Cand timpul si omul isi pierd rabdarea

Cand timpul si omul isi pierd rabdarea Mareste imaginea.

"Timpul nu mai are rabdare cu noi", este o expresie pe care o auzim astazi tot mai des. O rosteste omul care, in goana sa, ajunge sa vada in mod deformat lucrurile. In virtutea inertiei, omul zilelor noastre nu mai constientizeaza cursul lin al timpului, acelasi dintru-nceput.

Preocuparea omului cu timpul, a condus, inca din vechime, la inventarea unor instrumente, datorita carora sa-l poata intelege, precum si la stabilirea unei unitati de masura, a unor multipli si submultipli. In functie de ele, cu privirea pe ceas, ori pe calendar, omul isi rostuieste viata. Toate acestea ne arata insa curgerea lui uniforma. In schimb, noua timpul nu ne mai ajunge. Secunda, minutul, ora si ziua, ni se par prea scurte. Oare avem atat de mult lucruri de facut, ori noi ne-am pierdut de fapt rabdarea cu timpul?

Batranii nostri aveau alta relatie cu el. Chiar daca si pentru ei acesta parea ca si-a pierdut rabdarea, ei nu deznadajduiau. Taranul roman cunostea faptul ca timpul se observa si se intelege cel mai bine, din afara lui. De aceea, el isi oranduia viata nu atat din persepectiva timpului istoric, cat a vesniciei. Acesta isi savarsea lucrul sau, zabovind. Isi chivernisea bine timpul, cunoscand ca “graba strica treaba”. El stia ca lucrurile care dureaza in timp, necesita timp.

Noi, cei de astazi, traim un raport nefiresc cu timpul. Ne-a devenit povara. Mai mult, parca am fi angajati intr-o intrecere acerba cu el. Traim cu teama de a nu mai putea tine pasul cu acesta. De aceea, mersul lumii de azi este de fapt o fuga. Pasul molcom este demodat in acest "secol al vitezei".

Nu mai vedem in timp un camarad, ci un potential dusman. Intr-un fel este firesc, de vreme ce lucram la norma. Suntem mereu in contratimp. Ne plangem apoi de faptul ca rodul mainilor noastre este lipsit de calitate, frumusete si durabilitate. Invocam o permanenta lipsa a timpului. Ne plangem apoi ca nu avem prea multi prieteni. Nici nu se poate altfel.

Pierdem din vedere sensul profund al timpului, uitand ca orice clipa poarta in sine pecetea vesniciei. Asa se face ca uneori suntem foarte rezervati in a mai acorda altora macar cateva clipe din timpul nostru. Uitam ca Dumnezeu ne-a daruit noua tot timpul Sau, anume vesnicia Sa. Timpul si noi, ne vom fi pierdut rabdarea, dar, vesnicia, ne asteapta. Atunci, de ce ne tot grabim?

Radu Alexandru

07 Mai 2010

Vizualizari: 6102

Voteaza:

Cand timpul si omul isi pierd rabdarea 5.00 / 5 din 1 voturi. 3 review utilizatori.

Comentarii (3)

  • Rietea NicuPostat la 2012-01-20 04:51

    Ne grabim spre vesnicie, acceptam ideea de „viata de apoi”, dar cand ajungem la poarta ei ne este teama sa pasim in ea, este teama de necunoscut. Pana la urma suna destul de bine sa-i reintalnesti pe cei dragi dupa moarte si suna la fel de bine sa-i ai alaturi de tine pe cei care au parasit viata asta. Atunci ce rosta mai are sa mai jelim sa fim tristi, haideti sa ne bucuram intruna si sa pasim cu drag spre eternitate.

  • emanuela tomaPostat la 2010-05-11 07:33

    Timpul care poarta pecetea vesniciei- inspirat din realitatea botezului, atunci cand primim pecetea Duhului Sfant in trup muritor. Constiinta propiei demnitati ar duce la o alta perceptie a timpului, nu abstract ci personal, regasire de sine in vesnicie, dar nu abstract ci concret, eu dar prin Tine. Exista o progresie in aceasta constiinta de sine.

  • Florica BeneaPostat la 2010-05-10 17:07

    Foarte bun articol!!!!!!!!!!!

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE