare se urmarea din punct de vedere spiritual metamorfoza eului: a face, de plide, dintr-un om religios un ateu sau cum spunea Petre Tutea prin acest cumplit experiment s-a urmarit schimbarea “codului etnogenetic”, “etonofondul” unui popor (inlocuirea sensului ortodox cu sensul Marxist). Viata activa a Bisericii, in viziunea mea, a fost cea a opozantilor din inchisoare care au continuat sa fie loiali spiritului ortodox. Rapoartele informative arata ca ei erau “adevarate focare de activitate subversive”, desfasurand o activitate deosebit de nociva “in noua oranduire democratic. Intr-o nota informativa , se arata faptul ca” in mediul preotilor si credinciosilor cultului ortodox se semnaleaza o crestere a curentului opozitionist“. Un caz ilustru al ororii reeducarii a fost cel de la Pitesti, ma refer aici la imaginatia deliranta a lui Eugen Turcanu care se dezlantuia mai ales atunci cand avea de-a face cu studenti si oameni care credeau in Dumnezeu si se straduiau sa nu se renege. Metodele sale par inspirate din “Posedatii” lui Dostoievski, comparat pe buna dreptate cu Verkovenski. Cat despre studentii la teologie erau obligati sa oficieze slujbele negre pe care le regiza Turcanu mai ales in saptamana Pastelui si in nopatea Invierii. Textul liturghiei era bineinteles, pornografic, parafrazand la modul demonic textul original. Astfel in noaptea Invierii din 1950 detinutii au fost obligati sa treaca prin fata unui atare “preot”, sa sarute falusul si sa spune “Hristos a Inviat”. Turcanul observa mimica fiecaruia si cel care avea o strangre de inima in acest moment al blasfemiei era bineinteles batut si supus din nou reeducarii deoarece mai se aflau in el ramasite din educatia sa marsava. Predica in inchisoare se facea prin diverse metode care mai de care diverse, iar liturghia era oficiata de preot singur, noaptea lungit avand antimisul intins pe burta (de obicei era un material fara scena pictata dar avea o particica de Sfante Moaste), spovedania se facea prin codul morsa, la trei batai in teava credinciosii stiau ca rosteste rugaciunile dinainte de spovedanie, dupa care la o bataie fiecare isi spunea pacatele in gand, iar la urmatoarele trei batai preotul rostea rugaciunile de dupa Sfanta Spovedanie. Aceasta practica nu era peste tot aceeasi, ci diferea de la inchisoare la inchisoare.

Pot spune ca intemnitarea calugarilor si a preotilor a fost benefica, in virtutea faptului ca au avut un rol de convertire si de rezistenta spirituala al celorlalti. As invoca aici exemplul convertirii la ortodoxie al viitorului monah Nicolae Sthanhard, care a fost botezat in temnita sau al dobandirii rugaciunii inmii(sau a lui Iisus) a unor persoane printre care si Pr. Dumitru Staniloae, mare teolog roman. Cu toatea cestea ei, purtatorii ortodoxiei erau, in fond, oameni care isi mai tradau cateodata slabiciunile umane. Astfel in memoriile sale, Aurel Maxim descrie activitatea parintelui Crisan din Arad ca “slujitor al altarului” si manifestatia religioasa din noaptea de Inviere din 1958 precum si Craciunul aceluiasi an, din penitenciarul Gherla. Pentru primul caz parintele este descris ca un om puternic sufleteste, condamnat la munca silnica pe viata, care nu se ascundea sa-si arate cateodata disperarea si ingrijorarea pentru sotia sa care fusese condamnata la 20 de ani, si pentru cei doi copii ail or in varsta de 12 si 14 ani, fiind private de posibilitatea de a fi ingrijiti macar de unul dintre parinti. Cat priveste manifestatia religioasa, autorul afirma ca la propunerea parintelui au cantat in dimineata Invierii, “Hristos a Inviat”, impreuna cu camerele vecine. Anuntul a fost facut, dupa servirea mesei de seara, inainte de stingere, prin bataia cu un nasture in teava metalica care facea legatura incalzirii central cu camera vecina( el precizeaza ca nu si-a pronuntat numele pentru a nu fi descoperit) si asa din camera in camera (au cantat cam 42 de detinuti). Consecintele au fost drastice in primul rand pentru preot care declansase “actiunea criminala” si cred ca este relevanta fraza gardianului de serviciu : “ Faceti liniste banditilor, o sa va aratam noi Inviere! Pastele mamii voastre!”, desi detinutii se asteptau la represalii (pedeapsa izolarii, a infometarii, batai), ce vor dura trei luni. Manifestatia religioasa a scos in evidenta unitatea desavarsita a detinutilor politici incarcerate in inchisoarea Gherla; demn de remarcat ca nu toti detinutii erau ortodocsi, intre ei erau evrei, mahomedani, greco-catolici.

Craciunul in inchisoare era pe aceeasi lungime de unda, se colinda in surdina, fara a fi auziti de gardieni. Sa luam alt caz de traire acestei sarbatori a Pastelui, Pitesti de exemplu. Atmosfera era in spiritul lui Turcanu care se straduia sa distruga si ultima farama a detinutilor de a pastra un contact cu religia. Si aici detinutii s-au remarcat prin inventivitate, daca la inceput sarbatoreau prin aprinderea catorva bete de chibitruri salvate, in loc de lumanari si cantarea cu voce joasa a imnului sacru (perioada anilor 1950-1955), treptat a inceput sa se simta o slabiciune inspaimantatoare si locul “minitortelor” din chibitruri a fost luat de lacrimile ce curgeau pe fetele mai multora, lacrimi de care nu se rusinau, mai ales atunci cand in celula se afla un preot care ar fi putut servi ca model pentru o icoana bizantina. Despre faptul ca se rugau acest lucru nu-l contesta nimeni, iata o marturie “rugăciunea facuta in comun, in soapta, ne intarea rabdarea si ne simteam tot mai infratiti”. Era destul de greu sa rezisti printre fiarele turbate, cand Iuda era prezent printre prieteni, gardienii iti doreau exterminarea, anchetatorii convertirea ta la comunism. Iubirea crestina a fost inlocuita cu ura de clasa, ura de traditie, ura de tot ce-i sfant, altruismul, solidaritatea, milostenia au fost inlocuite cu un egoism exagerat. Negand viata vesnica (“traim numai viata de aici”), totul era permis. Numai lasii se tem de pacat, cei tari trec peste cadaver pentru ca sunt “homo homini lupus” iar spovedania a fost inlocuita cu autodemascarea, demascarea, respective delatiunea, intru distrugere. In lagarul de la Salcia , Emil Capraru , un fost detinut, evoca peronalitatea monahului Benedict Ghius, care s-a remarcat mai ales prin cultura, fiind un “om de mare tinuta”. Tot in acest lagar de munca fortata aveau loc, ca si in altele probabil, dispute intre diverse confesiuni si fiecare venea cu propria sa opinie.

In materialul documentar folosit am gasit o relatare interesanta despre abordarea de catre un anchetator a unui ortodox. Asfel, anchetatorul i se adreseaza cu intrebarea: “Imi faci impresia de a fi un om inteligent, cum poti crede in Dumnezeu ? L-ai vazut vreodata?” (aceasta intrebare este folosita si astazi de atei ca intrebare cheie pentru crestinii practicanti, aceasta este o taina, iar taina nu suporta cercetare, eu insa le-as raspunde cu afirmatiile parintelui Arsenie Boca - torturat ani de zile de securitate si dus apoi canalul Dunare Marea Neagra- si anume ca cele mai bune dovezi despre existenta lui Dumnezeu trebuie sa fie chiar vietile noastre, nu asta faceau ei oare? ). La prima vedere aceasta parea o discutie mai “altfel”, sau asa cum ziceau ei, pentru a-l face sa suporte mai usor izolarea totala la care era supus. In fapt aceste conversatii erau mai periculoase decat anchetele insile, pentru ca aveau ca scop intocmirea unei caracterizari, iar o caracterizare putea insemna prelungirea detentiei printr-o condamnare zisa administrativa, care se concretiza prin trimiterea intr-un domiciliu obligatoriu in regiuni isolate ale tarii. De cele mai multe ori anchetatorul nu era o persoana culta, (si se aplica axioma conform careia cu prostul care carte te lupti un pic si-l birui dar cu cel care nu are carte te lupti cu morile de vânt) iar acesta neintelegand raspunsurile divino-umane, reactiona prin ce stia mai bine,bataie. De exemplu la intrebarea “De ce crezi si speri sa ai o viata viitoare?”, raspunsul detinutului era : “Dv. si cu mine vom trai un numar de ani si apoi vom muri. Din trupurile noastre nu vor ramane, dupa catva timp, decat doua mici gramezi de cenusa. Admit ca gramada Dv. va fi mai mare dacat a mea, deoarece sunteti hranit ca lumea, pe cand eu sufar de foame, dar gramada mea va avea ceva mai mult dacat a Dv. – si anume speranta”.

Mergand mai departe pe firul evenimentelor, la Canal (detinutii de la canalul Dunare Marea Neagra) se constituise o” brigada a preotilor”, de fapt toti condamnatii la credinta (proveniti din diferite confesiuni ortodocsi, catolici, din biserica unită, baptisi, penticostali, etc.) au fost adunati laolalta in aceasta brigada, ce a intrat imediat sub controlul direct al ofiterului politic intr-un regim de maxima severitate. Persecutarea crestinilor cu precadere a preotimii, sub forma ateismului, figura in prigramul comunistilor, ca un obiectiv prioritar. Mai intai persecutia si discreditarea, apoi distrugerea ca “tel final”. Pe preoti in special pe catolici sip e ortodocsi ii urau. In viziunea lor papa de la Roma era mamona(diavolul) , iar preotii carturari si farisei fatarnici, arhierei mincinosi care strica legea, si in consecinta trebuiau sa aplice corectia, erau “nevoiti”. Se faceau perchezitii, la care se gaseau mici iconite, crucifix confectionat din os, cate o lumanare sau o carte religioasa(“Urmarea lui Iisus Hristos”), tamaie. Operatia se termina cu”ciomageala”, inasprirea vietii din brigada. Dumitru Bacu , un fost detinut politic povesteste despre “brigade” despre “insultele ce li se aruncau zilnic” , si tratamentul inuman la care erau supusi peste normele exorbitante, cerute in mod insistent special pentru ei si aplicate de brigadierii recrutati dintre hotii de cai sau plutonierii majori de jandarmi, condamnati pentru crime de razboi.

Mlasina deznadejdii, pe care o promovau comunistii era locul in care doreau sa se “inece” cei care isi pierdeau nadejdea, continua cu un nou episod la inchisoarea de la Aiud. Aici vor fi adusi dupa falimentul suferit de” Mareata constructie a Canalului Dunare-Marea Neagra” o parte a detinutilor “brigazii preotilor”. Si Aiudul trecea printr-o izolare cumplita, impovarat in foame, frig si asuprire, “gemea de lume”-vorba romanului. Aici s-au remarcat printre multi crestini, care vor ramane anonimi lumeste parintele Ioan(detinut din 1959), pe numele de mirean Silviu Iovan, din tinutul Fagarasului, de la Manastirea Vladimiresti, “vechi zarchist si un exceptional camarad calit in suferinte” care pe multi ii va ajuta sa supravietuiasca, salvandu-i de la moarte sigura prin donatia ratiei de hrana, desi din relatarea acestui episod as putea fi acuzat de un nationalism ortodox totusi marturiile exista. Alaturi de parintele Ioan s-a remarcat prin martiriu si preotul Florea Mureseanu, fost protopop al Clujului si professor universitar, care se va inbolnavi de ciroza si isi va gasi sfarsitul in inchisoare, dupa o interventie disperata o colegilor de celula de a-l salva, intr-un final dus fiind la infirmerie lipseau medicii asa ca au reusit doar sa-i prelungeasca agonia. Un alt martir a fost Valeriu Gafencu supranumit Sfantul inchisorilor. Nefericitii penitenciarului au fost numerosi si fiecare a incercat sa mai pastreze o ramasita din ceva-ul sau, fie ca era vorba de idei, concept, religie, domeniu in care lucrase. Ceea ce este surprinzator este ca multi s-au ridicat din prabusire mai tari in credinta unii vorbesc si despre pocainta lui Turcanu.

Trebuie sa fac o precizare si anume ca nu toti dintre cei care se aflau in inchisoare au fost martiri, in lupta contra ateismului comunist ci numai acei care in prigoana aceasta au suportat “tratamentul” ca o incredintare a proniei divine, ca o “curatire de pacate”-cum se exprima un parinte, devenind marturisitori. Astfel o serie de mucenici si-au castigat un loc in istoriografia noastra, personalitati precum parintele Cleopa İlie (monah si staret la Manastirea Sihastria, Slatina), parintele Arsenie Boca (monah si staret la Manastirea Sambata de Sus, apoi la Man. Prislop, chinuit de comunisti si trimis la canalul Dunare-Marea Neagra).

Este daca vreti si un lucru de admirat, intr-o lume ce continua sa se desacralizeze,unde pupincurismul era la modă, de ce tu sa alegi alt drum, cand puteai fi un stahanovist, sau un “comunist normal”? Cand gardienii le spuneau ca “ai vostri”(adica unii ierarhi, preoti) sunt cu noi degeaba luptati voi aici, cat de tare sa fii sa nu cedezi ? si aceasta tarie venea din credinta pentru ca in mod logic, rational nu aveai cum sa nu cedezi.

Prin uciderea sau inchiderea preotilor si a altor credinciosi, credinta nu a pierit deoarece caracterul jertfelnic al celor care au murit pentru ea, au facut-o sa nu “moara”, ei fiind de fapt plenitudinea Bisericii, pai nu ne mandrim si nu cinstim, azi mai putin cei drept, eroii revolutiei, de ce Biserica nu si ar cinsti pe ai sai (care sunt de fapt, parte din zestrea nationala mostenita)?

Pe acest drum al descoperirilor preotilor si a credinciosilor din perioada comunista, nu am dorit sa abordez si problema ierarhilor pentru ca ea suporta modificari si astazi dar si dintr-un alt motiv deoarece consider ca “vesnicia s-a nascut la tara”, cu alte cuvinte am vrut sa-i scot de pe rafturile arhivei prafuite pe cei simpli. Nu neg faptul ca si dintre ierarhi unii au fost catalogati “dusmani ai poporului”, si ca au suferit si ei mai mult sau mai putin (de exemplu cazul episcopului “rebel” Nicolae Popovici care mizand pe faptul ca vor venii americanii s-a angajat intr-o lupta directa, i se va cere patriarhului Justinian pensionarea episcopului altfel il va aresta, sau cazul Mitropolitului Banatului Vasile Lazarescu, “vinovat” pentru ca ar fi aparat pe preotii din eparhia sa de un nou val de arestari).

In concluzie, as dori sa subliniez doar o idee, si anume: cei care au infruntat represiunea, intr-un moment in care aproape pe toate caile- izgonirea Bisericii din scoli, spitale, institutii de caritate, armata, penitenciare, persecutii, intocmirea unor dosare de urmariti - se incerca indepartarea de radacinile spirituale, constituie un exemplu real de marturisire, castigandu-si dreptul de a fi numiti “deosebit de nocivi in noua oranduire democratică”.

Claudiu Stefan Raicu

.

Despre autor

Claudiu Stefan Raicu Claudiu Stefan Raicu

Colaborator
3 articole postate
Publica din 02 Aprilie 2011

30 Iulie 2012

Vizualizari: 1228

Voteaza:

Camera 'banditilor' crestini-ortodocsi 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE