Catehizarea adultilor - necesitate pastorala

Catehizarea adultilor - necesitate pastorala Mareste imaginea.

In ultimii ani, Ortodoxia romaneasca a incercat sa asume si sa puna in practica o serie de modele ale pastoralei catolice sau protestante, care, si numai pentru ca veneau din partea aceea au creat, nu de putine ori, reactii si contrareactii, fie punctuale, fie de durata. Dar un lucru s-a aratat a fi real: ceva trebuia si, zicem noi, inca mai trebuie sa fie facut atat in planul misiunii propriu-zise, cat mai ales al pastoralei catehumenale, parte integranta si activa a pastoralei generale a Bisericii. De ce aceasta subliniere? Pentru ca o abordare prea generala, asa cum am obisnuit noi sa o propunem in scolile de teologie si, de foarte multe ori, in discursul gandirii sociale a Bisericii, nu mai poate duce la rezultatele scontate. Modificarea ethos-ului misionar, cu toate aspectele sale, a chemat dupa sine si o recorelare a stiintelor teologice in jurul celor care tin, oare doar scolastic, de teologia practica. Aceasta a propus, si sub presiunea realitatii imediate inca o mai face, limite directoare ale discernamantului pastoral, „directoriul” comprimat al implicarii in mantuirea credinciosilor pe care, in chipul distinct al "pastoralei de proba”, daca vreti, Biserica, prin preotii si laicii ei implicati in misiune, il propune poporului lui Dumnezeu.



Nu este vorba de o segmentare „notionala”, terminologica sau de un model racordat la moda lumii teologice apusene. Dar, in mod cert, propunerea pe care pastorala catehumenala o aduce misiunii ortodoxe, este una a re-gandirii izvoarelor sale educationale, de reafirmare a educabilitatii induse prin Biserica, prin specificitatea ei educationala. Termeni ca „omul doxologic” sau „educatie pentru Inviere”, oricat ar parea ei de mistici sau metafizici, au fost cheile unei gandiri mantuitoare si astazi, chiar daca si-au pierdut din impact, raman in fond intre provocarile pastorale reale ale misiunii crestine in Ortodoxie.

Definitoriu ni se pare, din acest punct de vedere, un text patristic clasic in definirea-redefinirea ritmului misionar al Bisericii – Epistola catre Diognet. Aceasta consemneaza: „…nu li s-a dat crestinilor invatatura ca o nascocire pamanteasca, nici crestinii nu pretind ca pazesc cu atata grija o invatatura trecatoare, nici nu li s-a incredintat randuiala unor taine omenesti, ci, cu adevarat, Insusi Atotputernicul, Atoateziditorul si nevazutul Dumnezeu, El Insusi, din ceruri, a asezat in oameni si a intarit in inimile lor adevarul si cuvantul cel sfant si mai presus de intelegere (…) L a trimis nu oarecum ar putea gandi unul din oameni, spre a impila, spre a inspaimanta, spre a ingrozi? Nicidecum! L-a trimis cu bunatate si blandete, cum trimite un rege pe fiul sau, L-a trimis ca Dumnezeu, L-a trimis ca la oameni, L-a trimis ca sa mantuie, ca sa convinga, nu sa sileasca; ca Dumnezeu nu sileste. L-a trimis ca sa cheme, nu ca sa alunge; L-a trimis ca sa iubeasca, nu ca sa judece.”(Ioan 3, 17)

Remarcam, asadar, ca una din posibilele "pietre din cap de unghi” ale misiunii Mantuitorului nostru Iisus Hristos poate fi aceea catehetica, de chemare la Imparatia Cerurilor, definita trinomial de Epistola citata. Sa convinga " sa cheme" sa iubeasca. Vedem noi ca in aceasta trinitate sensuala trebuie fundamentat modelul pastoralei catehumenale, pe aceste elemente de model hristic de abordare si asumare a lumii in care traim, dar si a aceleia pe care nadajduim sa o dobandim, orizont al vietii vesnice, (sa mantuiasca, ramanand sensul generator si final al trinomului amintit).

Nu avem, aici, de-a face cu o "analiza dogmatica” a starii de lucruri din lumea in care traim, ci suntem obligati sa remarcam ca in contextul lumii acesteia in chip real restaurate de Iisus Hristos nu putem trai cu adevarat daca nu comunicam unii cu altii si ca modelul atomizat al acestei comunicari nu poate fi redus doar la dimensiunea aspectului dialogic (om - om), ci se extinde cu necesitate catre modelul trialogic (om - Dumnezeu - om), restauratorul in fapt al comunicarii in comuniune si, mai ales in planul Dumnezeiestii Liturghii, al Cuminecarii (Impartasirii) cu Sfantul Trup si Sange al Mantuitorului Hristos.

Care este contextul actual al pastoralei catehumenale si… de ce adultii?
Pentru a defini, pe scurt, contextul actual al misiunii "comunicationale” a Bisericii, vom face amintire de spusele lui Jean Vernette: „Spiritualitatea se manifesta din nou, in special sub forma unor cautari a intelepciunii si a unei descoperiri a sensului. Acesta este un fenomen al societatii, destul de recent, dar creeaza un nou peisaj «religios», care tinde sa se instaureze pentru a dainui. In plus, ne permite sa intelegem mai bine epoca noastra, caracterizata printr-o reactualizare a intrebarilor metafizice: De unde venim? Incotro ne indreptam? Ce repere trebuie sa alegem pentru a trasa Calea existentei noastre? Prabusirea marilor sisteme ideologice, insatisfactia legata de materialismul zilelor noastre, un anumit vid al politicii, incapabile sa furnizeze ratiunile de a actiona si a spera, absenta consensului asupra marilor probleme etice, au sapat un gol in sufletul omului secolului al XX-lea, au «defrisat» un spatiu pentru cautarea spirituala, respectiv «mistica»”. Un soi de reintoarcere din exil a spiritualitatii, dar nu pe caile clasice si nu neaparat in vederea unei „vieti in Hristos”, paradigma de viata crestina, care a marcat si marcheaza, plenar gandirea si trairea in Ortodoxie.

Despre pluralismul globalist religios in care se zbate, realmente, lumea de astazi, Jacques Derrida avea mai intai intrebari. Le punem odata cu el tocmai pentru a identifica greutatea contextualizarii pastorale a catehezei. „Cum sa vorbim «de-ale religiei»? Cum sa vorbim despre religie? Intrebari despre religia de astazi? Cum sa indraznim sa vorbim despre aceasta la singular, fara teama si fara cutremurare in ziua de azi? Atat de putin, atat de repede? Cine ar avea necuviinta sa pretinda aici ca este vorba de un subiect deopotriva identificabil si nou? Cine ar avea aroganta de a potrivi cateva aforisme? Poate ca ar trebui – pentru a ne da curajul, aroganta sau seriozitatea, necesare – sa simulam pentru o clipa ca facem abstractie, abstractie de tot, sau aproape de tot, o anumita abstractie. Poate ca trebuie sa mizam pe cea mai concreta si mai accesibila, dar si cea mai desertica dintre abstractii”.

N-avem a ne minti. Intr-o astfel de provocare data de desertul abstractiilor misiunea Bisericii a fost constient prezenta de la inceput. Tocmai aceasta polarizare in jurul abstractiilor (oricum s-au numit ele), au nascut tensiunea pastorala in care Biserica a cautat solutii, mijloace de convingere – chemare – iubire prin care sa converteasca lumea la Hristos. Din acest punct de vedere, diagnoza cea mai coerenta ne-a oferit-o Michel Henry atunci cand, incercand sa raspunda la intrebarea fundamentala „cum anume sunt in stare oamenii sa auda si sa inteleaga Cuvantul, care nu este al lor, ci al lui Dumnezeu”, scria: „Timp de secole, Cuvantul lui Dumnezeu a fost trait nemijlocit ca atare, drept Cuvantul Sau. O atare situatie s-a degradat treptat in epoca moderna. Nu numai pentru ca predarea acestui cuvant – indispensabila transmiterii sale de la o generatie la alta – a fost proscrisa in situatiile de invatamant public, ca si ale educatiei in general, a fost interzisa printr-o lupta nemiloasa cu crestinismul de catre dogmatismul totalitar al unor state zise «democratice». In realitate – si aici credem noi ca M. H. da cheia discursului – intreaga organizare a lumii, cu materialismul ei omniprezent, cu idealurile ei sordide de reusita sociala, de bani, de putere, de placere imediata, cu exhibitionismul si voierismul sau, cu depravarea ei de tot felul, cu adorarea unor noi idoli, a unor masini subumane, a tot ceea ce este mai putin decat omul, cu reducerea acestuia la biologic si, prin aceasta, la incert – toate acestea (al caror reflex, pe rand scandalos, orb sau burlesc, a devenit invatamantul) zarva neincetata a actualitatii cu evenimentele ei senzationale si mascaricii ei de balci acopera pentru totdeauna trecerea in care vorbeste cuvantul pe care nu-l mai auzim”. O astfel de criza a unei contemporaneitati care „basculeaza spre propriul neant” nu poate lasa indiferenta misiunea comunitatii crestine, a Bisericii.

Pentru a trece in planul apropiat, al misiunii Bisericii in Romania, trebuie sa spunem ca analizele nu au lipsit cu desavarsire, dar au fost marcate mereu si mereu, de influctualitati de cercetare, de fragmentari si disolutii care au afectat analiza global-pastorala, dar si pe cea specifica, asa cum ar fi cazul pastoratiei catehumenale. Trebuie remarcat de asemenea, ca un plus de coerenta in sedimentarea diagnozei pastorale l au adus laicii, parteneri, nu doar de dialog, ci si de functie misionar-pastorala. Un astfel de „punct nodal” l-a constituit si conferinta Religia in societatea civila si volumul editat cu acest prilej afland una din cele mai articulate radiografii a fenomenului.

Intre paginile acestui volum, acelea ale lui Mircea Flonta, reunite sub titlul Ce inseamna sa fiii un bun crestin? O privire critica asupra mentalitatii religioase in Romania de astazi, aduce, zic eu, cu precadere argumentarea unei recalibrari din care trebuie sa lipseasca, obligatoriu, orice forma de artificialitate, de fortare a proiectului misionar pentru a exprima, intr-un fel sau altul conjuncturi, oportunitati unilaterale. Biserica nu are voie sa muste din momeala unei proiectii pastorale false, oferite „retetar”, de experienta altor pastorale, asa cum, de exemplu, reformele din diferite domenii din Romania au preluat forme si continuturi straine, fara pic de reflectie si analiza.

Revenind la intrebarea lui Mircea Flonta, "Ce inseamna sa fii un bun crestin?”, cred ca aceasta este definitorie si pentru subiectul pastoralei catehumenale pe care l am ales: adultul.

Am cautat, in alt loc, a lamuri, pe cat se poate, cum si in care mod Biserica poate actiona si implini misiunea sa pastoral-educativa in raport cu tinerii si copii aflati in situatii de criza, a tinerilor din licee sau a copiilor afectati de destructurarea fa-miliei. Si atunci am remarcat necesitatea unui ajutor structurat pe necesitatile varstei si finalitatea unor programe coerente, aceasta impotriva obiceiului general de a ajuta punctual si fractionat, dupa mijloacele – de obicei reduse – parohiei si dupa capacitatea preotului de a lega lucrurile intre ele.

De aceea, in contextul amintit anterior si in urma celorlalte cercetari, unele de biblioteca, altele de teren pastoral propriu-zis, am constatat ca una dintre necesitatile impetuoase ale pastoralei catehumenale moderne, contemporane noua, este catehizatia adultilor. Nu este cazul ca in studiul de fata sa revenim asupra unor adevaruri stiute, dar este bine sa reamintim ca in sine cateheza adultilor (CA) s-a nascut odata cu Biserica, fiind in deplina osmoza, parte integranta a planului misionar centrat pe Ierusalim, ale carui „obiective” inca le strabatem. Pentru ca "Hristos nu ne-a lasat o carte. El a trimis oameni – pe apostolii Sai, a caror lucrare va fi continuata de episcopi pana la Parusie – i-a insarcinat cu actualizarea lucrarii Sale mantuitoare, in timp si spatiu, prin propovaduire si prin Sfintele Taine. Anuntand lucrarea mantuitoare, ei o fac prezenta aici si acum, pentru ca omul sa o poata primi prin credinta. Savarsind Sfintele Taine, ei reactualizeaza chiar aceasta lucrare mantuitoare, pentru ca oamenii, cu intreaga lor fiinta, trup si suflet, sa poata intra in contact cu moartea si Invierea lui Hristos si sa ia parte la acestea in chip real. Cuvant si Taina sunt astfel inseparabile, amandoua sunt purtatoare ale Duhului Sfant”. Or, de la aceasta infuzare duhovniceasca, segmentul "adult” nu poate lipsi, cu toate dificultatile pe care, in plan metodologic si al practicii, aceasta o presupune.

Romania ortodoxa inca nu a analizat si nu a finalizat un posibil plan de catehizare, si nu spunem aceasta numai in raport cu adultii. Dar, daca la nivelul copil-adolescent, in mare parte pastorala catehumenala incepe cu orele de religie (ele insele nuclee de invatare in Hristos, dar si prilejuri de sminteala…) si se continua prin participarea copiilor – sub impulsul comunitatii scolare de foarte multe ori… – la viata liturgica a Bisericii, in ce priveste adultii, lucrurile se complica. Mereu amintim de faptul ca 50 de ani acestia s-au aflat supusi unei presiuni perverse de ideologizare materialist-dialectica. Dar, in curand, vom parcurge aproape jumatate din aceasta perioada, ea insati plina de sinusoide in ce priveste marturia crestina, fara ca in plan practic sa fi reusit re-alfabetizarea varstei adulte privind crestinismul ca stare de dar, ca mod de viata in Hristos… Pentru ca este cat se poate de limpede restaurat in Hristos omul, credinciosul adult devine el insusi sursa de inspiratie in solutia pastorala adresata adultilor. Am schitat, oarecum, imprumutand lentile de reflectie diferite, contextul amplu al pastoralei, nereusind nici pe departe, sa identificam toate provocarile pe care contemporaneitatea postmoderna (supranumita uneori, chiar post-crestina) le aduce Bisericii.

Sa remarcam ca, in sine, cateheza adultilor se impune ca necesitate din diferite motive pe care le putem identifica, pe scurt, astfel:

a) motive de ordin socio-cultural – in mare parte pe acestea le-am surprins chiar analizand contextul vietii de zi cu zi a credinciosilor, intr-o lume hartuita de false idealitati. Lor putem sa le adaugam fenomene ca: dinamica accelerata a vietii, omul cautand un respiro in spiritual
– argumentarea cunostintelor – boom-ul de informatie care nu a adus neaparat sporire in cunoasterea „cea adevarata”
– pluralismul cultural si ideologic – construit parte sub presiunea unor politici culturale de grup (gen UE) si de o relansare a „descoperirilor prin calatorie” si de spargerile de context istoric (caderea zidului Berlinului; problema terorismului)
– aspecte legate de:
- mobilitatea sociala – valurile de emigrari dinspre Africa de Sud
spre Europa sau, in Europa, dinspre Est spre Vest
- conflictualizarea unor procese sociale co-dominante
- o noua geopolitica – cu structurarile si destructurarile de rigoare
– nevoia de comunicare, in aceste contexte, naste nevoia de autoformare si formare permanenta, inclusiv sub aspectul Hristos.

b) motive de ordin psihologic-antropologic – in mare parte, acestea fiind marcate de mentalitatile locale care propun persoanei „mature” calitatea sociala intre limite consistent determinate care, odata depasite, nasc re-misiuni si demisii. In Romania este cazul pastoralei catehumenale a somerilor si a pensionarilor care, din punct de vedere psiho-antropologic cer o andragogie pastorala specifica.

c) motive de ordin teologico-pastoral, comune, in cele mai importante puncte, diferitelor arealuri misionare, atinse, in parte‚ de aceleasi crize (crize ale credintei, pierderea identitatii crestine sau confesionale, rezistenta la mutatiile de ordin religios, „conflictul” parinti-copii cu mutatiile pe care le provoaca inclusiv in planul educatiei religioase; polarizarea misiunii, in general pe segmentele mai maleabile ale populatiei credinciose, tonul „paternalist” al catehizarii si criza de credibilitate a Bisericii in unele aspecte de viata, marginalizarea – extrem de „fina” uneori – elementului laic in dialogul misionar sau elementelor compuse ale discriminarii femeii in unele actiuni pastoral catehumenale (inclusiv inoperativitatea comitetelor pastorale).

Acestora se adauga teme legate de subiecte la care Biserica trebuie sa caute raspunsuri comune cu adultii: eutanasierea, transplantul de organe, postul, funeralitatea (noua chiar ne lipseste o pastorala a funeraliilor), hirotonia femeilor, morala legata de concubinaj, poligamie sau homosexualitate. Ele trebuie sa ramana pe masa de lucru a teologilor, acestia avand obligatia de a sublinia ca „joaca de-a Dumnezeu” ramane una cu adevarat periculoasa.

De asemenea nu trebuie uitat ca aceasta motivatie a nascut o scala de aspecte pozitive care motiveaza orientarea pastoralei catehumenale catre adulti, care in situatii de genul numeroaselor grupuri de reflectie, a grupurilor de studiul Bibliei, a scolilor misionare pentru laici, a cursurilor si conferintelor populare se arata a fi o realitate, o concretete a ritmului misionar la care adultul cheama Biserica si Biserica pe adult.

Revenind la aspectele pozitive trebuie sa remarcam ca si in Romania se identifica unele comune cu ale celorlalte latitudini si longitudini geo-spirituale ale lumii crestine:
– Cresterea cerintelor de formare pe care adultii le exprima in diverse moduri, arata nevoia lor de aprofundare, de alfabetizare si aprofundare in raport cu marile teme ale teologiei si vietii Ortodoxiei. La noi aceasta se simte in numarul mare de absolventi de teologie care au finalizat o alta facultate sau care, efectiv, chiar practica alta profesiune.

Un sondaj „de admitere” efectuat in 2005 la Sibiu arata ca 80% dintre cei inscrisi la „a doua facultate” venisera in mediul academic din lipsa unor spatii de culturalizare „in Hristos” in parohiile si localitatile lor. Doar 7% venisera in dorinta de a imbratisa cariera preoteasca. Dintre cei interesati 28% erau femei, care cautau ele insele, aprofundari de sens in teologie.

– O anumita procesare catehumenala care a atins, in diferite moduri constiinta unora dintre adulti. Un exemplu poate fi modul reactiv al parintilor la unele dintre gesturile copiilor catehizati la scoala: invata, odata cu ei, lucruri pe care ar fi trebuit sa le invete la varsta copiilor lor. Chiar daca vorbesc de aspecte pozitive, nu trebuie uitat ca in acest punct, una dintre probleme este reactia negativa a „cancelariei scolare” la ora de religie sau la invataturile de credinta propriu-zise. Masa lunga din mijlocul cancelariilor scolare pastreaza, inca, acoperamantul de pret, fata de masa rosie, care altadata acoperea masa secretarului PCR si multe din consiliile profesorale aduc a sedinte de partid.

– Redescoperirea interesului pentru Sfanta Scriptura si exegeza duhovniceasca a acesteia. Nu poate lasa pe nimeni insensibil efortul facut de laici de a asuma „cartea teologica” a carei piata de desfacere s-a dezvoltat in mod exceptional, in vederea unei lecturi cat mai apropiate de lectio divina26 pe care cateheza moderna pare ca incearca sa o redescopere

– Redescoperirea adultului, atat ca partener de dialog, cat si ca generator de catehizatie, atat in raport cu sine, cat si in raport cu ceilalti membri ai Bisericii. Aici s-ar cuveni ca temele conferintelor preotesti sa fie stabilite inclusiv in comun cu un, posibil, comitet catehetic diocezan, care ar putea avea in „compozitie” o serie de intelectuali crestini reprezentativi pentru comunitatea crestina. Si lucrul acesta poate pleca din structurarea parohiala a unui astfel de organism catehumenal care sa poata realiza influenta catehizatiei cu maturitate si credinta.

– Deschiderea dialogului cultura-credinta, singura modalitate prin care Biserica isi poate continua si controla calitatea dialogica, convertitoare
– Capacitatea de interferare interconfesionala in teme de interes major pentru marturia crestina a comunitatilor locale, definita prin efortul socio-economic al adultilor. Un ecumenism viabil, rupt de „turismul” ecumenist practicat in anii ’90-’98, axat pe contrast – independenta – interactiune – identitate, cele patru puncte forte ale oricarei actiuni de acest fel.

In planul pregatirii catehumenale, desigur ca acest mod de a realiza pastoratia incuba unele exigente care, diminuate sau diluate, lovesc in insasi finalitatea procesului organic al educabilitatii in Hristos.

 Metodologia catehumenala pentru aceasta etate de viata:
– trebuie sa tina cont de caracteristicile specifice ale vietii fizice, neuitand ca aceasta nu concorda cu aceea a maturitatii spirituale, precum si de sensibilitatile culturale si social-materiale in care isi desfasoara viata;
– ea trebuie deprinsa, teoretic, in scoala de teologie, dar si practic, prin participarea tinerilor teologi la organizarea de grupuri de studiu biblic, de pelerinaje, in compunerea de biblioteci misionare si cercuri apologetice sau de studiu filocalic, etc.
– cateheza este una particular/comunitara, in functie de context, dar intotdeauna cu adresabilitate personala, neuitand nici o clipa ca tonul si structura catehezei este diferita nu doar in raport cu varsta, ci si cu ceea ce putem numi „competentele spirituale” ale auditoriului;
 

Catehizarea trebuie sa tina cont de o serie de factori:
– trebuie, cu obligativitate, sa porneasca de la o analiza coerenta si interpretare pertinenta a situatiei pastoral catehumenale in care se desfasoara actiunea;
– trebuie cunoscute cateva „puncte nodale” ale profilului pastoral al adultului: cunoasterea continutului istoric si socio-cultural al contextului vietii cotidiene, mentalitatea adultului interpelat de cateheza; masurarea, evaluarea si comunicarea proceselor actuale de initiere si inculturatie crestina;

In plan practic formal, cateheza adultilor, presupune mijloace si obiective clare ca:
– sa caute maturizarea, cresterea si desavarsirea omului celui nou in Hristos, acordat modelului de comunitate in care traieste ? aici poate este momentul sa reamintim ca modul de propunere a vietii spirituale unor „urbani”, crestini, dar ancorati in viata socio-economica a comunitatilor, nu este totdeauna cel mai potrivit. Aici nu incap sensibilitati de superioritate: cu foarte rare exceptii, credem ca preotul paroh este acela care trebuie sa fixeze cheile discursului sau misionar
– nu trebuie uitat, dupa spusele lui Ernest Bernea, ca „omul trebuie educat viu”, adica trup si suflet. Orice fel de exagerare duce la dezechilibrari nu numai in viata adultului, ci si a familiei, a comunitatii mari si mici, inclusiv a grupului colegial. Nici o planificare nu trebuie sa descompuna binomul mistico-ascetic al propovaduirii si pedagogiei crestine.

In planul limbajului si al continutului pastoratiei catehumenale a adultilor nu trebuie uitat nicicum nucleul exigenteor legate de limbajul modern in general, nefacand abstractie de contributia crestina in general (iarasi) la marturisirea lui Iisus Hristos.
– unul dintre tururile de forta pe care trebuie sa le faca oamenii, catehetii Bisericii, este acela al recuperarii dimensiunii mistagogice a catehezei. Aici este punctul in care trebuie sa consemnam acordul nostru cu spusa Par. Alexander Schmemann, „credinta ortodoxa are exprimarea ei cea mai adecvata in cult si adevarata viata crestina este plinirea harului, viziunii, invataturii, inspiratiei si puterii pe care noi o primim in cadrul cultului. De aceea exista o legatura organica intre viata liturgica a Bisericii si efortul ei educational pe care noi il gasim drept unicul principiu ortodox de educatie religioasa”. Daca nu suntem de acord asupra „unicitatii” acestui principiu pedagogic, nu-i putem decat accepta „primariatul”, care releva Liturghia – pedagogie epifanica – ca punct esential al educatiei crestine. Revenind la limbajul catehezei, el trebuie sa „curga” din Liturghie, ca forma, morfologie si fond. Cu toate rigorile legate de dinamica Traditiei.

– credem ca nu este necesar ca sa reamintim ca limbajul catehezei pentru adulti sa intre in fundatura de „sensului unic” pe care l-a oferit limbajul de lemn al scolasticii mediocre. Dar nici nu trebuie sa se axeze numai pe eseistica, oricat de valoroasa ar fi ea. Sunt cativa predicatori populari in teologia romaneasca, nebagati in seama de catre scolastica „superioritatii”, dar fara cercetarea lor va fi greu sa identificam resortul unei cateheze „paleative”.

– sigur ca in realizarea continutului mesajului catehetic, un aspect major il constituie personalitatea umana a Mantuitorului. In anii din urma s-a identificat tendinta ca, indiferent de profesie – si nu ne referim acum la aceea strict informationala –, sa se creada ca oricine poate „emite” in numele Bisericii. Se cuvin aici a fi amintite cuvintele, pline de seva Duhului Sfant, ale Sfantului Grigore Teologul: „Nu apartine tuturor, noua celorlalti, sa filosofeze despre Dumnezeu. Nu e o calitate care se castiga ieftin si a celor care se tarasc pe jos. Voi mai adauga ca nu se poate aceasta totdeauna si nici in fata tuturor, nici in toate, ci uneori si in fata unora si intr-o anumita masura. Nu apartine tuturor, ci celor care s-au exercitat si au fost invatati in contemplatie si, inainte de aceasta, celor ce au fost curatiti in suflet si in trup, sau cel putin se curatesc intr-o anumita masura. Caci celui necuratit nu ii este asigurata atingerea de cel curat, precum nici ochiului murdar, raza soarelui […] Caci trebuie sa se ocupe cineva in adevar cu cunoasterea lui Dumnezeu, ca, atunci cand avem prilej, sa si judecam (Ps. 73, 3) cele drepte ale teologiei. Inaintea cui? Inaintea celor pentru care lucrul acesta este scris si care nu flecaresc cu placere ca despre altceva, ca despre cursele de cai si despre teatre si cantece si despre cele ale pantecului si despre cele de sub pantece – care vad si in aceasta un motiv de desfatare, ca si in cele contrare acestora, cand li se spun”. Nu-i vorba aici despre un exclusivism al rostirii ci de o harisma, in sensul real, specific Ortodoxiei.

Poate ca textul pe care l-am redat mai sus merita a fi citit mai des acelora care cred ca, prin simpla si mediocra aparitie TV sau in paginile unor ziare, reviste sau web-uri realizeaza „catehetica adultilor”. Lucru de maieutica spirituala si intelectuala de rara finete, este foarte important ca lucrurile care sunt prezentate drept „fond” al catehizarii trebuie sa fie acordate atent la locul, timpul si contextul marturiei.

In planul metodei si tehnicii de realizare nu trebuie uitat ca pastorala catehumenala – prin insati natura ei – ofera a larga varietate de modele si itinerarii metodologice, suma nu numai a unor elemente didactice, retorice, de stiinta comunicarii, dar si de elemente teologice – liturgice – catehetice propriu-zise.
Dintre modelele care marcheaza acest efort complex, de eliberare din indoiala, incertitudine si redeschidere catre vocatia de a fi cu Hristos, pastorala catehumenala a fost marcata de:
– modele „biblice”
– itinerarii/pelerinaje liturgice
– diferite forme de reflectare pe seama unor carti sau curente teologice
– forme stricte de catehizare: scoli duminicale, centre de catehizatie a adultilor etc.
– editarea de carte de specialitate in catehizatia adultilor (cu targuri de carte specializate in cartea religioasa)
– alte mijloace de comunicare: TV, radio, CD, Web-uri etc.

Toate acestea trebuie supuse insa regulilor generale ale pedagogiei active, concretizate in legi ale invatarii – asteptarii – aplicatiei – memorarii – nevoii – echiparii – a implicarii/trezirii/convertirii. Asumand toate riscurile unui posibil esec, stiind ca pana si acesta este mai mult decat starea de „somnambulism” duhovnicesc in care se zbat oamenii care, botezati si mirunsi au fost afierositi Invierii prin fereastra de cer care ne este Ortodoxia.

Concluzionand, la sfarsitul acestei scurte, foarte scurte introduceri in pastorala catehumenala adresata adultilor, socotim ca se cuvine a fi subliniata ideea ca dimensiunea catehetica a vietii crestinului adult nu poate fi rupta de esenta sa liturgica, de aceea dintre cerintele fundamentale ale acestei necesitati pastorale se remarca restaurarea vietii liturgic-particulare si comunitare, participarea la viata diaconiei crestine si, nu in ultimul rand, alegerea si „tinerea” de Parintele spiritual, Duhovnicul, cel care poate induce conduita pastoral-catehetica ucenicilor sai, facandu-i sa creasca „in Hristos si in Biserica”, nu prin metoda, cat mai ales prin dragostea sa, miezul restaurarii in Hristos a vietii.

Pr. Lect. Dr. Constantin NECULA

.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 2449

Voteaza:

Catehizarea adultilor - necesitate pastorala 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE