Cand sufletul este ranit

Cand sufletul este ranit Mareste imaginea.

VINERI, 18 IULIE 2003.
Cum se vindecă sufletul? Rana lui, cum se lecuieşte oare? Dar poate sufletul rănit să fie, dacă nu-i nici organ, nici nu ştim ce este, nici unde este, nici nu-l putem atinge, nici localiza, nici să-i găsim hotarul? Şi totuşi, sufletul există - cu asta toţi sântem de acord. Pentru că, dacă sufletul poate fi rănit, înseamnă că există, este viu. Ceva mort nu poate fi rănit, cel mult se poate altera. Cu toate astea, un suflet rănit doare. Doare ceva în piept, doare tot trupul, doare toată fiinţa noastră. Căci sufletul este alcătuit dintr'un ţesut nematerial, duhovnicesc. Şi tot la fel cum trupul poate fi rănit, asemenea se întâmplă şi cu sufletul. Există răni mici sufleteşti, nu foarte adânci, care trec uşor şi se uită repede. Sânt altele care ţin mult şi dor mai mult, pentru a căror vindecare trebuie să treacă ceva vreme. Mai sânt şi „răni vii," de nevindecat, din pricina cărora sufletul suferă o viaţă, dar sânt şi răni pe care sufletul nu le poate îndura şi din pricina cărora moare.

In popor există o vorbă: „Timpul le vindecă pe toate." Cele mai multe din durerile sufleteşti fie se micşorează cu vremea, fie trec cu totul, precum se întâmplă şi cu trupul. Când trupul e rănit, îndată sângele se încheagă şi apare coaja, care apără rana de factori externi şi opreşte sângerarea. Apoi începe formarea accelerată a noilor celule, care întreţes întreaga rană în toate direcţiile; se face o nouă coajă, se refac capilarele şi terminaţiile nervoase. In cele din urmă, vechea coajă cade şi, în locul rănii, rămâne un ţesut nou, roşiatic, care în timp va ajunge la aceeaşi textură cu restul pielii sau, dacă rana a fost mai adâncă, rămâne un semn. Omul nu poate face lucrurile astea conştient şi, cu atât mai puţin, nici trupul nu le poate face.

Altcineva conduce acest proces, cineva care cunoaşte mult mai bine corpul omenesc şi viaţa, mult mai bine decât omul însuşi. Acest proces de vindecare a rănilor trupeşti este studiat în detaliu de multă vreme şi medicina îl cunoaşte bine, căci a putut fi observat, urmărit şi cercetat, în vreme ce vindecarea rănilor sufleteşti (de care se ocupă psihologia şi psihiatria contemporană, dar superficial şi fără rezultate spectaculoase), au rămas unele din cele mai mari taine pentru cugetul omenesc. Cu toate acestea, ştim că sufletul este mult mai sensibil decât trupul, deoarece ţesutul duhovnicesc din care e alcătuit este cu mult mai fin decât ţesutul epidermei, ligamentelor sau oaselor. La suflet, adesea nici nu ne gândim şi mai c-am fi gata să spunem că nici nu există. Dar când sufletul trăieşte o durere intensă sau o mare bucurie, atunci sântem conştienţi şi siguri că în noi există ceva viu, care este în acelaşi timp şi fiinţă în sine, şi parte nedespărţită a noastră. Sufletul are un fel de viaţă a lui, ascunsă simţurilor noastre, dar de această viaţă a lui depinde lucrul cel mai de seamă pentru om, mult mai important decât sănătatea trupească: liniştea lăuntrică, împlinirea, împăcarea, bucuria şi pofta de viaţă.

Când sufletul este rănit, toate sânt clătinate şi, pentru om, nimic nu mai contează şi nimic altceva nu-l mai poate mângâia, nici sănătatea trupească, nici bogăţia materială. Cum să se lecuiască rana din suflet, de vreme ce noi nu sântem convinşi uneori nici dacă sufletul există? Şi totuşi, sufletul ne doare, iar acea durere, cu timpul, fie va creşte, fie va trece. Vedem că nu ne putem vindeca sufletul doar aşa, că vrem noi, la fel cum nu putem s'o facem nici cu rănile trupeşti, pentru care doar putem să le grăbim vindecarea, dar procesul însuşi e dincolo de puterile noastre. Tot astfel se întâmplă şi cu sufletul. Sufletul este zidire, dar duhovnicească, nu trupească, în toate lucrurile, ca ele să existe şi să dăinuie, trebuie să domnească o alcătuire lăuntrică armonioasă, care să urmeze unor legi.

Când, în lumea materiei, legile se clatină, materia ajunge ori să se schimbe, ori să se destrame. Asemenea, în lumea duhovnicească, dacă se ajunge la clătinarea armoniei ei lăuntrice, sufletul începe, la rându-i, să se schimbe. Treptat, în el va domni haosul, tulburându-i atmosfera lăuntrică. Şi, pentru că sufletul nu-i nici aer, nici apă, care se liniştesc oarecum de la sine, după trecerea furtunii, înseamnă că ţesutul duhovnicesc al sufletului nu-i tămăduit numai de simpla trecere a vremii, ci de aceeaşi putere care le învaţă şi pe celulele trupului ce trebuie să facă îndată după rănire. Cum oare poate această putere să lucreze atât de bine şi să tămăduiască desăvârşit şi rănile trupeşti, şi rănile duhovniceşti? Tocmai pentru că ea este aceea care a plăzmuit din nimic şi lumea duhovnicească, şi pe cea trupească, şi-atunci ştie foarte bine cum să lecuiască ceea ce însăşi a zidit. Ar trebui să ne întrebăm acum care-i deosebirea între duh şi materie? Şi una, şi cealaltă sânt zidite - şi, cu toate acestea, sânt atât de diferite. însă, la o privire mai adâncă, de fapt nu-i nici o diferenţă.

La temeiul amândorura se află energia Dumnezeiască, dragostea Dumnezeiască. Doar că materia este mai concentrată, de aceea se şi poate pipăi şi vedea, în vreme ce duhul este rarefiat, dar Sfântul Duh le ţine pe amândouă. V'aţi întrebat vreodată cum poate fi rănit ceva ce nu poate fi pipăit? Şi cum poate fi vindecat, dacă nu poate fi văzut? Ţesutul duhovnicesc al sufletului este alcătuit din nişte fibre ale puterii, ale vibraţiei, ale mişcării energiilor necreate, care alcătuiesc ţesătura în care se află inima sufletului, precum măduva se află în ţesătura foarte fină a ţesutului conjunctiv. Această inimă a sufletului este ca un izvor din care ţâşneşte viaţă. Glandele trupului produc hormoni, care sânt cele mai importante substanţe ale organismului, fără de care viaţa nu ar putea exista. Iar sufletul produce hormoni duhovniceşti, de care depinde întregul microcosmos al fiinţei omeneşti. Dumnezeu, care l-a zidit pe suflet, El singur ştie cum să-l vindece. Ii este deopotrivă părinte şi doctor. El singur ştie cum să întoarcă haosul în rânduială, El singur ştie cum să potolească tulburarea puterilor duhovniceşti ale sufletului, iar toate acestea le dobândim de la El printr'o lucrare deosebită, numită rugăciune.

Există şi momente în care sufletul se bucură. Se spune în popor: „Mi-a săltat sufletul de bucurie." Cine poate sălta, cine se poartă atât de viu? Să fie oare un „ceva" fără de trup, de-a cărui existenţă nu sântem întru totul siguri? Nu are nici ţesuturi şi nici nervi. E sufletul. El se bucură curat, ca un copil, saltă de bucurie. O, Doamne, învaţă-ne cum să dobândim cât mai multă bucurie şi cât mai puţină durere! Spune-ne, ce se întâmplă cu puterile duhovniceşti ale sufletului atunci când el se bucură? Ce se întâmplă în acele clipe? Când bucuria sălăşluieşte în inima sufletului, atunci acea tainică glandă duhovnicească produce şi mai multă viaţă, şi mai mulţi hormoni duhovniceşti şi sufletul înfloreşte şi dă roade. Şi-atunci, cum să adunăm cât mai multă bucurie duhovnicească pentru suflet? De fapt, această întrebare este chiar esenţa Credinţei Ortodoxe şi principalul motiv al venirii lui Hristos pe pământ: biruirea şi nimicirea păcatului, tămăduirea sufletului, înzdrăvenirea lui, creşterea, coacerea şi rodirea lui. Iar rodul lui este virtutea, care-i dă aripi să treacă lin prin viaţa asta trăită în trup şi, mai presus de toate, care îi dă putere ca, după moartea trupească, să zboare şi să treacă fără a fi oprit în văzduh, ajungând cu bine în viaţa veşnică.

In cele din urmă, ştiu că multora, dar mai ales persoanelor apropiate de cei pomeniţi aici, nu le va fi lesne să parcurgă paginile de faţă. De aceea lor, şi îndeosebi mamei lui Duşan şi fratelui său, le cer iertare. Şi totuşi, cu mai multă putere, îi rog să înţeleagă motivul pentru care-am scris această carte, căci Duşan de-acum nu mai este printre noi şi pentru el nu mai putem face nimic, afară doar, de bună seamă, de rugăciunile pentru iertarea sufletului său. Dar încă mulţi mai sânt pe lume, prea mulţi care pornesc, sau deja pornit-au pe aceleaşi căi ca Duşan, şi ei sânt tot copiii şi fraţii cuiva. Pentru aceştia m'am aşternut eu la scris. N'am vrut în cartea asta nici să rănesc, nici să întunec chipul şi amintirea dragului meu Ghera, căci toţi care l-am cunoscut ştim ce suflet nobil şi bun a fost, cum rar se întâlneşte, precum şi unul dintre cei mai mari tineri pictori din lume, dar care, din păcate, înşelat fiind de mincinoasele valori ale acestei vieţi, a apucat pe căi rătăcite, la fel cum s'a întâmplat cu atâţia alţii înainte şi după el.

Mai ştiu şi că prin aceste rânduri smerite n'o să izbăvesc şi n'o să împiedic lumea de la pieire, dar mă rog şi nădăjduiesc ca măcar unul din aceşti copii talentaţi, care vor citi cartea asta, să cugete şi să-şi vină în fire la vreme, ferindu-se astfel de capcana pe care Duşan n'a reuşit s'o ocolească. De bună seamă, n'am vrut să afirm aici că arta ar fi ceva rău în sine, Doamne fereşte, căci toţi cei dăruiţi cu talent de la Dumnezeu, pentru orice fel de lucrare, sânt datori să nu-l îngroape, ci să-l înmulţească. Dar, cu acest prilej, vreau să-i îndemn să-şi vadă înzestrarea ca pe un dar primit de la Dumnezeu şi să le spun că, dacă o vor înnobila prin rugăciune şi prin mulţumire, atunci însuşi Duhul Sfânt va modela şi va îndruma lucrarea lor, pentru a fi spre folosul, şi nu spre pieirea sufletului. într'acest chip, multe capcane şi primejdii fi-vor ocolite.

Conştiinţa mea, faţă de care n'am vrut să greşesc, m'a îndemnat să fac astfel şi, cum spunea şi patri-arhul nostru, Pavel, „Zis-am şi-am mântuit sufletul meu." Cine are urechi de auzit, să audă.

Arsenie Monahul

ÎNTRE DUMNEZEU ŞI ROCK'N'ROLL; EDITURA PREDANIA

Cumpara cartea "ÎNTRE DUMNEZEU ŞI ROCK'N'ROLL"

 

21 Aprilie 2016

Vizualizari: 284

Voteaza:

Cand sufletul este ranit 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE