Casatorie, familie, monahism

Casatorie, familie, monahism Mareste imaginea.

INTRODUCERE

Familia a ocupat dintotdeauna un loc central in invatatura crestina referitoare la viata. Conform doctrinei ortodoxe, familia reprezinta un asezamant dumnezeiesc si constituie temelia vietii de obste. Ea se intemeiaza prin casatorie, adica prin legatura dintre barbat si femeie, binecuvantata de Dumnezeu in fata Sfantului Altar. Aceasta legatura rasare din imboldul firesc sadit de Dumnezeu in om: „De aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va alipi de femeia sa si vor fi amandoi un trup” (Efeseni 5, 31). Vorbind despre familia crestina ca binecuvantare venita de la Dumnezeu si cercetand invatatura Bisericii, putem spune ca familia – in acceptiune ortodoxa – are o serie de insusiri fara de care aceasta institutie nu ar putea fiinta.

Institutia familiei trebuie sa fie fundamentata pe legatura dintre un singur barbat si o singura femeie, conform Scripturii: „Fiecare (barbat) sa-si aiba femeia sa si fiecare femeie sa-si aiba barbatul sau” (I Corinteni 7, 2). Sfanta noastra Biserica nu ingaduie legatura dintre un barbat si mai multe femei (poligamia) – practicata pe vremea patriarhilor si mai tarziu, in Vechiul Testament, iar la unele popoare a ramas in practica pana in ziua de azi – intrucat aceasta reprezinta o injosire si o subordonare a femeii mai prejos de statutul sau firesc. Intro familie crestina, femeia trebuie sa fie o partenera de viata in adevaratul sens al cuvantului si impreuna-lucratoare cu barbatul in toate.

Familia trebuie sa fie binecuvantata prin Taina Sfintei Cununii. Sfantul Apostol Pavel numeste casatoria, prin care se infiinteaza familia, Taina mare, dar nu altfel, ci numai daca ea este intemeiata in Hristos si in Biserica (Efeseni 5, 32). Pentru insemnatatea pe care familia o are in viata de obste, binecuvantarea dumnezeiasca este de neaparata trebuinta.

In contextul contemporan modern, foarte multe din problemele esentiale ale naturii umane devin actuale. Intre acestea, la loc de frunte si insistent dezbatuta, este si problema familiei, o notiune si o realitate cu un orizont si un continut vast si dinamic.

In optica si logica crestina, familia este inseparabila de casatorie, mai precis de casatoria ca si taina, fiind practic imposibil sa le abordam distinct.

Monahismul este stare harica, prezenta in comunitatea Bisericii, in marea masa a crestinilor, a Trupului tainic al lui Hristos, cu multe madulare, in care El este „plinirea Celui ce plineste toate in toti” (Efeseni 1,22-23; 4, 4-6) prin Duhul Sfant (Efeseni 4,11-12), Viata ei. Biserica, cuprinde in sine pe toti credinciosii incorporati prin Sfintele Taine: Botezul, Mirungerea si Euharistia, in unitatea de viata si credinta a Duhului Sfant, in Trupul tainic al lui Hristos. In componenta comunitatii Bisericii intra: preotia sacramentala si preotia obsteasca, (I Petru 2,9-10;5,1-3). Monahul face parte din marea masa a crestinilor – madularele Trupului tainic al lui Hristos, unite cu El, prin harul Duhului Sfant (Efes.,1, 23; 5,23), avand ca lucrare misiunea Bisericii, in functie de consacrarea harica (ca membru al preotiei sacramentala sau al preotiei obstesti), contribuind la sporirea si intarirea comunitatii eclesiale. In Biserica pentru fiecare madular, Hristos este jertfa in veci, ce prin jertfa euharistica, infiuzeaza tuturor membrilor, Trupului Sau tainic, duhul de jertfa, dar in acelasi timp este si locasul in care este salasluita toata slava si puterea dumnezeiasca , prin Duhul Sfant.

CAPITOLUL I
VOCATIA FAMILIALA A OMULUI

Din primele pagini si capitole ale Sfintei Scripturi a Vechiului Testament, in cartea Facerea, autorul biblic exprima o „bunavoire” a lui Dumnezeu, aceea de a fi creat pe om, fiinta Sa iubita, regale si preotul intregii creatii, spre implinire in dialog si comuniune cu un „altul”, care ii devine un „aproape”, mai interior chiar decat isi este el insusi. Prin exprimarea faptului ca „a vazut Dumnezeu ca nu este bine ca omul sa fie singur” (Facerea 2, 18), se arata, inca din primele momente ale existentei umane, dorul fiintial al omului de deschidere si dialog, spre comuniune de traire, spre impartasire de sentimente si sperante. Pe buna dreptate, se poate afirma, in deplina consonanta cu teologul occidental Paul Evdokimov, ca „nu exista decat o suferinta, aceea de a fi singur”.

Urmarea acestei constatari din partea lui Dumnezeu a fost crearea, spre ajutorarea barbatului, a primei femei – Eva, mama a neamului omenesc. Crearea Evei din coasta lui Adam are o semnificatie spirituala inalta. O cugetare inteleapta spune ca „Dumnezeu a creat femeia din coasta barbatului cu un scop. Nu din capul lui, pentru ca sa-l stapaneasca, si nici din picioarele sale, pentru a nu fi calcata in picioare, ci dintr-o parte de sub bratul sau protector, incat sa mearga alaturi pe drumul vietii”. Ea nu a fost create din capul acestuia, pentru a deveni superioara si conducatoare a lui, nici din picioarele sale, ca una ce ar fi fost in istorie si in viata personala inferioara si umila, nici din mainile lui, ca o simpla extensie a acestuia si pentru a-i implini sarcinile si responsabilitatile lui, ci din coasta sa, dintrun loc mult mai apropiat de inima sa, de sufletul sau, decat celelalte organe, confundandu-se, prin dragoste, cu insasi fiinta lui.

De atunci si pana la sfarsitul vietii pe pamant, barbatul si femeia se vor cauta necontenit, isi vor cauta implinirea unul alaturi de celalalt si prin aceasta vor cauta sa fuga de singuratate unul in bratele celuilalt, sub ocrotirea vietii si inimii celuilalt. Barbatul si femeia – is si isa – isi vor cauta fiecare jumatatea, „sufletul pereche” si nu vor trai cu adevarat viata decat prin descoperirea lui.

Cautarea constituie tensiunea esentiala si existentiala a vietii lor, ratiunea fericirii lor, iar aflarea – sensul ei suprem. Prin urmare, barbatul – urmasul lui Adam – isi va cauta coasta lipsa – femeia sa, fara de care niciodata nu mai este om deplin, iar femeia isi va cauta locul din care a fost luata si creata , cei doi intalnindu-se si implinindu-se astfel pentru totdeauna.

Omul are o vocatie familiala, se implineste deplin, ca fiinta, si isi actualizeaza plenar toate potentele fiintei sale doar in comuniune si impartasire de fiinta si sens. Cel mai adesea, iluzia, arareori realitatea, fericirii sale o gusta alaturi de o alta persoana. In timp ce marile tragedii ale lumii si vietii, in general, si, in particular, cele personale sunt traite in singuratate si tacere, bucuriile sunt experiate in comuniune si daruire. In vreme ce omul simte nevoia sa-si limiteze suferinta, izoland-o doar la propria fiinta si sperand astfel sa o elimine, el isi comunica bucuria pentru a fi traita deplin, dorind sa o impartaseasca si sa o multiplice. Daca suferintele personale, ca nedeplinatati si prilejuri de smerire, sunt traite intens si personal, bucuriile, ca prilejuri de realizare de sine, capata valoare reala doar prin impartasirea lor celor apropiati si confidenti.

Fiinta umana isi arata vocatia ei esentiala, familiala, chiar si in afara familiei, prin persoanele solitare sau din viata monahala. Atat persoana celiba, purtand in sine nostalgia comuniunii, cat si monahul, ridicandu-se printro viata de asceza trupeasca si sufleteasca la „chipul ingeresc” de vietuire, apartin marii familii umane si sunt incorporati familiei Bisericii, prototip al relatiilor dintre barbat si femeie si conducand spre Arhetip – Sfanta Treime. Astfel, indiferent careia dintre cele doua forme sociale de vietuire i-ar apartine – fie cea mireneasca, fie cea monahala –, omul isi manifesta vocatia comunitara, de fiinta dialogica si, in mod special, cea familiala. Daca cei care traiesc in lume si in societate poarta mare parte a dialogului cu semenii si cu ei insisi, cei ce traiesc in absenta semenilor, in singuratate si recluziune, poarta dialogul, pe aripile rugaciunii, cu Parintele Ceresc.

Aceasta inalta trasatura a sufletului omului face parte din caracterul nealterabil al „chipului lui Dumnezeu”, dupa care a fost creat. Si precum Creatorul sau este Treime de Persoane, la fel si omul tinde sa exprime acest raport in viata sa. Iubirea intratrinitara, ce caracterizeaza relatiile dintre Persoanele Sfintei Treimi, isi are corespondent si reflexie in relatiile de iubire si daruire dintre oameni, incat se poate afirma ca, pe masura cultivarii si extinderii iubirii sale la semenii sai, fiinta umana isi actualizeaza virtualitatile chipului divin, pe care il poarta in sine, conducandu-l spre asemanarea cu Parintele sau Ceresc. Maximum de iubire devine astfel maximum de har si plinatate de sfintenie.

Vocatia familiala a fiintei umane este una esentiala si originara, data ei prin creatie si inscrisa in profunzimile sale, in insusi chipul lui Dumnezeu, pe care il pastreaza in strafundurile fiintei sale. In masura in care isi implineste aceasta vocatie, fie in cadrul marelui neam omenesc, fie in cadrul familiei ecleziale, care este Biserica, sau a celei restranse – caminul sau –, ea da expresie chipului sau dumnezeiesc si pune in lucrare darurile acestuia. Maximum de iubire devine astfel maximum de apropiere si asemanare cu Dumnezeu.

Traind in golul singuratatii, ea lasa neactualizata trasatura cea mai importanta a chipului sau divin, izolandu-se si privandu-se ea insasi de impartasirea de Dumnezeu si de darurile Sale suprafiintiale.

CAPITOLUL II
FAMILIA – GARANTIE A TRAINICIEI SI PROGRESULUI SOCIETATII

Din relatarea biblica, in textele mentionate (Fac. 2, 23-24; Fac. 1, 28), s-a desprins clar scopul casatoriei: intrajutorarea si raspunderea reciproca a sotilor in toate imprejurarile vietii, cat si nasterea si cresterea de copii. Cel care a sadit in firea omului tendinta de unire a barbatului cu femeia, pentru a naste si creste copii, a tinut seama si de greutatile cu care se cresc copiii pana ce ajung sa-si castige existenta prin munca lor; de aceea a si pus o limita in firea femeii, pentru nasterea de copii, la o varsta care ii va ingadui sa poata creste, in ace-leasi bune conditiuni si pe ultimul copil ca, si pe cei nascuti mai inainte.

Biserica Ortodoxa Romana, socotita ca cea mai legata institutie de neamul nostru, pentru rolul pe care l-a indeplinit pe tot parcursul formarii lui si dupa aceea in toate imprejurarile grele in care a fost nevoit sa traiasca, in provincii despartite, a legat de constiinta romanilor care se casatoreau, o data cu binecuvantarea casatoriei lor (unindu-i pentru toata viata) si datoria patriotica de a naste cat mai multi copii si de a-i creste si educa in asa fel incat, cu toata starea de umilinta in care erau tinuti in societate, sa fie mandri de originea si neamul lor. Pentru intarirea acestei constiinte, Biserica Ortodoxa venea in sprijin si cu exemplul familiilor preotilor ei. In acelasi scop, in masura in care imprejurarile i-au ingaduit sa aiba un cler mai bine format din punct de vedere cultural, Biserica Ortodoxa a indeplinit si rolul de luminatoare a poporului, facand din tindele bisericilor si ale manastirilor primele scoli pentru copiii neamului.

Influenta Bisericii asupra casatoriei si familiei a scazut insa mult dupa adoptarea in Romania a codului civil francez, la sfarsitul anului 1864. Prin acest cod s-a impus caracterul civil al casatoriei. Casatoria era reglementata ca orice contract; iar incheierea ei avea la baza mai mult interesele materiale decat afectiunea dintre soti, ceea ce s-a rasfrant pagubitor si cu privire la indisolubilitatea casatoriei, ingaduindu-se despartirea sotilor pentru cele mai neinsemnate motive, cuprinse de obicei in formula: nepotrivire de caracter. La randul ei, despartirea cu usurinta a sotilor s-a resimtit pagubitor asupra cresterii copiilor atat din punct de vedere fizic cat si din punct de vedere psihic si moral.

Pentru inlaturarea acestor consecinte, pagubitoare insasi trainiciei neamului, regimul democrat popular instaurat in tara noastra dupa 23 august 1944 a dat o noua reglementare casatoriei si familiei, prin legea numita Codul Familiei, intrata in vigoare de la 1 februarie 1954. Aceasta lege, stabilind chiar prin art. 1 ca „Familia are la baza casatoria liber consimtita intre soti”, a tinut sa accentueze pe de o parte aspectul juridic al raportului dintre casatorie si familie, iar pe de alta parte inalta semnificatie morala si sociala a casatoriei. Fiind baza familiei, casatoria este reglementata cu deosebita grija si ocrotita ca si familia. De aceea, numai casatoria incheiata cu scopul de a intemeia o familie merita sa fie cinstita si ocrotita ca atare. Astfel, daca la incheierea unei casatorii nu se are in vedere intr-adevar intemeierea unor familii, cu responsabilitatile si datoriile ce stau la baza ei, ci realizarea unor scopuri care n-ar putea fi obtinute pe alte cai, acea casatorie nu este ocrotita de lege, si avantajele urmarite prin incheierea ei, chiar daca ar fi fost obtinute, sunt anulate. Casatoria nu poate fi incheiata pe tocmeala sau pe inselaciune, ci numai pe afectiunea efectiva dintre cei care se unesc, respectand toate conditiile prevazute de lege, ca o garantie a indeplinirii scopului casatoriei. In primul rand se are in vedere ca familia ce se formeaza prin incheierea casatoriei sa fie o familie sanatoasa atat sub raport fizic cat si moral.

Pentru ca familia sa-si poata indeplini rolul important ce-i revine ca celula a societatii, cu membri sanatosi atat din punct de vedere fizic cat si din punct de vedere moral, in Codul Familiei au fost prevazute toate conditiile corespunzatoare acestui scop, cu privire la cei care se casatoresc. Astfel s-a prevazut o varsta minima, care presupune aptitudinea fizica a viitorilor soti pentru a da nastere la copii sanatosi (18 ani pentru barbat isi 16 ani pentru femei); s-a prevazut verificarea prealabila a sanatatii lor, fizica si psihica, interzicandu-se casatoria unui alienat sau debil mintal (art. 9 si 19 C.F.). Tot din considerente de ordin biologic s-a interzis casatoria intre consangeni, in linie directa in mod absolut, iar in linie colaterala pana la gradul al IV-lea, tinandu-se seama de constatarea care s-a facut ca din casatorii consecutive incheiate intre rude de sange prea apropiate, rezulta copii cu debilitati fizice si psihice, ducand astfel la degradarea neamului. La oprirea casatoriei intre asemenea rude s-a luat in considerare si elementul bunei cuviinte si respectului care trebuie sa caracterizeze raporturile dintre ele.

Liberul consimtamant si egalitatea deplina dintre barbat si femeie la incheierea casatoriei constituie si garantia ca ambii soti si-au asumat de buna voie si indatoririle legate de actul casatoriei. Consimtirea libera presupune insa afectiunea reciproca dintre viitorii soti, afectiune care va trebui cultivata si manifestata permanent, pentru ca ea se va rasfrange cu consecinte dintre cele mai binefacatoare asupra cresterii si educatiei copiilor.

Biserica Ortodoxa Romana a apreciat si a sprijinit, prin toate mijloacele ei, reglementarea data Casatoriei si familiei, prin Codul Familiei, pentru ca are in vedere atat scopul cat si caracterele casatoriei crestine cuprinse in definitia data de jurisconsultul roman Modestin casatoriei: monogamia, indisolubilitatea casatoriei si egalitatea sotilor, atat in raporturile dintre ei cat si cu privire la drepturile si obligatiile fata de copii. Importanta pe care o acorda Statul casatoriei si familiei, precum si obligatiile pe care el si le-a asumat pentru sprijinirea acestor institutii, ca sa-si ajunga scopul, in cele mai bune conditii, se desprind clar din Codul Familiei care, in art. 1, prevede: „In Romania, Statul ocroteste casatoria si familia; el sprijina, prin masuri economice si sociale dezvoltarea si consolidarea familiei. Statul apara interesele mamei si copilului si manifesta deosebita grija pentru cresterea si educarea tinerei generatii. Familia are la baza casatoria liber consimtita intre soti. In relatiile dintre soti, precum si in exercitarea drepturilor fata de copii, barbatul si femeia au drepturi egale. Drepturile parintesti se exercita numai in interesul copiilor”.

Masurile prin care Statul isi indeplineste obligatiile pe care si le-a luat pentru ocrotirea casatoriei si familiei, pentru dezvoltarea si consolidarea familiei, pentru apararea intereselor mamei si copilului si pentru cresterea si educarea tinerei generatii, sunt bine cunoscute: crese, gradinite, scoli pentru copii cu deficiente sau dezvoltare mintala intarziata, plasament familial pentru copiii fara parinti, platind pentru intretinerea acestor copii, incurajarea adoptiei si infierii unor asemenea copii fara parinti, ajutoare mamelor care nasc si cresc copii, ocrotirea femeilor in timpul sarcinii, obligand institutiile unde lucreaza sa le fereasca de mediul toxic, de munci prea grele, de ture de noapte; concedii cu plata prenatale si postnatale; concedii pentru ingrijirea copilului, fara intreruperea continuitatii in munca la stabilirea dreptului la concediu dupa reincadrare, s.a. De aceea nu ne vom mai referi la ele. Ne vom referi insa la unele obligatii ale sotilor, a caror neindeplinire, daca se va continua, va avea consecinte dintre cele mai nefavorabile nu numai asupra trainiciei si dezvoltarii familiei, ci si asupra trainiciei si progresului neamului. In acest sens, mentionam constatarea ce s-a facut ca tot mai multi soti recurg cu usurinta la desfacerea casatoriei, chiar daca au doi-trei copii. Pentru a le da mai mult timp de gandire asupra motivelor care au determinat slabirea afectiunii dintre ei, precum si asupra raspunderii pe care o au fata de copii, Statul a reglementat procedura de divort cu termene mai mari, cu prilejul carora instanta a sfatuit tot mai insistent pe soti sa renunte la despartire si in interesul lor, dar mai ales in interesul copiilor. In multe cazuri s-au obtinut rezultatele scontate, sotii renuntand la actiunea de divort.

Exista insa o alta categorie de soti care se impotrivesc, prin tot felul de mijloace, ca sa aiba copii.

Insa cresterea natalitatii si intarirea familiei reprezinta laturi importante ale politicii de Stat. Ele incumba insa si raspunderea fiecarui cetatean fata de societate, fata de destinul natiunii. Generatiile de azi raspund pentru viitorul poporului si sa nu uitam ca urmasii nostri ne vor judeca si prin aceasta prisma, a responsabilitatii noastre fata de interesele de perspectiva ale tarii. Vitalitatea si vigoarea poporului roman (aparate de stramosii si parintii nostri, care, in pofida conditiilor vitrege nu au lasat sa se stinga neamul) au constituit un factor pozitiv in consolidarea si afirmarea permanentei noastre pe teritoriul national, in asigurarea progresului in Romania.

Intensificarea muncii de educare a tuturor cetatenilor in spiritul dragostei fata de familie, in vederea consolidarii ei (ca celula si garantie a trainiciei si progresului societatii) este sprijinita de Biserica Ortodoxa Romana fara nicio rezerva.

CAPITOLUL III
FAMILIA CRESTINA – LABORATOR AL DESAVARSIRII MORALE

Familia este cea mai veche institutie pe care o cunoaste omenirea. Ea face parte din insasi ordinea creatiei , intrucat „cuplul barbat-femeie, in paradis, a fost un cuplu conjugal". Precum afirma teologia ortodoxa, omul este, prin insasi originea sa, o „fiinta conjugala" , barbatul si femeia avand o vocatie comunitara, fiind creati unul pentru altul. Prin crearea primei femei, Eva, Dumnezeu a umplut golul fiintei lui Adam, printro persoana asemenea lui, de un chip cu el, de aceeasi fiinta cu el.

Functiile familiei si importanta ei pentru om sunt multiple. Dintro perspectiva psihologica, sunt identificate functia biologica sau reproductiva, prin intermediul ei perpetuandu-se specia umana; formativ-educativa, din perspectiva indatoririi parintilor de a veghea la cresterea fizica si spirituala a copiilor; economica; de socializare; de solidaritate; afectiv-sexuala. Din punct de vedere psihopedagogie, sunt identificate: dimensiunea procreativa, de socializare, sexuala, rezidentiala, economica si emotionala a familiei, iar ca functii esentiale ale acesteia sunt analizate: sustinerea fizica si grija fata de membrii familiei; cresterea numarului lor, prin nastere sau adoptie; socializarea copiilor pentru rolurile de adulti; controlul social al membrilor, pastrarea moralitatii familiei si a motivatiei de a face performanta in familie si in alte grupuri; producerea si consumul de bunuri si servicii. Tipurile de familie sau de convietuire au primit numeroase denumiri. Se vorbeste, astfel, despre „familia nucleara" sau traditionala, alcatuita din mai multi membri si care s-ar afla intro stare de pronuntata criza. Locul ei ar fi oarecum preluat de „familiile extinse", de familiile „amestecate" sau „recombinate" ori „reconstruite", de familiile „fara copii", de familiile „cu un singur parinte" sau „monoparentale", de „cuplurile care coabiteaza" si de „casatoriile conventionale", iar mai nou de „cuplurile homosexuale".

Dintre criteriile sau motivatiile in alegerea partenerului de viata, cele mai importante sunt: proximitatea, complementaritatea, atractia personala, compatibilitatea, alegerea si convietuirea. Persoanele intra in relatie de prietenie, care se poate apoi transforma sau nu in casnicie, in baza principiului similaritatii sau „al intiparirii", ori al „complementaritatii". „Decizia maritala", asa cum este ea numita in literatura de specialitate, „este o decizie importanta, rezultat al unui proces complex, nu intotdeauna inteles si obiectivabil, bazat mai ales pe constientizarea propriilor sentimente, dar influentat de parinti, prieteni, conjunctura, societate". In alegerea pe care o face, fiecare partener tine cont de: aspectul exterior, care sta la baza primelor emotii ce se creeaza intre cele doua persoane, de trasaturile de personalitate, de potentialul economic, de sistemul de valori si credintele, de aptitudinile, abilitatile si interesele speciale si de dorintele sau sperantele tainice, nutrite in legatura cu persoana iubita.

Un analist al problemelor familiei contemporane facea observatia ca atat barbatii, cat si femeile pornesc cel mai adesea in viata de familie, fara a avea cunostinte minime despre nevoile elementare ale partenerului, ba chiar necunoscandu-se nici pe ei prea bine.

Din punctul de vedere al credintei crestine, familia reprezinta o scoala a virtutilor, un altar de jertfire al sinelui, spre inaltarea unui mod comunitar de viata, bazat pe dragostea si daruirea reciproca a sotilor unul fata de altul si al amandurora, fata de copiii cu care Dumnezeu le binecuvinteaza si le impodobeste existenta. Asezata pe „iubirea reciproca izvorata din sinceritate" , ea raspunde acelui dor fiintial al omului de a avea un „acasa", un loc privilegiat si binecuvantat in care sa isi gaseasca de fiecare data refugiu, alaturi de persoanele iubite, carora sa le impartaseasca trairile sale intime, pentru a pasi mai departe si alaturi de ei prin evenimentele si experientele vietii.

Intro familie crestina, sotul si sotia sunt impreuna sfatuitori si lucratori in dobandirea mantuirii personale, a mantuirii sufletului pereche, a casei sau caminului cu care Dumnezeu le-a binecuvantat viata si, in masura in care este posibil, a celor apropiati, prin tot exemplul si indemnul catre fapta cea buna. „In Hristos si in Biserica", relatiile dintre cei doi soti sunt spiritualizate, induhovnicite, in sensul ca, avand drept Cap pe Hristos, sotii sunt impreuna egali intre ei si vrednici colaboratori cu Hristos in lucrarea desavarsirii spirituale. Sfintii Parinti au explicat la modul sublim specificul lucrarii fiecaruia dintre soti, in cadrul familiei crestine, precum si relatiile ce trebuie sa existe intre acestia.

Sf. Ioan Gura de Aur, spre exemplu, in plina epoca sclavagista, cand inca era perpetuat dreptul „stapanului" de viata si de moarte asupra slugilor sale, ba chiar si asupra sotiei si copiilor sai, folosind cuvantul de „isotimie", ce semnifica deplina egalitate de cinstire si demnitate care trebuie sa existe intre cei doi soti, spune ca familia este organizata ca o armata, implicata in acest „razboi nevazut" impotriva raului si in vederea dobandirii mantuirii. Si ca orice oaste, ea se bazeaza pe o ordine stricta si o ierarhie precisa. In baza acestora, locul intai, de strateg, il ocupa, in mod negresit, sotul sau barbatul. Femeia sau sotia, in cadrul acestei ierarhii lumesti si duhovnicesti, „are locul doi”, precizeaza clar Sfantul Ioan, „dar are si ea un rol si aceeasi cinste cu cel dintai”. Relatia intre conducerea din partea sotului si supunerea din partea sotiei nu este de la superior la inferior, ci „o relatie de cooperare, de sinergie".

Sfantul Ioan considera ca lupta pentru suprematie in familie, intre soti, este un efect al pacatului stramosesc, insa ea poate fi depasita in plan spiritual. Supunerea femeii fata de barbat nu este inteleasa de Sfantul Ioan ca o „supunere oarba”, nici macar ca o „supunere de la natura”, ci o „supunere catre Dumnezeu”. Virtutea care face supunerea placuta si deplina, iar autoritatea blanda si usoara, este iubirea. Simtind ca este iubita, femeia „devine si ea iubitoare”, iar barbatul, la randul sau, vazand ascultarea si dragostea sotiei sale, devine si el „ingaduitor si bland”. In acest mod, lupta pentru intaietate se transforma, in familia crestina, intro slujire reciproca a sotilor, unul fata de altul, ba chiar si a ambilor fata de intreaga familie. Insa, chiar si intro astfel de relatie ideala intre ei, cei doi soti trebuie sa vegheze ca „nici dragostea barbatului sa nu ingamfe pe femeie, si nici supunerea acesteia sa nu ingamfe pe barbat” , pentru ca buna lor relatie de iubire si daruire, de sprijin si ajutor reciproc, sa nu aiba de suferit.

Numindu-o pe sotie „tovarasul vietii noastre si al corabiei acesteia”, „liman” si „cea mai puternica doctorie de veselie” , Sfantul Parinte deduce egalitatea dintre soti si din responsabilitatile specifice pe care le are fiecare in cadrul familiei, responsabilitati care, desi distincte, sunt deopotriva de importante.


CAPITOLUL IV
MONAHUL CA MISIONAR AL LUI HRISTOS

Misiunea Bisericii in lume a crescut considerabil dupa Revolutia din 1989. O data cu rasturnarea ideologiilor de provenienta marxist- leninista, ce vizau indoctrinarea omului in general si a tinerilor in special, are loc un reveniment spiritual de care societatea romaneasca beneficiaza, acceptand si incurajand viata monahala prin reorganizarea ei, precum si prin libertatea religioasa acordata de societatea democratica.

Mesajul transmis de la catedra sau amvonul Bisericii urmareste realizarea comuniunii omului cu Dumnezeu, ceea ce presupune o permanenta pregatire in virtute pentru a primii sfintenia. Sfintenia este rezultatul nevointelor ascetice, si inseamna a trai deplin in Hristos si biserica Sa. Idealul educatiei crestine consta in a cultiva toate fortele de care dispune omul ca fiinta psihofizica prin conlucrare cu harul divin, tinzand continuu la „realizarea valorilor ideale si la idealizarea fortelor reale, deci la idealism activ” . Starea ideala din punct de vedere crestin este deci Sfintenia.

Astazi biserica prin toate mijloacele trebuie: „sa se foloseasca cu mai mult curaj si cu mai multa putere de limbajul socio-cultural al epocii in care traim, in functie de spatiul geo-politic si etnic, astfel incat mesajul evanghelic sa fie vestit cu putere multa.”

Monahismul ca slujire si jertfa este starea de fericire deplina ce are ca metoda de actiune fecioria lui Hristos, fecioria: gandului, faptelor, propovaduirii si a misiunii depline. Premisele misiunii astazi cer cu necesitate colaborarea si implicarea activa in slujba societatii. Monahul ca misionar, chiar daca este retras in „liturghia ingereasca, sau rugaciunea intima” trebuie sa fie cu „picioarele pe pamant” constientizand faptul ca mantuirea si cunoasterea lui Dumnezeu se realizeaza prin comuniune si conlucrare cu lumea. Implicarea monahului in slujba fratilor este adesea catalogata de societatea civila ca o afacere comerciala, al carui obiect de tranzactie este Dumnezeu, aducandu-se drept argumente greselile comise de falsii monahi ce au intrat in manastire cu gandul de a denigra si a improsca cu noroi jertfa inestimabila a lui Hristos, aducem drept exemplu cazurile „fratilor cu atitudini necuviincioase”, a celor nedemni de a purta statutul si numele de om, a celor care nu recunosc ca sunt obiectul iubiri si purtatori ai chipului lui Dumnezeu.

Eforturile monahului pentru realizarea bunurilor spirituale sunt axate pe exigentele voturilor calugaresti: saracia de buna voie, ascultarea si fecioria sau sfintenia trupului. Toate acestea ii permit sa se modeleze mai mult dupa Chipul lui Hristos, decat dupa chipul celor materiale. Monahul urmareste sa dezlege misterele lumii depasind lumea materiala ce inrobeste prin tendinta data ei de pacat. Lumea este creata de Dumnezeu ca bun, perfect, fiind darul primit de om, dar prin pacat omul a stricat-o, a facut-o obiect si scop al vietii sale. In esenta lumea este buna, chir daca rau exista ca manifestare si lipsa a binelui. De aceea monahul nu fuge de lume pentru ca traieste in lume, insa el refuza sa devina sluga cea buna a celor materiale, el urmareste realizarea fortelor spirituale transpuse intr-o sfera materiala facand clara dorinta originara si tendinta naturala a omului dupa libertate, lucrand neincetat ca un inger in trup spre transfigurarea si sfintirea tuturor celor ce exista, avand drept recompensa viata cea adevarata. Deci, monahismul ortodox nu este o fuga de lume, cum insinueaza anumiti necunoscatori contemporani. El este o retragere din valtorile ispitelor lumii, dar nu o rupere a legaturilor cu lumea. Retragerea aceasta este legata de multe renuntari avand ca principiu de baza pe ordinea de zi slujirea lui Dumnezeu si slujirea aproapelui, principiul in care se cuprinde „toata Legea si proorocii” asa cum a spus Mantuitorul Iisus Hristos. Pentru aceea, precum portile manastirilor, tot asa si inimile noastre, ale monahilor sunt deschise tuturor, iar munca ce se desfasoara intre zidurile manastirilor este pusa in slujba aproapelui anonim, ce are nevoie de dragostea noastra si de undelemnul faptelor noastre bune – spre lauda si preamarirea singurului si adevaratului Dumnezeu Creatorul si Facatorul tuturor.

Pasiunea pentru acest stil de viata se contureaza inainte de „primirea ingerescului chip”, si se intareste in scolile monahale sau manastiri unde cunoasterea lui Dumnezeu prin rugaciune este impletita cu munca „bratelor – parintesti”. Acest comandament merge pana acolo incat nimeni nu poate fi primit in randul celor alesi de Dumnezeu, daca nu se invredniceste a lucra cu frica si cu cutremur ( Filipeni 2, 12 ), pentru a-si asigura buna existenta atat materiala cat si spirituala, fiind stapanit de indemnul Sfantului Apostol Pavel care scria Tesalonicenilor: „noi n-am fost fara de randuiala, cand ne-am aflat la voi, nici n-am mancat de la cineva, paine in dar, ci cu munca si cu truda am lucrat noaptea si ziua, ca sa nu impovoram pe nimeni dintre voi” ( 2 Tesaloniceni 3,7-8 ).

Pentru aceea, activitatea monahala vizeaza realizarea unui cadru deplin in care problemele, nevoile si necazurile societatii actuale sunt depuse, spre a fi rezolvate sau sfintite, prin tactul si intelepciunea monahala.

CAPITOLUL V
MONAHISMUL – MIJLOC DE STABILITATE SPIRITUALA ASTAZI

Monahismul ca traire deplina a Lui Hristos prin credinta este pus in slujba lui Dumnezeu si a lumii, el este partea conciliatoare a societatii postmoderniste in care demnitatea umana este calcata in picioare de pragmatismul si libertinajul eminamente umanist. Astazi monahismul prin Biserica: „poate feri demnitatea naturii umane de toate fluctuatiile de pareri care, de exemplu, fie ca dispretuiesc trupul omenesc, fie ca il exalta fara masura.” Rugaciunea, smerenia si ascultarea divina din mediul monahal sunt pentru societatea contemporana absorbita in viteza secolului drept model de existenta decenta, normala.

Nici o lege umana nu poate asigura atat de bine demnitatea personala si libertatea omului ca Evanghelia lui Hristos incredintata Bisericii, pe care monahismul o aplica cu sarguinta si dragoste revarsand catre lume „toata darea cea buna pogorata de la Parintele luminilor” in urma iconomiei neincetate ce se realizeaza prin randuiala monahala, pentru ca „Biserica are nevoie de promovarea valorilor evanghelice in cadrele valorilor adevarate si autentice de azi.”

Coordonata spirituala a monahismului este data de vocatia specifica celor cel slujesc deplin pe Dumnezeu. Monahul prin excelenta s-a rupt de grijile lumii pentru a se dedica total lui Dumnezeu indeplinind prin conlucrare si munca asidua misiunea la care este chemata intreaga creatia, aceea de a liturghisii prin cuvant si fapte impreuna cu ierarhia cereasca.

Monahismul ca slujire deplina a lui Hristos este factor de stabilitate spirituala astazi pentru ca reveleaza prin traire Sfanta Evanghelie in care sunt cuprinse leacurile ce purifica si inalta fara incetare moravurile popoarelor. Prin bogatiile de Sus, ea da rodnicie din interior calitatilor spirituale si inzestrarilor fiecarui popor si fiecarei epoci, le intareste, le completeaza si le reface in Hristos. Misiunea monahismului este aceea sa cultive persoana umana in mod integral si armonios si sa-i ajute pe oameni in indeplinirea indatoririlor la care sunt chemati cu totii, dar mai ales crestinii, uniti frateste intr-o singura familie umana, Biserica unde toate sunt tinute in unitate prin dragoste divina ce se jertfeste cu fiecare crestin in parte. „Misiunea are nevoie de a fi retraita ca o miscare a libertatii si iubirii in Hristos - o miscare a eliberarii de noi insine si de mentalitatile noastre preconcepute, de temeri si prejudecati, catre acceptarea voii lui Dumnezeu cu o credinta din toata inima.”

In viata cotidiana trebuie promovate demnitatea persoanei umane, vocatia ei integrala si binele intregii societati, deoarece intelegem Biserica: “ca o institutie asezata in lume, slujind lumea si utilizand liber mijloacele aflate la dispozitie in lume…” . Biserica propovaduieste Evanghelia, dar trebuie sa se preocupe in continuare de cei care au primit-o, asigurandu-le toate cele necesare pentru o traire plenara a acesteia in viata cotidiana.

Urmarind sa arate oamenilor calea regasirii si fericirii pierdute prin pacat, monahismul redescopera prin retragerile sale duhovnicesti adevarul mantuitor pe care Fiul lui Dumnezeu l-a adus omenirii prin jertfa Sa. Monahismul adanceste legea morala prin trairea intensa a poruncii lor si sfaturilor evanghelice pe care le actualizeaza prin lucrarea si rugaciunile realizate pentru omul contemporan. Astazi procesul umanist a transformat omul dandu-i impresia ca el este principiul tuturor lucrurilor. Marturisirea pacatelor prin Taina Spovedaniei fata de preot fiind abolita, omul a devenit gestionarul propriilor sale constiinte adormita de sistemul permisiv asa zis modern, astfel gandirea lui Hristos ca mijloc comunitar este marginalizata sau chiar uitata. Monahismul combate viata pusa in slujba materiei pe care o duce omul din zilele noastre, aducand drept argument valenta spirituala (sufletul) care cere cu necesitate alipirea lui de Dumnezeu, dar acest ideal se realizeaza prin sfintirea trupului, omul devenind spiritual sau sfant.

Deplinatatea vietii traita in monahism completeaza si sustine necesitatea de divinitate in societatea contemporana. Prin monahism, Duhul lui Dumnezeu alunga pacatele lumii, rautatea din lume, prin legatura intima cu Hristos cel ce izbaveste pana la sfarsitul veacurilor pe cei ce se incorporeaza in Biserica Sa. Viata ascetica cu slujbele si rugaciunile realizate prin randuiala monahala dau o dimensiune cereasca lumii, pentru ca in chip nevazut se uneste cerul cu pamantul. Regulile monahale sunt in conflict real cu regulile societatii si civilizatiei moderne. Daca in monahism vorbim de ascultare si libertate in ascultare de Hristos, in societatea moderna vorbim de libertate inteleasa ca libertinaj. Misiunea monahismului in societatea contemporana este aceea de a o apropia lumea de Hristos prin participarea activa in Biserica. Deci, drumul pe care il deschide monahismul este cel al Bisericii, pentru ca numai prin ea umanitatea ajunge sa dainuiasca vesnic alaturi de Dumnezeu.

CONCLUZII

Sfanta Scriptura numeste unirea conjugala a barbatului cu femeia cu termenul de "cunoastere". Despre Adam se spune ca "a cunoscut pe femeia sa si ea a zamislit si a nascut" (Gen. IV, 1). "Cain a cunoscut pe femeia sa, care a nascut" (Gen. XIX, 6).

Pentru ca oamenii sunt creati dupa chipul lui Dumnezeu, comuniunea persoanelor omenesti in casatorie se numeste "cunoastere", nu in sensul de "stiinta" a celuilalt, ci de experiere a prezentei fiintei celuilalt care ni se ofera ca dar, insa in daruirea noastra totala spre el. Daruindu-se barbatului, ca el s-o cunoasca, femeia accepta sa fie gandita, descoperita de cel caruia i se daruieste.

Casatoria este un mod de viata, o expresie dinamica a iubirii cu adevarat libere de orice patima, o chemare a omului concret, barbat si femeie, sa paseasca impreuna pe calea desavarsirii. "Asadar, casatoria nu este cunoscuta ca un mod de viata inchis si individual, ci ca posibilitatea de a realiza ceea ce trebuie sa devenim, arzand de iubire" .

Monahul este fara doar si poate reprezentantul consacrat al lui Dumnezeu pe pamant, de aceea el trebuie sa vegheze neincetat fiind pregatit sa raspunda cu credinta tuturor incercarilor pe care Dumnezeu le randuieste. Ravna si zelul sau pastoral, misionar trebuie sa activeze metodele sfinte pe care Hristos le daruieste celor ce-L iubesc, pentru a salva si mantui omenirea.

Devotamentul slujirii lui Dumnezeu trebuie sa depaseasca portile manastirii, atingand permanent cu mirul bucuriei sufletul celor ce inca il mai cauta pe Dumnezeu.

Pregatirea intelectuala a monahului trebuie sa izvorasca din credinta, pentru ca numai prin credinta se pune in valoare lumina adevaratei cunostinte ce rasare din Hristos- Dumnezeu – Soarele dreptatii. Nu trebuie uitat faptul ca responsabilitatea monahala are si o doza istorico-culturala pe care poporul roman o cunoaste dintru inceputul sau.

Monahismul in Biserica ortodoxa este concretizarea vie a Sfintei Evangheliei a lui Hristos practicata dintru inceput in familiile crestine prin asceza si abstinenta. Primii crestini traiau cu nazuinta ca Hristos este cel ce se face prezent in viata lor prin Biserica Sa, El fiind principiu unificator si sustinator al vietii. Lucrarea spirituala a monahismului este o pogorare permanenta a lui Hristos prin Duhul Sfant, asa cum ne invata Sfanta Scriptura prin cuvantul Mantuitorului cand zice: „Si iata Eu cu voi sunt in toate zilele pana la sfarsitul veacului” (Matei 28, 20).

Stefanel Gheorghe

Despre autor

stefanel gheorghe stefanel gheorghe

Colaborator
18 articole postate
Publica din 25 Februarie 2011

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 1920

Voteaza:

Casatorie, familie, monahism 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE