Caracterul rastignitor al dragostei

Caracterul rastignitor al dragostei Mareste imaginea.


Caracterul rastignitor al dragostei

A ne abandona dragostei inseamna sa fim deschisi atat pentru aspectele pozitive cat si negative care-i sunt proprii, atat pentru bucuria implinirii sau adancirii intr-o cunoastere de sine de care habar nu aveam inainte ca ar fi posibila, cat si starii de tristete si dezamagire.

Atunci cand ne indragostim, lumea se clatina din temelii, preschimbandu-se in jurul nostru nu numai in ceea ce priveste infatisarea exterioara, cat si in tot ce inseamna experienta proprie care ne pune in legatura cu lumea. De regula, aceasta cutremurare este perceputa prin mijlocirea noilor perspective luminoase pe care le deschide, infatisandu-ne un minunat cer si pamant nou, pe care iubirea, prin miracolul si taina ei, parca le recreeaza dintr-o data.

Cantam acum refrenul: "Dragostea este raspunsul". Dincolo de subtirimea garantiilor pe care ni le ofera o iubire inflacarata (fara consistenta), civilizatia apuseana pare ca s-a avantat cel mai mult intr-un adevarat complot romantic, chiar daca fara speranta, urmarind cu orice pret sa impuna iluzia ca cea care ne aprinde simturile mai intai este marea dragoste pe care o asteptam.

Eforturile depuse pentru a fi sustinuta aceasta iluzie tradeaza de fapt existenta unui alt pol care se doreste in realitate a fi respins.

Elementul care se opune starii de beatitudine a dragostei este sentimentul mortii, intrucat moartea este mereu umbra care insoteste permanent dulceata dragostei. Dragostea reprezinta intotdeauna un risc incontestabil, avand chipul unei risipiri sau al unei morti de sine.

Cand ne indragostim punem in pericol ordinea noastra confortabila care, desi poate fi epidermica, plata, sprijinita pe minciuna, este totusi cea pe care o punem la bataie. In iubire exista intotdeauna un sentiment nedefinit, o frica de indragostire care ne urmareste cel putin la inceput; oare ne va face rau aceasta noua relatie? ne punem deseori intrebarea. Indragostirea presupune ca centrul existentei noastre sa-l predam celuilalt. Dintr-o anumita conditie de stabilitate anterioara ne aruncam intr-un gol, si, chiar daca speram ca vom avea parte de un nou mod de existenta, intrand intr-o lume noua, niciodata nu vom putea fi siguri de ce ne rezerva viitorul.

Dupa indragostire nimic nu mai este la fel ca inainte si este posibil sa nu ne mai intalnim niciodata cu ceea ce, pana deunazi, era propriu vietii noastre. Lumea cea veche se indreapta spre nimicire, de unde putem sti ca ea se va rezidi? Ne daruim sinele in intregime, de unde putem sti ca il vom recupera? Ne trezim si vedem ca intreaga lume s-a clatinat, unde si cand se va reaseza din nou? Cea mai salbatica bucurie data de dragoste este insotita de constiinta unei morti iminente ca si cum una nu ar fi posibila fara cealala.

Sentimentul disparitiei noastre este un simtamant interior inevitabil si, precum bine glasuieste mitul, este exact ceea ce ne confera dragostea. A iubi cu toata puterea aduce cu sine amenintarea nimicirii tuturor celor ce ne sunt proprii. A iubi cu adevarat inseamna a te avanta intr-o aventura fara de nici o siguranta.

Atunci cand te predai dragostei important este, inainte de toate, de cine te vei indragosti. Nu este deloc sigur ca te vei indragosti de omul "potrivit"; nu va fi el cumva acela cu care, avand o relatie incomoda, nu-ti vei mai putea cultiva acea ordine prestabilita a vietii cu care atat de mult te-ai obisnuit? Chiar daca asa ceva nu se va intampla, de unde poti sa stii ca, indragostit fiind, nu vei deveni dintr-o data vulnerabil in partea cea mai intima a sufletului tau, devenind usor de cucerit pentru a te preda, poate, aceluia care nu va raspunde dragostei tale asa cum ti-ai fi dorit si care te va lasa la un moment dat in cadere libera, pentru ca sa ajungi in cele din urma sa suferi cel mai greu de suportat martiriu, care este iubirea la care nu primim nici un raspuns?

Iubirea este - la inceput cel putin - asemenea unui tunel lung si intunecos in care, odata ce ai intrat, nu stii daca te va conduce spre un paradis sublim sau intr-un abis lipsit de lumina. Aceasta nesiguranta si teama pe care le resimtim nu sunt numai cand ne predam dragostei omenesti, dar si celei dumnezeiesti. Dificultatile pe care le intampinam atunci cand incercam sa ne rugam cu adevarat se leaga mult de aceasta teama.

O sabie implantata in inima, o stare ce provoaca ameteala, aflata intre neliniste si bucurie, toate acestea au de-a face cu trasatura extatica a dragostei. Teroarea acestei bucurii nu vine numai din chinul pe care il confera nesiguranta raspunsului pe care-l poti primi la dragostea ta. In realitate, conflictul poate fi aflat in omul insusi, durerea neostoindu-se nici atunci cand persoana iubita a oferit deja un raspuns.

Paradoxal este ca indragostitul se nelinisteste uneori mai mult cand are parte de un raspuns favorabil dragostei lui, decat atunci cand este respins. De ce oare? Pentru ca, atunci cand cineva iubeste fara raspuns, tema predilecta a unei mari parti din literatura erotica, precum in Dante si in tot curentul stilistic al literaturii italiene, poate sa-si continue cel putin obisnuitele ocupatii zilnice, scriind o Divina Comedie sau alte sonete si romane. Insa atunci cand dragostea se intrupeaza, ne poate amputa pur si simplu madularele trupului, precum in cazul lui Antonio si Cleopatra sau in cel al lui Paris si Elena; sau ii poate smulge lumii acesteia pe cei care predati fiind dragostei lui Dumnezeu au refuzat toate bucuriile pamantesti, ratacind goi si flamanzi, cocotati pe stalpi ori varati prin pesteri.

In ciuda abundentei de literatura dulceaga despre dragoste, exista destule motive pentru a ne fi teama de ea.

Legatura dintre iubire si moarte este descrisa foarte viu de Grigorie de Nyssa: "Atunci cand indragostitul isi vede iubita, i se strecoara in suflet totodata si teama despartirii; cand ii aude vocea dulce, gandul ce-i da tarcoale ii spune ca va veni vremea cand nu o va mai auzi; cand ii salta inima la vederea frumusetii ei, atunci mai mult se infricoseaza, avand de mai inainte simtirea durerii pe care i-o va aduce moartea ei".

Dar aceasta legatura dintre dragoste si moarte devine inca si mai manifesta atunci cand cineva dobandeste copii. Este posibil ca cineva sa se fi gandit foarte putin la moarte, laudandu-se deseori pentru curajul sau, aceasta este valabil pana in momentul in care a devenit parinte. Abia atunci sentimentul vulnerabilitatii in fata mortii incepe sa i se strecoare in suflet, stiind ca dusmanul - moartea - ca unul ce-i lipsit de inima, poate in orice clipa sa-i rapeasca copilul, obiectul dragostei lui.

Din acest punct de vedere, iubirea apare ca experienta unei si mai mari vulnerabilitati decat se intampla in mod obisnuit. Dar poate ca nimic nu ne provoaca o asa durere ca gandul propriei noastre disparitii, atunci cand iubim si cugetam ca moartea ne va desparti, cel putin aici, de toti cei care sunt dragi inimii noastre.

Imnograful care a scris cu atata durere slava slujbei de inmormantare se vedea zacand mort, privegheat de cei apropiati ai lui: "Vazandu-ma zacand fara de glas si fara suflare, plangeti toti pentru mine, fratilor si prietenilor, rudelor si cunoscutilor, caci ieri vorbeam cu voi si fara de veste mi-a venit infricosatorul ceas al mortii. Ci veniti toti care ma iubiti si ma sarutati cu sarutarea cea mai de pe urma, ca de acum nu voi mai umbla si nu voi mai vorbi cu voi".

Dragostea este in acelasi timp si o reamintire a mortii noastre. Cand moare un prieten sau un membru al familiei, acest eveniment ne impresioneaza in mod deosebit, intelegand sau reamintindu-ne ca viata este trecatoare si de neintors. Insa moartea scoate in evidenta posibilitatile deosebite pe care viata ni le ofera, constituind un imbold pentru a ne arunca inainte mai cu curaj, in pofida primejdiilor care poate se intrevad la orizont.

Unii oameni, e posibil ca cei mai multi dintre ei, sa nu ajunga niciodata sa aiba parte de o iubire profunda, pana cand inteleg la moartea cuiva drag marea valoare a prieteniei si a daruirii. Probabil ca n-am putea niciodata sa iubim cu pasiune daca n-am sti ca vom muri.

Aceasta este una din ratiunile pentru care iubirile zeilor Olimpului din mitologia greaca sunt atat de insipide si de plicticoase. Iubirile lui Zeus si ale lui Poseidon nu prezinta nici un interes, atata timp cat nu au ceva muritor in ele. Dragostea are putinta de a schimba mersul istoriei, asa cum s-a intamplat in urma venirii lui Zeus la Lida sau la Io, cu care a avut legaturi de dragoste. Cele doua muritoare, stiind ca nu vor trai pentru totdeauna, si-au dorit sa aiba parte de un copil in urma acestei relatii.

Dragostea nu doar ca se imbogateste, dar dobandeste o si mai mare consistenta atunci cand pleca de la sentimentul mortii noastre. Ea este intr-un fel o combinatie interesanta dintre sentimentul mortii si al nemuririi.

Este posibil ca multi dintre intelectualii moderni, dar si toti acei "specialisti in dragoste" ai "societatii deschise", sa considere tocmai legatura profunda de iubire care ii leaga sufleteste pe cei doi indragostiti ca o relatie de tip nevrotic. Epoca in care traim este una a relatiilor ce se vor "linistitoare", care nu ajung sa castige niciodata atata adancime incat sa poata fi impiedicata despartirea eliberatoare pe care unul dintre parteneri si-ar putea-o dori la un moment dat. Insa exact acest tip de legatura superficiala este in realitate de tip nevrotic, ceva ce pare a fi incremenit in proiect, indragostitii preferand sa ramana plafonati la un nivel incipient - epidermic - de cunoastere si iubire reciproca.

Chiar daca foarte putini au parte de o dragoste plina de profunzime si angajare interioara, asa cum este de dorit, cel putin anumite observatii de pana acum ar putea constitui un reper si o tinta care sa dea o noima legaturii de dragoste in vremurile acestea lipsite de culoare si pline de indiferenta cu care cei mai multi se vor confrunta inevitabil mai devreme sau mai tarziu.

Legatura dintre dragoste si moarte isi are analogiile sale si in natura. Un exemplu l-ar putea constitui trantorul care moare dupa fecundarea matcii albinelor. Mult mai semnificativa pare sa fie situatia insectei "oracolul rugator", numita astfel intrucat isi are picioarele de dinainte unite ca si cum s-ar ruga. Femela acestei insecte musca in momentul fecundatiei capul masculului, fapt care face ca durerea mortala resimtita de acesta sa intensifice spasmele impreunarii, in asa fel incat unirea respectiva sa fie mai cu efect. Dupa ce femela este fecundata, urmeaza sa manance restul de mascul, pentru a asigura in acest fel hrana noii progenituri.

Freud a pus in legatura cresterea amenintarii mortii cu diminuarea dragostei (a activitatii erotice). "Acest fapt s-ar putea deduce din asemanarea situatiei care urmeaza deplinei satisfactii sexuale cu procesul mortii, dar si din faptul ca moartea la animalele inferioare coincide cu impreunarea. Aceste creaturi mor in timpul procesului de reproducere, intrucat erosul s-a consumat odata cu procesul satisfacerii, instinctul mortii fiind liber de acum sa-si implineasca scopul sau".

In toate stadiile de dezvoltare a omului se pune problema nu numai a abolirii erosului sau a sentimentului mortii care provoaca teama, ci si a faptului ca experienta dragostei si a mortii se intrepatrund la tot pasul.

Legatura dintre moarte si dragoste este desigur evidenta in legatura trupeasca. Toate mitologiile asociaza faptul erotic cu procesul mortii; psihoterapeutii la randul lor disting aceasta legatura intr-un mod si mai clar la bolnavii lor. Nu intamplator orgasmul este deseori reprezentat simbolic ca moarte si renastere.

Mitul scufundarii in apa, al inecarii si al renasterii, a strabatut intreaga istorie a umanitatii in diferite religii si civilizatii, pana la instituirea botezului, care se savarseste la randul lui printr-o intreita cufundare in apa curgatoare, unde cel botezat este inecat (simbolic), murind pentru a renaste din nou. Este un adevarat curaj sa te cufunzi in neexistenta, avand ca asteptare recastigarea unei vieti noi. Este exact ceea ce a vrut sa spuna Hristos prin acele cuvinte: Oricine vrea sa-si castige viata, trebuie sa si-o piarda.

In acelasi fel se poate vorbi de caracterul fecioresc al oricarei experiente erotice autentice, care ni se ofera ca si cum ar fi de fiecare data ceva nou. Suntem siguri ca nimeni nu a trait ceva asemanator inainte de noi, si in mandria noastra avem incredintarea (iluzorie) ca aceasta stare de beatitudine de care avem parte la un moment dat va tine pentru totdeauna.

Ca un adevarat tezaur de descoperiri desfasurate de-a lungul veacurilor, prin care au fost exemplificate experientele interioare ale omenirii si ale lumii, mitologia este foarte clara si elocventa in ceea ce priveste legatura dragostei cu angoasa si cu moartea.

In mitologia preistorica a lui Hegeu, zeita Afrodita apare ca marea mama cosmica, iar Eros, fiul ei, dupa fiecare moarte prin care ii este dat sa treaca, se arata din nou viu. Toate miturile care pun problema felului in care a aparut Eros indica acelasi lucru. "Eros este cel care a fost clocit din oul noptii. Apare uneori ca fiu al Gheei si al lui Uranus, alta data ca fiu al lui Artemis si al lui Hermes sau al lui Iris si al lui Zefir. Toate acestea sunt variatii ale aceluiasi miez mitologic care arata fara exceptie acelasi continut tematic cunoscut deja foarte bine, al victimei de bunavoie, in a carei moarte se gaseste viata noastra, al carui trup ne este hrana si al carui sange ne este bautura. Victima se infatiseaza fie sub chipul lui Atis sau Adonis sfasiat de mistret, fie sub cel al lui Osiris ucis de Sethosi; fie ca Dionisios, care este taiat mai intai in bucati, apoi fript si devorat de catre Titani.

Plecand de la diferite alegorii, atat in mitologia elena, cat si in cea a vechiului Egipt, indragostitul apare sub chipul ucigasului, iar iubitul, sub cel al victimei, cu care doar in aparenta s-ar afla in conflict, in realitate lucrand impreuna acelasi mister de nepatruns al dragostei, jertfind viata pentru o elibera". Iuda L-a tradat pe Hristos pentru ca sa se implineasca Scriptura (Ioan 17, 12), implinindu-se, astfel, planul lui Dumnezeu pentru mantuirea omului.

Caracterul rastignitor al dragostei la care fac aluzie alegoriile miturilor, ce presupune o permanenta daruire de sine - exemplificata intr-un mod sublim de jertfa lui Iisus Hristos - arata cum dragostea il mistuie pe indragostit, pentru a-l incalzi pe cel iubit, dand astfel o viata noua amandurora.

Isaia ne spune in profetia sa despre Iisus Hristos urmatoarele: "Iar El s-a ranit pentru pacatele noastre si a patimit pentru faradelegile noastre si prin rana Lui noi toti ne-am vindecat" (Isaia 53, 5-6). Textul slujbei spune: "Rastignitu-Te-ai pentru mine, ca mie sa-mi izvorasti iertarea; strapunsa Ti-a fost coasta, ca torente de viata sa-mi tasnesti" (Utrenia din Joia Mare).

Moartea lui Hristos devine mai intai pentru El insusi premisa a invierii, fiind in cele din urma conditia invierii omului. Cata lumina arunca toate acestea asupra problemelor umane legate de iubire, incepand de la aceea pe care o numim arta a dragostei, continuand cu dragostea ca satisfacere a tuturor nevoilor noastre sau cu dragostea vazuta ca realizare de sine, ajungand la dragostea ca fericire sau la dragostea ca tehnica standard.

Este posibil ca cineva sa aiba relatii sexuale fara sa se implice sufleteste prea mult sau fara sa fie cuprins de vreo neliniste mai deosebita. Atunci cand implinirea sexuala tine de intalniri circumstantiale excludem din principiu dragostea, renuntand la pasiunea autentica pe care ar trebui s-o implice relatia cu celalalt, facand din placerea sexuala o pasiune efemera.

In acest fel excludem participarea noastra la o dimensiune mai personala, mai plina de profunzime si esentiala, pe care o ofera o astfel de experienta. Plecam de la premisa ca, daca putem face sex fara dragoste, putem sa evitam si nelinistea pe care o presupune totala daruire de sine in dragoste, care este o inevitabila componenta a acesteia.

Chiar mai mult decat atat, folosim activitatea sexuala ca pe o modalitate de evitare a unor legaturi mai consistente in plan spiritual, la care dragostea ne cheama de fapt permanent, sperand sa pacalim astfel propria noastra neliniste de fond. Chiar daca motivatia sexuala principala nu ar fi satisfacerea simturilor, fiind vorba mai degraba de asigurarea artificiala a unei identitati sau dobandirea unei sigurante de sine mai mari, sexul, adica dragostea trupeasca autonomizata, a fost redus la o alinare strategica a angoasei, in aceste conditii nou create se va pune mai tarziu in discutie problema neputintei erotice si apoi a indiferentei.

Parintele Filothei Faros

.

12 Martie 2008

Vizualizari: 1906

Voteaza:

Caracterul rastignitor al dragostei 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE