Cat de departe poti sa vezi cu ochiul inimii si cu ochiul mintii?

Cat de departe poti sa vezi cu ochiul inimii si cu ochiul mintii? Mareste imaginea.

După o toamnă ploioasă, cu inundaţii şi alunecări de teren, ne regăsim, cu cinci zile înainte de sfinţirea mănăstirii de la Petru Vodă, seara târziu, cu părintele Iustin Pârvu, într-o chilie. Mai erau câteva persoane, toţi fiind preocupaţi de reuşita sfinţirii care trebuia să se producă la Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, pe 8 noiembrie, anul 2005, când e şi hramul bisericii de altfel. Frigul şi ploaia deasă de afară ne apăsau insinuându-se în toată discuţia, toate scenariile noastre şi toată „regia" desfăşurării evenimentului fiind modificate de condiţiile climaterice prezente. Drumul îngust spre mănăstire risca să fie total impracticabil. De asta mergeam mai mult pe varianta „de avarie", adică a vremii proaste, decât pe cea ideală, a vremii bune. Părintele Iustin ne opreşte însă:

- Măi, lăsaţi discuţiile astea despre vreme! O să fie soare şi toată lumea o să stea în curtea mănăstirii! Aşa că trebuie să judecăm toate lucrurile plecând de Ia această situaţie. Nici n-are cum să fie altfel!

Intr-adevăr, de pe 7 noiembrie, după amiaza, norii s-au risipit ca împinşi cu palma de pe cerul lor, iar in ziua de 8 noiembrie, când sunt sărbătoriţi Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, soarele preluase, parcă, frâiele întregii manifestări. Cei peste şapte mii de oameni veniţi, mare parte pe jos, la sfinţire, au făcut o baie de lumină şi de căldură în curtea mănăstirii.

Intr-adevăr, „cum putea să fie altfel"?

Şi nu era vorba de vreo viziune, ci era vorba de optimism. Chiar aşa: de optimism!

De optimism şi răbdare. Acestea au fost, de altfel, coordonatele pe care „s-a mişcat" părintele Iustin Pârvu în toată viaţa sa!

Fără optimism, fără încrederea că Dumnezeu ţi-a dat în mână cheile tuturor porţilor şi căilor posibile pentru un om, nu reuşeşti să evoluezi. Fără optimism nu reuşeşti să treci nici noaptea dintre două zile, şi cu atât mai puţin noaptea istoriei în care ne-au împins conjuncturile. Omul se pliază, în tot ce face, după gândul său, după propria imaginaţie. Omul este marcat de propriile gânduri, de propriile cuvinte. Iar viaţa şi faptele fiecărui om sunt oglinda credinţei sale.

Nu trebuie să strângi din dinţi şi să mergi mai departe, trebuie doar să simţi calea pe care mergi, să vezi cu ochiul inimii ţinta.
Pentru că vezi ţinta cu ochiul minţii, dar cu ochiul inimii o simţi, o atingi! Frica o învingi cu răbdarea. Iar răbdarea duşmanului, pentru că şi răutatea are amiaza ei, după cum sugerează Iov, o învingi cu credinţa.

Omul căzut se ridică nu prin panică, nu prin deznădejde, ci numai prin încredere, prin speranţă. Deznădejdea te face să te comporţi ca o fiară închisa într-o cuşcă. Iar omul deznădăjduit nu vede lumea asta decât ca o cuşcă prea strâmtă pentru frica lui, pentru neputinţa lui. Pentru că frica este, în esenţă, o neputinţă. Fă-l pe om un deznădăjduit, pare să spună orice conducător conjunctural al lumii, şi îl vei domina, îl vei supune, îl vei face sclav.
Omul care speră, care crede că va fi bine, indiferent de conjuncturi, devine de neînfrânt. Omul care ştie cât valorează cu adevărat pe pământ, este duşmanul de temut al oricărei tiranii.

Mai rău decât moartea ce e?, pare să se întrebe omul obişnuit (mai) în fiecare zi. Mai rău decât moartea e lipsa de speranţă, de credinţă, care face din oameni nişte „cadavre ambulante", ar fi răspunsul cel mai normal.

Imi spunea o distinsă intelectuală că i s-a recomandat, de către medici, un anumit regim alimentar, extrem de restrictiv, motivul fiind unul de sănătate. „Dar nu, nu pot să ţin nici un regim alimentar... Nu suport, de altfel, să mi se interzică ceva. Nici măcar o zi nu pot să-mi modific obişnuinţele, dieta mea, obiceiurile mele, tabieturile mele, plăcerile... D-apoi o săptămână, două, trei?! Sunt condamnată să fiu bolnavă, asta e!".

Dacă aşa ar fi gândit Sfinţii Părinţi, dacă aşa ar fi gândit deţinuţii politici smulşi din viaţa lor obişnuită,- între ei fiind şi părintele Iustin Pârvu -, închişi pentru vinovăţii imaginare, pentru ca istoria să-şi facă norma ei de crime, de victime, câţi s-ar mai fi salvat? Cum am mai fi avut noi o lecţie de „istorie vie"? Dumnezeu i-a dat omului până şi firul de iarbă, ca să se agate de el, să se salveze în situaţii limită, totul e să ai speranţa si credinţa vii.

Situaţia este asemănătoare şi în ceea ce priveşte viciile cu care ne identificăm. Intrebându-l pe părintele Iustin despre această neputinţă a omului de a reacţiona la viciile care îl ţin captiv, acesta mi-a zis:

- Spun fumătorii: Nu pot să mă las! Spun alcoolicii: Nu pot să mă las! Spun dependenţii de televizor: Nu pot să mă las! Ei, aceste declaraţii, ca nişte capitulări în faţa unui duşman mai puternic decât orice pe lumea asta, sunt nişte minciuni convenabile cu care convieţuim, în spatele cărora ne ascundem!

Morala e simplă. Imaginează-ţi (omule, cititorule!) că ai fost catapultat în deşert, dintr-un avion în cădere şi acolo nu ai nici tutun, nici alcool, nici televizor... Cel care depinde total de aceste elemente va fi un deznădăjduit, va fi prizonierul deşertului. Va dori să moară, se va crede o victimă a destinului, a vieţii, va blestema, va cădea învins.

Celălalt, care nu depinde de aceste vicii (sau de altele), va fi un om liber indiferent dacă este în junglă, în mijlocul oraşului sau în intimitatea sa. El va supravieţui cu trupul, dar mai ales cu sufletul.

Speranţa (şi nădejdea, care e varianta trăită şi simţită a speranţei!) îl face pe om de neînfrânt în orice situaţie ar fi. Aşa îl văd, de altfel, şi pe schimnic, pe călugăr, ca pe un om care face „proba nădejdii" pentru o întreagă omenire. Renunţarea la patimi, după cum spun şi pildele „trăite" de Sfinţii Părinţi, e adevărata artă de a trăi.

Am luat viciile acestea vizibile în discuţie, pentru a înţelege că lipsa de voinţă este egală cu lipsa de speranţă şi de credinţă. Un om nu poate fuma toate ţigările din lume, de asta la un moment dat ori cu o mie de pachete în plus, ori cu o mie în minus, oricum nu poate epuiza toate stocurile ca să-şi împlinească definitiv pofta. Un om nu poate bea tot alcoolul din lume, aşa că la un moment dat nu mai contează daca mai poate bea o mie de sticle, după care el devine „epuizabil" şi nu alcoolul. Aşa şi cu drogurile, aşa şi cu celelalte plăceri. Dacă tot sunt epuizabile, de ce nu le-am diversifica cât mai mult, pentru întreţinerea frăgezimii sufletului? Plăcerea respirării aerului curat, de exemplu. Plăcerea privirii adânci a unui cer plin de stele clipocinde. Plăcerea paharului de apă rece care îţi răscoleşte setea, prelingându-se până în ultima fibră a trupului şi implicit a fiinţei. Plăcerea dulceţei fructei strivită pe limbă. Plăcerea miresmei de floare care arde în toiul frumuseţii.

Spune părintele Iustin: „De asta are creştinul proba postului, să înveţe să se înfrâneze, să mute atenţia de pe bunătăţile materiale pe bunătăţile spirituale. Să deschidă poarta cerului şi a sufletului cu cheia rugăciunii. Că zicea şi un Sfânt Părinte că acel care se domină pe sine îi domină şi pe ceilalţi şi o face cu înţelepciunea duhului şi a minţii. Omul se priveşte superficial pe sine, e gata întotdeauna să cedeze primului impuls în tot ce face, fără să se sfătuiască cu îngerul său, fără să se raporteze la harul cu care a fost îndumnezeit. Oamenii care nu au încredere în ei înşişi pierd uşor şi încrederea în Dumnezeu! Iar relaţia cu Dumnezeu se stabileşte printr-o temeinică cunoaştere a sinelui, printr-o relaţie de iubire cu aproapele. Numai iubindu-l pe aproapele îl poţi cunoaşte. Că nimeni nu se deschide spre cel de alături dacă nu simte că e iubit. Aşa şi Dumnezeu, numai dacă Il iubeşti poţi să îl cunoşti, se lasă văzut...".

„O să fie soare! Nici n-are cum să fie altfel!", a zis părintele Iustin, într-o noapte neguroasă de toamnă. Şi a fost, într-adevăr, ca la un semn, soare! Nu vremea a ascultat de părintele Iustin, nu ochiul inimii sau al minţii a văzut vremea peste câteva zile, ci credinţa că „n-are cum să fie altfel" a învins orice intemperie. Gândind aşa, pozitiv, poţi vedea la capătul gândului minunea lui Dumnezeu care te întăreşte în credinţă, care te luminează cu nădejdea.

Adrian Alui Gheorghe

Parintele Justin Parvu - O misiune crestina si romaneasca, Editura Doxologia

Cumpara cartea "Parintele Justin Parvu - O misiune crestina si romaneasca"

 

05 Noiembrie 2015

Vizualizari: 238

Voteaza:

Cat de departe poti sa vezi cu ochiul inimii si cu ochiul mintii? 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

parintele iustin parvu

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE