Cartile Ezdra si Neemia

Cartile Ezdra si Neemia Mareste imaginea.

Introducere la Cărţile Ezdra şi Neemia
Iniţial, Ezdra şi Neemia alcătuiau o singură Carte, numită Ezdra. Motivul divizării ulterioare îl constituie cuvintele de la Ezdra 11, 1: Cuvântul lui Neemia, fiul lui Hacalia. Astfel, Ezdra 11,1a devenit Neemia 1,1.

Biblia Hebraica prezintă Cărţile unite, dar le numeşte şi numerotează în felul nostru. Ele apar ca Ezra şi Nekhemiah, fiind plasate către sfârşitul Bibliei, înainte de Cronici.
Septuaginta înglobează cele două scrieri într-o singură Carte, numită (Esdras vitta), adică II Ezdra, denumire datorată faptului că textul grec mai cuprinde şi o Carte I Ezdra, cunoscută de noi ca fiind Cartea III Ezdra şi trecută, în Bibliile modeme, între Cărţile necanonice. (Numele de III Ezdra e datorat faptului că Neemia e socotită, uneori, ca reprezentând Cartea II Ezdra, ca o continuare a primei părţi). Poziţia Cărţilor este şi în Septuaginta cea cunoscută de noi, cu deosebirea că textul grec, după II Paralipomene, rânduieşte I Ezdra (III Ezdra).

Vulgata prezintă cele două scrieri ca două părţi ale aceleiaşi Cărţi, intitulată Liber Ezrae şi plasată îndată după Cronici (III Ezdra nu apare deloc în traducerea Fericitului Ieronim).

Cărţile tratează despre întoarcerea iudeilor din robia babiloniană, refacerea Ierusalimului, a Templului, şi restaurarea cultului. Autorul, necunoscut, s-a folosit de notele personale ale lui Ezdra şi Neemia, pe lângă acestea consultând şi documente din arhiva Templului. Evenimentele descrise în cele două scrieri pornesc de la anul edictului lui Cirus (538 î. Hr.), prin care iudeii sunt lăsaţi să se repatrieze, şi merg până către anul 420 î. Hr.

In ce ne priveşte, ne vom strădui ca şi aici să descoperim, împreună cu autorii patristici, acele tipuri care îl prefigurează pe Mântuitorul Hristos, fără a neglija, totuşi, această pagină interesantă din istoria iudeilor. De altfel, din loc în loc vom aşeza, ca pe o completare, fragmentele corespunzătoare din Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice, acesta aducând adaosuri interesante, atât la cele două scrieri amintite aici, cât şi la Cartea Estera, comentată în finalul volumului de faţă.
Autorii

Cum un loc central în Cărţile Ezdra si Neemia l-a ocupat reconstrucţia Templului, redăm, in finalul celor două cărţi, două rezumate privind istoria noului templu:
-Al Doilea Templu a fost construit in Ierusalim aproximativ in anul 515 î. Hr.. cam 70 de ani după distrugerea Primului Templu. Noua construcţie a fost consecinţa decretului lui Cirus, care le-a permis evreilor exilaţi în Babilon să se întoarcă în Iudeea. Aproape toată perioada scursă de la decret până la sfinţirea noului locaş a fost marcată de eforturile înverşunate ale populaţiei neevreieşti, provenind din Samaria, de a împiedica reconstruirea Templului. Profeţii Hagai (Agheu) şi Zaharia au încurajat proiectul de reconstrucţie, adresându-se în special conducătorilor poporului: Zorobabel, din spiţa lui David, şi marelui preot Ioşua (sau Ieşua). Totuşi, Templul reconstruit în această epocă nu a fost decât o palidă copie a precedentului. [...] La 70 de ani după sfinţirea sa, în epoca lui Ezdra şi Neemia, al Doilea Templu şi-a recăpătat statutul central în istoria poporului. Ezdra şi Neemia au vegheat ca genealogia preoţilor şi a leviţilor să fie verificată cu grijă şi ca diferitele funcţii să fie precis repartizate”.

„De la reîntoarcerea lor, în anul 538, deportaţii au fost confruntaţi, pe lângă alte chestiuni urgente, cu aceea a reconstrucţiei Templului. Noul sanctuar nu mai aparţinea dinastiei regale, ci poporului, care se angajase să suporte cheltuielile. Piatra unghiulară a fost pusă în anul 537; la puţină vreme după asta, lucrările au fost oprite. Abia în anul 520, ca urmare a unei schimbări politice, construcţia a fost reluată. Criza care zguduia Imperiul Persan a trezit un nou val de exaltare eshatologică. Zorobabel, care fusese numit înalt comisar, şi marele preot Iosua, susţinuţi de profeţii Agheu şi Zaharia, îşi concentrară toate eforturile pentru reclădirea sanctuarului. In anul 515 Templul a fost resfinţit, dar Zorobabel, socotit drept nesigur de regimul persan, fusese îndepărtat”. „Din acest al doilea templu lipseau cinci lucruri foarte importante şi anume: chivotul Legii, focul sacru, norul slavei dumnezeieşti, uleiul sfânt şi sorţii Urim şi Tumim. Lipsea, de asemenea, Cortul sfant care se aflase în Sfânta Sfintelor din templul lui Solomon şi care a dispărut în împrejurările năpraznice ale asedierii Ierusalimului şi distrugerii templului. In locul chivotului se afla o masă a punerii înainte, altarul tămâierii şi un singur candelabru cu 7 braţe. In curte se afla altarul holocaustelor, făcut din piatră (I Macabei 4, 44-48) şi un lavoar”. Astfel profeţiile lui Agheu asupra noului templu aveau să se împlinească, în parte, doar cu templul refăcut de Irod cel Mare, sau, mai bine spus, se vor împlini într-un alt plan şi într-un templu nelăcut de mână.

Dar, ca şi în cazul Cărţii Ezdra, nu vom încheia nici cartea de faţă fără să recapitulăm cele privitoare la personalitatea lui Neemia, precum şi principalele sale întreprinderi:
„Guvernator al Iudeii, numit de suveranul persan Artaxerxe I (464-424 î. Hr.). Neemia era paharnicul lui Artaxexes, dar când a aflat de starea îngrozitoare a Ierusalimului a cerut şi a obţinut permisiunea de a se duce acolo pentru o perioadă limitată. A ajuns la Ierusalim în 444 î. Hr. în calitate de guvernator al Iudeii (în Neemia 8, 9 este numit tirşata, Excelenţă, probabil echivalentul persan al titlului de guvernator). Prima lui iniţiativă a fost să reconstruiască zidul Ierusalimului, proiect la care au participat toţi locuitorii cetăţii. Construirea zidului a provocat opoziţia violentă a vecinilor, conduşi de Sanbalat, guvernatorul Samariei, de Gheşem arabul şi de căpeteniile din Amon şi Aşdod. Aceasta nu l-a oprit pe Neemia să continue construcţia şi toţi iudeii cu o mână lucrau, iar în cealaltă ţineau sabia (4, 17). Zidul a fost terminat în cincizeci şi două de zile.

Neemia a iniţiat şi reforme sociale ca anularea datoriilor celor săraci şi repopularea Ierusalimului cu o zecime din populaţia Iudeii. Neemia, ajutat de Ezdra, a reorganizat viaţa comunităţii evreieşti şi a făcut un legământ cu poporul ca să se despartă de celelalte neamuri. în 432 î. Hr., Neemia s-a întors la Ierusalim după o îndelungată absenţă. L-a alungat pe Tobia amonitul din Templu, a izgonit femeile străine, a restabilit serviciile de pază ale preoţilor şi leviţilor la Templu şi a impus respectarea Sabatului la Ierusalim”.

In sfârşit, vom apela la scrierea lui Iosif Flaviu care, povestind cele cuprinse în Cartea Neemia, aduce amănunte suplimentare şi pune unele accente preţioase pentru cercetătorul atent:

„Printre iudeii robiţi se număra şi paharnicul lui Xerxe, cu numele de Neemia. Pe când se plimba într-o zi în faţa porţilor Susei, capitala perşilor, a auzit nişte străini care se îndreptau spre oraş după o călătorie îndelungată vorbind între ei în evreieşte, aşa că i-a întrebat de unde veneau. Aceştia i-au răspuns că plecaseră din Iudeea şi el i-a întrebat din nou ce se mai întâmplă cu poporul şi cu capitala lor, Ierusalim. Ei i-au spus că toţi o duc foarte rău şi că zidurile de apărare au fost lacute una cu pământul, iar noroadele învecinate aduc iudeilor nenumărate ponoase. Ziua ele se năpustesc asupra ţării şi o jefuiesc, noaptea îşi continuă blestemăţiile, astfel că mulţi dintre locuitorii ţinutului sau chiar din Ierusalim devin robi şi, la ivirea zorilor, drumurile sunt acoperite cu hoituri. Adânc mişcat de nenorocirile abătute asupra compatrioţilor săi, Neemia a izbucnit în plâns şi, înălţându-şi privirile spre cer, a zis: «O, Doamne, câtă vreme ai să mai năpăstuieşti poporul nostru? Iată că toţi au ajuns să ne jefuiască cum şi când vor ei!». In timp ce stătea în faţa porţilor şi plângea, a sosit un slujitor care l-a vestit că regele vrea să se aşeze la masă. Numaidecât el a plecai aşa cum era. fără să-şi spele faţa, grăbit să-şi îndeplinească slujba pe care o avea pe lângă rege. După ce a prânzit, regele era bine dispus şi mai vesel decât în mod obişnuit. Cum a dat cu ochii de Neemia şi i-a văzut faţa mâhnită, i-a întrebat care era pricina supărării sale.

Rugându-L pe Dumnezeu să-i dea harul vorbirii şi puterea de a convinge, ei a cuvântat aşa: «Cum aş putea oare, stăpâne, să arăt altfel şi sâ n-am inima îndurerată câtă vreme aflu că la Ierusalim, oraşul de baştină unde zac înmormântaţi înaintaşii mei, zidurile au fost prăvălite la pământ şi porţile mistuite de flăcări? Ingăduie-mi, rogu-te, să mă duc acolo, să-i înalţ zidurile şî să termin clădirea templului!». Regele s-a învoit să-i îndeplinească dorinţa şi a făgăduit să-i încredinţeze scrisori adresate satrapilor săi, pentru ca aceştia să-l primească cu bunăvoinţă, aşa cum se obişnuieşte, facându-i rost de tot ceea ce avea nevoie. Apoi a adăugat: «Dar acum, alungă-ţi tristeţea şi slujeşte-mă cu obişnuita ta veselie!». Atunci Neemia l-a proslăvit pe Dumnezeu, i-a mulţumit regelui pentru favoarea făcută şi şi-a îndepărtat mâhnirea, înălţân- du-şi chipul radios, înveselit de ceea ce i se promisese. A doua zi, regele l-a chemat la el şi i-a dat o scrisoare către Adaeus, guvernatorul Siriei, Feniciei şi Samariei, prin care le trimitea porunca să-şi arate respectul faţă de Neemia şi să-i ofere ceea ce avea nevoie pentru construcţie.

Când a ajuns aşadar la Babilon şi mulţi dintre compatrioţii lui s-au oferit să-l însoţească, Neemia s-a îndreptat spre Ierusalim în al douăzeci şi cincilea an al domniei lui Xerxe. Acolo a arătat scrisoarea Domnului, apoi a înmânat-o lui Adaeus şi celorlalţi guvernatori; chemând la Ierusalim întregul popor, a păşit în mijlocul templului şi a ţinut următoarea cuvântare: «Ştiţi desigur, fraţi iudei, că Dumnezeu a ţinut minte numele strămoşilor noştri Abraham, Isaac şi lacob şi, întrucât ei au avut o fire dreaptă, n-a contenit niciodată să aibă grijă de noi. Pe mine m-a ajutat să obţin de la rege împuternicirea de a reclădi zidurile oraşului nostru şi de a întregi acea parte a templului care mai lipseşte. Deoarece cunoaşteţi prea bine duşmănia pe care ne-o poartă noroadele învecinate şi vă daţi seama că, la aflarea intenţiei noastre de reînălţare a meterezelor, ele se vor împotrivi, recurgând la toate mijloacele ca să ne zădărnicească lucrările, vreau să vă puneţi nădejdea mai întâi în Dumnezeu, gata să fie o stavilă în calea urii lor. Apoi nu trebuie să întrerupeţi reconstrucţia nici ziua, nici noaptea, ci dimpotrivă, să munciţi cu întreaga voastră râvnă, căci depinde numai de voi să folosiţi prilejul favorabil de acum!».

După ce a vorbit astfel, a cerut magistraţilor să măsoare lungimea zidurilor şi să împartă munca întregului popor, pe oraşe şi târguri, deopotrivă, după puterile fiecăruia. A promis că el însuşi şi însoţitorii lui vor lua parte la lucrări, apoi a împrăştiat adunarea. S-au pus numaidecât pe treabă iudeii. Ei au primit acest nume din ziua când au părăsit Babilonul, de la cei din seminţia lui Iuda, sosiţi primii în ţara care poartă aceeaşi denumire ca şi locuitorii ei. Vestea că zidurile de apărare se înălţau într-un ritm susţinut a stârnit adânca nemulţumire a ammaniţilor, moabiţilor, samaritenilor şi a tuturor locuitorilor Coelesiriei, care au făcut în aşa fel încât să le întindă capcane, spre a-i abate de la îndeplinirea planurilor lor. Ei au omorât mulţi iudei şi s-au străduit să pună la cale chiar şi pieirea lui Neemia, tocmind nişte străini care să-l ucidă. Apoi au căutat să le inspire teamă şi îngrijorare, răspândind zvonul că o mare oaste alcătuită din diferite noroade se pregătea să-i invadeze... Spaima iudeilor a fost atât de mare încât puţin a lipsit ca ei să abandoneze lucrarea. Dar Neemia nu s-a lăsat intimidat de strădania duşmanilor de a întrerupe construcţia, ci pentru propria-i siguranţă, a pus o gardă de corp în preajma lui, din dorinţa de a nu stingheri deloc strădaniile lor susţinute. Toate măsurile de protecţie şi de prevedere nu şi le-a luat Neemia fiindcă se temea de moarte, ci din convingerea că, după moartea lui, concetăţenii săi nu vor mai duce construcţia zidurilor până la capăt. A dat poruncă aşijderea lucrătorilor să vină la muncă bine înarmaţi. Iată de ce purtau sabia la cingătoare chiar şi cioplitorii în piatră, precum şi cei ce aduceau materialul lemnos, obligându-i pe aceştia să aibă la îndemână scuturile.

Din cinci sute în cinci sute de paşi a postat trâmbiţaşi cărora le-a cerut ca, la apropierea duşmanilor, să dea semnalul de alarmă, astfel ca poporul să se înarmeze de luptă şi să nu ajungă, golaşi şi nepregătiţi, pradă vrăjmaşilor. Chiar şi în cursul nopţii facea el însuşi înconjurul oraşului, fără să se plângă de osteneală, de nevoia hranei şi a odihnei. Ne se slujea nici de una, nici de alta, mânat de plăcere, ci ca să-şi întreţină viaţa. Neemia a suportat acest efort neîntrerupt timp de doi ani şi patru luni. Căci atât a durat înconjurarea cu ziduri a Ierusalimului, încheiată în luna a noua din al douăzeci şi optulea an al domniei lui Xerxe. Când înălţarea meterezelor s-a terminat, Neemia şi mulţimea au închinat Domnului jertfe de mulţumire pentru înfăptuirea lor şi sărbătoarea a ţinut opt zile. Auzind de terminarea construcţiei zidurilor de apărare, noroadele care locuiau în Siria s-au revoltat. Când a văzut cât de puţin numeroasă era populaţia Ierusalimului, Neemia a îndemnat preoţii şi leviţii să părăsească ţinutul din jur ca să se mute în oraş şi să se stabilească acolo, nedându-se în lături să le construiască locuinţe pe cheltuiala lui. Poporului care lucra pe ogoare i-a poruncit să trimită la Ierusalim a zecea parte din recoltă, pentru ca preoţii şi leviţii, având mereu la îndemână suficiente provizii, să nu neglijeze cumva slujirea lui Dumnezeu. Agricultorii au făcut cu dragă inimă ceea ce le-a cerut Neemia.

Aşa se face că populaţia oraşului Ierusalim a crescut de la o zi la alta. Neemia a mai dat încă multe alte rânduieli vestite şi demne de toată lauda, murind la adânci bătrâneţi. A fost un om bun şi drept, foarte dornic de preţuirea compatrioţilor săi, cărora le-a lăsat, ca un trainic monument, zidurile Ierusalimului. Acestea sunt faptele care s-au petrecut în timpul domniei lui Xerxe”.

Restaurarea evreiască în epoca persană (538-332). Incă din anul 538, Cirus a promulgat un decret care autoriza reîntoarcerea exilaţilor în Iudeea şi prescria reconstruirea templului de la Ierusalim şi restituirea vaselor sfinte pe care Nabucodo- nosor le luase din acest sanctuar, transportându-le în Babilonia (text aramean: Ezdra 6, 3-5; adaptare ebraică: Ezdra 1, 2-4). Şeşbasar, prinţ de Iuda şi probabil fiul cel mai mic al lui lehoiakin (I Paralipomene 3, 15), a fost însărcinat cu această misiune, fiind numit prefect/guvemator (pepah) al provinciei Iudeea. Această măsură a fost un semi-eşec: după cei aproape 50 de ani de la căderea regatului, puţini exilaţi sau urmaşi de exilaţi au luat hotărârea să se întoarcă în ţara strămoşilor, chiar dacă s-au arătat generoşi în trimiterea de fonduri. La Ierusalim, abia începute (Ezdra 5, 16), lucrările de reconstrucţie a templului au fost oprite (Ezdra 4, 24), în urma diferitelor intrigi ale notabililor din Iudeea sau din provinciile vecine. Cambise (530-522) a mobilizat curând toate resursele regiunii pentru a cuceri Egiptul, iar provincia Iehud [Iudeea] şi-a pierdut rolul strategic la hotarele imperiului.

Când a murit Cambise, s-au înfruntat intr-un război civil Bardia-Gaumata şi Darius. Se pare că Gaumata a fost cel care l-a trimis pe Zorobabel, fiul lui Şaltiel, fiul mai mare al lui lehoiakin, ca guvernator al Iudeei, în 522. Insoţit de marele preot Iosua (Agheu 1,1; Ezdra 2, 2) şi de exilaţi care se întorceau în ţară, Zorobabel a restabilit întâi cultul şi sărbătorile în jurul altarului arderii de tot (Ezdra 3, 6), apoi a început din nou reconstrucţia Templului. După ce şi-a înfrânt adversarul, Darius a confirmat edictul lui Cirus (Ezdra 6, 7-12) şi lucrările au putut folosi lemn din Liban, importat din Fenicia prin portul loppe (Ezdra 3, 7). Zelul constructorilor a fost susţinut de predicile profeţilor Agheu şi Zaharia, într-un climat de exaltare naţională şi religioasă, tinzând la proclamarea lui Zorobabel ca rege. Totuşi, toate au rămas în ordine şi Al doilea Templu, mai puţin impunător decât cel dintâi, a fost inaugurat la sărbătoarea de Pesah din anul 515 (Ezdra 6, 13-22).

Din 515 până în 445, potrivit câtorva ştampile, peceţi şi bule, sarcina de guvernator pare să fi trecut de la Zorobabel la Hanana/Hanania, apoi la Elnatan, soţul lui Şelomit, fiica lui Zorobabel şi sora lui Hanania (I Paralipomene 3, 19), ieşind în acest fel din linia davidică. Ştampilele arameene ichud din această epocă corespund probabil colectării dijmelor sau impozitelor, cu privire la care autorităţile persane erau intransigente. Presiunea fiscală părea cu atât mai nejustificată cu cât lucrările de reconstruire a Ierusalimului au fost stopate la începutul domniei lui Artaxerxe I-ul (464-424) de teama unei revolte (Ezdra 4, 6-22), încurajată de răscoala lui Inaros în Deltă.

Pentru a debloca această situaţie, un paharnic evreu al lui Artaxerxe, Nehemia (Neemia 1-2), a obţinut să fie trimis la Ierusalim ca guvernator al Iudeei cu depline puteri pentru a relua lucrările (445). In pofida invidiei guvernatorilor vecini, dar cu sprijinul marelui preot Eliaşib, Nehemia a restaurat zidul de incintă al Ierusalimului în 52 de zile (Neemia 6, 15). După aceea, el a repopulat capitala (Neemia 7, 4-5; 11) şi a ameliorat climatul social, renunţând la partea sa din impozite (Neemia 5) şi decretând o reducere generală a datoriilor. Revenit la Ierusalim după o şedere probabil de un an pe lângă Artaxerxe, în 433, el s-a străduit să facă să fie respectată legea deuteronomică (zeciuiala, şabatul, interzicerea căsătoriei cu femei străine), denunţând chiar prostul exemplu al familiei marelui preot Eliaşib, aliată cu guvernatorii vecini. Sfârşitul guvernatorului Nehemia rămâne obscur. Ştim doar, prin papirusul 30 de la Elefantina, că în 407 Bagohi/Bagoas era guvernatorul Ierusalimului, iar Delaia, fiul lui Sanballat - guvernatorul Samariei, mare preot fiind Iehohanan (Neemia 12, 22).

Misiunea lui Ezdra este datată la al şaptelea an al lui Artaxerxe (Ezdra 7, 8), fără a se preciza dacă este vorba de Artaxerxe I-ul (464-424) sau de Artaxerxe II (404-359), a doua soluţie (398) părând mai probabilă. Potrivit termenilor firmanului lui Artaxerxe, Ezdra era un preot scrib al Legii lui Dumnezeu din ceruri. Misiunea sa, care pare să fi vizat pe toţi evreii din Transeufratene, consta în a reorganiza justiţia şi a face să fie aplicat un cod legislativ unic (Ezdra 7, 25-26), probabil Pentateuhul sau Tora, în care redactarea sacerdotală a unificat diferite tradiţii mai vechi.

Mulţumită sprijinului politic şi financiar al autorităţii persane şi a susţinerii de către căpeteniile tradiţionale, Ezra a dus la bun sfârşit misiunea sa. Noua Lege a fost promulgată la Ierusalim (Ezdra 9) şi ulterior acceptată ca Scrierea Sfântă atât de samariteni cât şi de evreii din ludeea şi din diaspora.

Intr-un context politic regional marcat de revoltele Egiptului, Ciprului şi Sidonului, sfârşitul epocii persane în ludeea şi Samaria ne sunt cunoscute în esenţă prin cele dintâi monede locale (Gaza, Ascalon, Aşdod, Ierusalim, Samaria), prin ostraca (Beerşeva, Arad) şi, mai ales, prin papirusurile arameene găsite într-o peşteră de la Wadi Daliyeh, scrise însă în Samaria (în esenţă, acte juridice de transferuri de sclavi).

Cu excepţia secolului al IV-lea, epoca persană în Palestina pare să fi fost în general paşnică şi prosperă, cu o anumită sporire demografică. Aceasta este adevărat în special pentru ludeea, unde, creşterii naturale a populaţiei rămasă pe loc i s-a adăugat un număr de repatriaţi care, prin formaţia şi cultura lor şi prin folosirea arameicii, au devenit probabil cadrele provinciei. Arameica era limba administraţiei persane; se pare că, în urma misiunii lui Ezdra, s-a pornit copierea Legii ebraice, folosind scrierea arameică, care va deveni mai târziu ebraica pătrată. Intrucât n-a primit repatriaţi, Samaria a rămas mai conservatoare în această privinţă şi scrierea samariteană ulterioară este o dezvoltare directă a scrierii paleoebraice. In schimb,arameica a devenii cu Unui preponderentă în comunităţile diasporei, aşa cum ne arată, mai ales, numeroasele papirusuri juridice, epistolare şi literare, datate de la 515 până la 308, ale comunităţii iudeo-arameene din Elefantina. Aceste papirusuri permit să se sesizeze diferite aspecte, familiale, economice, juridice şi religioase, ale vieţii evreilor în Egipt. Cea mai importantă comunitate din diaspora rămâne totuşi Babilonia, unde dinamismul economic al unor exilaţi ne este revelat prin tablele accadiene ale întreprinderii Muraşu din Nippur”.

Cumpara cartea Ezdra. Neemia. Estera. Vechiul Testament in talcuirea Sfintilor Parinti; Editura Christiana

 

Pe aceeaşi temă

09 August 2017

Vizualizari: 75

Voteaza:

Cartile Ezdra si Neemia 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE