Cateva aspecte ale ecumenismului

Cateva aspecte ale ecumenismului Mareste imaginea.

Se pare ca, pentru multi, ecumenismul este hartia de turnesol prin care se verifica autenticitatea angajamentului ortodox, criteriul unic de evaluare a gradului de acceptare a invataturii si adevarului ei. Iar varietatea de pozitii pe care o prezinta autorii din tara noastra, ca si ai ortodoxiei din diverse colturi ale lumii este extrem de bogata, mergand de la antiecumenisti pentru care pana si amintirea altor denominatiuni crestine este un pacat pana la proecumenisti pentru care orice fel de crestini sunt aproape unul si acelasi lucru. Ceea ce frapeaza in toate luarile de pozitie este ca ecumenismul insusi nu este problematizat, pozitia pro sau contra este cumva apriorica, dar ea determina toate dezoltarile doctrinare ulterioare. Desigur, problematica ecumenista este extrem de bogata si de complexa, s-au scris zeci de mii de pagini pe marginea subiectului, as vrea insa sa relev aici cateva consecinte care ies din cadrul ortodoxiei, pe care le au deopotriva si pozitia ecumenista, si cea antiecumenista.

*
Mai intai de toate ca ambele grabesc, fiecare in felul ei, sfarsitul lumii. O vorba din Pateric zice ca sfarsitul lumii va veni atunci cand nu va mai fi carare de la o chilie la alta. Tradus in termeni moderni, aceasta inseamna ca ne vom instraina unii de altii in egoism si autosuficienta de sine, ca nu va mai fi dragoste si dorinta de ajutorare a aproapelui. Or, un antiecumenist radical tocmai asta propune: n-avem nicio taina cu ereticii, ei au pierdut adevarul, n-au cum sa se mantuiasca, sunt vanduti satanei, de aceea vor sa ne induca si pe noi in eroare, ca sa ne parjolim impreuna in focul iadului. De aceea trebuie intrerupta imediat orice fel de legatura cu non-ortodocsii, ca fiind o abdicare de la predania sfanta si adevarata pe care ne-au lasat-o stramosii nostri si, in conscinta, pierzatoare de suflet. In felul acesta mai ramanem doar „noi si-ai nostri” sa ne bucuram de adevar pe pamant si de fericire vesnica in ceruri.

Corespunzator acestui anti-ecumenism radical avem si un pro-ecumenism fara frontiere in care orice diferenta fata de alte orientari crestine este negata si desconsiderata. Daca primii cheama sfarsitul lumii printr-o izolare de aproapele care ignora porunca iubirii si comandamentul vestirii Evangheliei la toate neamurile, cel de-al doile grup o face prin transformarea umanitatii intr-o multime amorfa, in care orice diferentieri de gandire si de fel de a fi, bazate, in ultima instanta, pe varietatea umana pe care Dumnezeu insusi a lasat-o pe pamant sunt negate. Acest al doilea grup grabeste sfarsitul lumii prin pregatirea imparatiei lui Antihrist. Acesta, cand va veni, va fi conducatorul intregii lumi, inclusiv religios. Or, intreaga lume, cu infinta ei bogatie de nuante, nu poate fi unificata in vederea unui control unic decat prin negarea caracterului specific al fiecarui grup, al fiecarei credinte in parte si inlocuirea lor cu o solidaritate artificala, construita de ideologii ecumenismului sincretist.

Am vorbit de la inceput de aceste consecinte ultime si „tari” ale ecumenismului, respectiv anti-ecumenismului, ca sa arat importanta temei pentru viata noastra, faptul ca ne implica pe fiecare in parte si destinul nostru in vesnicie. Nu putem trata cu indiferenta tema ecumenismului, oricat ar suscita ea sensibilitatea unora sau altora pentru ca ne priveste pe toti, in cel mai inalt grad. Putem spera insa la o tratare echilibrata a acestui subiect, urmarind cat mai multe puncte de vedere si cat mai multe pozitii, pastrand insa fermitatea plasarii pe coordonatele adevarului.
*
Eu nu pot sa-mi dau seama cum de intelectuali de dreapta, credinciosi ortodocsi, avand incredere in traditie, in valori culturale stabile, cum astfel de persoane nu pot sa vada ca in ecumenism zace acelasi spirit al Internationalei comuniste, pe care il blameaza ori de cate ori il intalnesc pe cate undeva. Numai ca in loc de „proletari din toate tarile, uniti-va!”, ni se porunceste „crestini din toate tarile ...”, ceea ce inseamna o lozinca veche drapata cu podoabe noi, mai trendy. Sau chiar „credinciosi...” daca, in spirit tolerant depasim ingustimea crestinismului si postulam un adevar al reveltiei avraamice, in care sunt cuprinsi, pe langa crestini, iudeii si mususlmanii. Si, in ultima instanta, ca suprema toleranta si deschidere, se poate postula un „oameni cu convingeri religioase din toate tarile si culturile lumii, uniti-va!”, asta ca sa putem sa ii prindem aici pe budisti, shintoisti, adeptii adorarii soarelui si practicantii politeisti ai riturilor agrare. Dar toate astea nu sunt decat un stangism internationalist intens ideologizat care si-a schimbat doar machiajul, ca poate astfel sa pacaleasca pe cineva.

Intr-un asemenea ecumensim fara margini si fara scrupule striga un postmodernism al carui cuvant de ordine este „merge orice”, pentru ca nimic, de fapt, nu mai conteaza, totul este o „religie” a confortului dobandit aici si acum, lipsita de adancime si de cautarea adevarului. Este, dupa secole de disputa pe teren religios, dupa lupte mai crancene sau mai destinse, dupa razboaie sangeroase, un caragialian „pupat toti piata Independentei”, insotit de un homeric hohot de ras al desertaciunii universale, adresat noua, celor ce inca mai credem dorinta mintii umane de a cauta intelegerea tainelor universului, si dorinta noastra, de intelegere a unuia cu altul.

Ce ii lipseste ecumenismului atunci cand, fara sa se chestioneze pe sine, se auto-propune ca unica varianta corecta de abordare a celor de alte confesiuni? Mai presus de toate, faptul ca devine o ideologie, ca renunta la adevar in numele pacii si tolerantei. Mai bine zis, al unei asa-numite „tolerante”, pentru ca nimic nu se poate construi pe minciuna si pe fals. Postuleaza ca motor al actiunii o iubire pe care nu o simte spre a ajunge la un adevar pe care l-a pierdut pe drum.

De multe ori un asemenea ecumenism este interesat. Fiind o doctrina la moda primeste granturi, burse de cercetare, fonduri pentru deplasari in strainatate, sunt sponsorizate diferite conferinte si colocvii. Astfel, sustinatorii unui astfel de ecumenism se multumesc cu confortul in locul adevarului, tragand de aici toate consecintele favorabile in privinta nivelului lor de trai.

Apoi, indiferent ca este interesat material sau nu, o persoana care face din ecumenism o ideologie aplicabila in relatia cu alte denominatiuni crestine, trebuie sa renunte la „duritatea” adevarului, la fermitatea cu care au fost formulate dogmele, la anatemele care s-au rostit, de la inaltimea sinoadelor ecumenice, impotriva celor ce falsifica predania lasata noua de Sfintii Parinti. Ei prefera, in loc sa fie vestitorii lui Dumnezeu, sa fie „oameni ai timpului nostru”, postuland un relativism mai degraba de fapt decat doctrinar. Pentru ca nu se poate afirma niciodata relativismul inauntrul unei credinte religioase fara ca aceasta sa se autodistruga. Dar, in mod curios, ecumenistii de azi manifesta un relativism al faptei in loc sa afirme adevarurile de credinta ai caror pastratori ar trebui sa fie.

Un asemenea ecumenism ideologizat nu ajuta pe nimeni si nimic. El merge pana la indistinctie intre ortodocsi si ceilalti crestini, e ca o deschidere care nu-si mai stie limitele. E ca si cum ai lua in seama porunca Mantuitorului Iisus Hristos „Mergeti si invatati toate neamurile”, dar odata ajuns la neamuri, in loc sa le binevestesti adevarul, te-ai stradui sa le inveti tot despre zeii lor pagani, despre obiceiurile lor idolatre. Si asta pe motiv ca nu vrei sa le jignesti, sa intrerupi dialogul cu ele, sa fii nepoliticos, sau sa tradezi porunca dragostei.

In ecumenismul desantat avem o cautare a punctelor comune, si ele exista din moment ce ne bazam noi toti crestinii pe aceeasi carte sfanta, respectiv pe Biblie. Dar, in acelasi timp, sunt ignorate, trecute „diplomatic” sub tacere, imensele distante care ne despart, dezvoltarile doctrinare diferite care, de-a lungul secolelor de schisma au facut ca diferentele sa faca imposibila comuniunea.

Se spune ca anti-ecumenistii tradeaza iubirea. Dar tocmai astfel o tradezi, nefacand nimic pentru altul, nescotandu-l din eroarea lui, neavand grija de mantuirea lui. Si fac o crima si impotriva mea insumi, eu nemaiavand chipul meu, nemairatand ceea ce imi e propriu, specific, ci ceea ce e util sa arat conform directivelor internationalist-umaniste. Ecumenismul fara limite serveste globalizarea, indistinctia neamurilor, a culturilor, a persoanei umane in ultima instanta, dizolvarea intr-un tot imprecis, numai bun de inghitit de consumerismul fara granite de azi.

Un ecumenist convins spunea, dupa intalnirea de la Sibiu din 2007, in apararea propriilor convingeri: „Ia sa-mi artatati si mie cati ortodocsi s-au convertit la catolicism sau la protestantism dupa intalnire”, vrand astfel sa releve netemeinicia atacurilor anti-ecumeniste. Or, problema nu trebuie sa se puna astfel. Sunt lucruri care nu pot fi cuantificate, cum ar fi in numarul de convertiri, dar ele totusi produc efecte, si inca din cele mai grave. Iar un efect este acela al slabirii aderentei la propria credinta. Daca preotii si episcopii nostri ortodocsi stau alaturi de cei protestanti si catolici intr-o conglasuire eleganta, inseamna ca sunt cam pe acelasi plan, ca spun cam acelasi lucru, ca e cam tot aia de esti ortodox, catolic sau protestant. Oricum, traim intr-un postmodernism care tinde sa anihileze toate diferentele, traditiile, specificitatile, intr-un amestec new-age-ist al tuturor spiritualitatilor posibile, crestine, orientale, mayase si de pe oriunde mai vreti, in numele unui umanism foarte firav ca intemeiere culturala dar foarte puternic ca aderenta a masselor doritoatre de loisir religios. Mai trebuie ca, in acest concert al amalgamarii fara rest, si acolo unde exista inca o directie de urmat si cateva distinctii clare, sa ne apucam sa le stricam. Si cam asta face ecumenismul cand, in loc sa fie cautare de descoperire si apropiere de celalalt, devine propaganda, diplomatie lipsita de continut, actiune formala bifata de birocratii credintei.

*
Antiecumenismul ca postulat infailibil si aprioric al credinsiosilor Bisericii dreptslavitoare este o boala cel putin la fel de grea, chiar daca relele ce o macina vin din directie opusa. Pentru un anti-ecumenist radical (si, din pacate, sunt multi in tara noastra!) orice nu este pur ortodox, este pacat, erezie, unealta a diavolului, tentativa de uzurpare a credintei, iar cei ce nu blestema orice nu are certifcat de puritate doctrinara sunt meniti focurilor vesnice ale iadului.

Fara sa fie cu necesitate obligatoriu, antiecumenstii sunt, in cea mai mare lor parte, adepti ai conspiratiei mondiale, vazand peste tot pericole si comploturi impotriva tarii, a traditiei, a adevarului, a ortodoxiei. Lumea este condusa de o mica grupare oculta (grupul Bilderberg), de ecumenisti, de francmasoni, de liber-cugetatori, de evrei, de americani, de pro-europeni toti avand o agenda ascunsa dar reala contra fiintei neamului si a credintei strabune.

Pentru ei, orice intalnire cu cei de alta credinta, oricat de inofensiva ar fi, oricat de lipsita de insemnatate si de consecinte in plan practic, este o pactizare cu dusmanul, o concesie facuta falsului, o vanzare, in ultima instanta, catre diavolul care vrea pierirea rasei omenesti. Sunt intratabili si incapabili sa vada binele oricarui dialog.

Ceea ce este caracteristic anti-ecumenismului radical este mentalitatea de cetate asediata. Ceilalti ravnesc la binele nostru, la adevarul suprem de credinta pe care noi il incarnam. Ei stiu ca noi, ortodcsii, avem adevarul si se straduie sa il distruga, prin intermediul dialogurilor ecumenice, ca sa nu ii mai mustre constiinta la vederea lui. Astfel ca, in aceste vremuri pasnice, ni se vorbeste de martiraj, ni se propun sloganuri gen”ortodoxie sau moarte”, ca si cum am fi pusi in fata unui pericol real de exterminare.

„Hristos este ortodox” spun ei, ceea ce este perfect adevarat. Dar, in acelasi timp, Hristos a indemnat la misiune, la vestirea adevarului, i-a trimis pe apostoli la neamuri (altfel nici noi n-am fi fost astazi ortodocsi ci inchinatori la Zamolxe) nu la inchidere in sine, nu la aruncarea de anateme catre oricine nu este ortodox si, mai precis afirmat, ortodox antiecumenist. Ni se spune ca Hristos a intemeiat o singura „sfanta, soborniceasca si apostoleasca Biserica”. Iar daca ar fi mai multe, atunci El ar preacurvi, avand mai multe mirese. Concluzia care ni se impune, zic ei, este ca toti ceilalti se afla in neadevar si in minciuna.

S-ar putea insa sa fie o concluzie gresita. Pentru ca noi, ca ortodcsi, desi suntem incredintati de adevarul credintei noastre, nu putem totusi refuza din start mantuirea oricaror altor neamuri sau persoane. Asta ne-ar face pe noi judecatori in locul lui Dumnezeu ceea ce e o mandrie fara seaman dar si o uzurpare a locului ocupat de Dumnezeu. Pentru anti-ecumenistii radicali, daca crestinii de alta confesiune decat cea ortodoxa s-ar putea cumva mantui, atunci venirea pe lume a lui Hristos si jertfa Lui pe cruce ar fi inutile. Gandirea lor este binara si extrem de simpla (iar unii dintre ei sunt episcopi, mitropoliti, sau, intre mireni, profesori universitari cu multe doctorate!): noi, ca ortodcsi, avem adevarul deplin. Cei care nu gandesc pana la identitate ca noi au piedut deplinatatea si, prin urmare, au cazut, imediat si irevocabil, in cea mai neagra necunoastere, din care nimic nu ii poate scoate. Ei au pierdut adevarul, si nimic nu ii mai poate salva.

Singura solutie pentru ei, pentru eretici, este sa se intoarca, smeriti, la adevarul ortodoxiei, sa renege cu putere toate greselile lor, sa se boteze si sa isi ia locul impreuna cu noi, dar recunoscandu-ne noua, ortodocsilor, intaietatea pentru ca am pastrat adevarul intreg si nealterat. Ba chiar am vazut un eseu care spunea ca, daca vor sa se mantuiasca, catolicii trebuie sa vina in genunchi, in frunte cu papa, sa ne ceara iertare pentru tot raul facut dea lungul secolelor. Or, aici mi se pare ca miroase a orgoliu, a mandrie si slava desarta, toate acestea menite sa compenseze umilinte petrecute in istorie si intr-un prezent in care ortodoxia ocupa totusi, la nivelul conducerii treburilor mondiale, un loc periferic.

Cred ca, prin anti-ecumenism, mandria pe care ne-o refuzam la nivel personal -stim ca nu se cade sa o arboram- o transferam la nivelul confesiunii. In calitate de om am pacatele mele, pe care mi le stiu, de care ma caiesc asa cum pot, dar in calitate de ortodox eu sunt detinatorul adevarului, am atins perfectiunea, nu am nimic sa-mi reprosez. Asemeni fariseului din parabola spun si eu: „multumesc, Doamne, ca nu sunt ca acesta” (Luca 18, 11). „Si in calitatea noastra de confesiuni crestine unde stam? In spate, smeriti ca vamesul, recunoscandu-ne posibile neimpliniri si apeland la interventia lui Dumnezeu?... facem in asa fel, incat sa ne vedem pe noi macar cu un pas inaintea tuturor celorlalti. In spate toti sunt vamesi si pacatosi”. Cred ca antiecumenismul poate deveni o forma sublimata de automultumire de sine pe care, deoarece nu pot sa mi-o asum deschis mie insumi (e impotriva oricaror uzante ale ortodoxiei care vesteste numai smerenia) o regasesc totusi prin apartanenta la ortodoxie.

Ceea ce e caracteristic anti-ecumenistului este o anumita etica a suspiciunii: celalalt e pervers. El vrea sa ma insele pe mine, sa-mi anuleze adevarul, ma uraste si vrea, de aceea, sa ma vada in eroare si in focul vesnic. Eu vreau sa-mi manifest iubirea fata de el, caci asta e porunca divina, e intaia porunca a lui Hristos, dar el nu ma lasa sa fac asta. Nu-mi permite, prin actiunea lui plina de ura si de distrugere. Eu, ca anti-ecumenist, nu pot concepe ca celalalt e cazut intr-o eroare din care as putea sa il scot, ci il vad intotdeauna si inevitabil ca un inrait in neadevarul lui, care vrea sa ma distruga si pe mine si fata de care nu pot decat sa ma apar. Deci maximul de bunatate al meu ar fi sa-l ignor, sa-l las in plata Domnului fara sa-mi mai bat capul cu el.

*
Ce sa facem atunci? Trebuie respinse amandoua? Mai degraba as zice ca trebuie ambele acceptate pentru ca una ne fereste de excesele celeilalte. Cu pro-ecumenistii ne-am pierde in indistinctie, cu anti-ecumenistii ne-am izola. Cele doua solutii extreme nu sunt insa echivalente, nici egal de corecte, nici egal de gresite.

Lumea in care traim nu ne permite insa sa traim in izolare. Astfel ca nu putem sa respingem dialogul, nu putem sa nu fim ecumenisti, dar trebuie sa putem sa-l facem sa fie cat mai fructuos pentru noi. Daca intalnirirle la nivel de episcopi sunt considerate o gresala, avem totusi parte de intrevederi la nivel personal.

E posibil ca unii dintre noi sa traim in spatii preponderent ortodoxe, astfel incat sa nu avem de-a face, in mod curent, cu cei de alte confesiuni. Dar e foarte putin probabil sa nu avem niciodata, in lumea noastra, de –a face cu persoane de alte confesiuni. Ce vom face atunci? Vom arunca asupra omului aceluia cu anateme, spunandu-i ca e un eretic, ca a apostat de la credinta inca din 1054, ca e vandut satanei si va arde o vesnicie in iad, iar eu pentru ca m-am nascut intr-o tara ortodoxa si am fost botezat, fara vreun merit propriu, in dreapta credinta, pe care o apar si cu dintii de ereticii ca el, voi avea parte de o vesnicie fericita in rai?

Cred ca prea putini dintre noi am fi capabili de asta. Ar fi un comportament nu doar necrestin, ci pur si simplu mitocanesc. Oricum, nu cred ca ai putea sa privesti un om in ochi si sa-i spui, cu seninatate, ca va suferi vesnic in iad pentru ca s-a nascut intr-o parte a globului majoritar catolica sau protestanta. Dincolo de modul cum privim ecumenismul, ca pe o erezie sau ca pe modul firesc de a le vesti si altora adevarul, avem de dat o proba practica a lui. Ne vom situa, cu siguranta, langa persoane de alte confesiuni. Ce vom face atunci? E usor de dat cu pietre si de aruncat cu anateme. Totusi, dincolo de veacuri de dezbinare, de doctrine si pareri diferite, in fata fiecaruia sta un alt om, care poarta si el chipul lui Dumnezeu, si care are nevoie de atentia noastra.

S-ar putea sa mai existe si cauze psihice ale anti-ecumenismului, temeri pe care le recunoastem mai mult sau mai putin in fata lumii, pe care nu stiu in ce marsura le poate fiecare constientiza, dar care ne determina destul de mult comportamentele. Astfel, in respingerea crestinilor de alte confesiuni ar putea lucra teama de pierderea propriei identitati, si inglobarea in formula altuia, mai puternic. In acest fel anti-ecumenismul devine o forma de compensare, de revansa in absolut fata de dominatia terestra pe care lumea occidentala, catolica si protestanta, o exercita pe plaiurile noastre mioritice si in acest colt de Europa. In fata fascinatiei pe care o exercita stilul de viata occidental ne aparam cu valorile noastre traditionale. E o gandire de genul: sunteti voi acuma mai tari, dar stati asa, aveti putintica rabdare, ajungem noi pe lumea cealalta, si acolo ia sa vedeti cine a avut mai multa dreptate!

*
Exista un mod firesc de a fi ecumenist, fara incordari extreme pro sau contra, fiind la fel de firesc ca respiratia pentru un om viu, dar care se imbina perfect cu credita in adevarul absolut al ortodoxiei. Ca exemplu, Georges Florovsky spunea in 1952: "ca membru si preot al Bisericii Ortodoxe, cred ca Biserica in care am fost botezat si crescut este cu adevarat singura Biserica adevarata. Cred aceasta din multe motive: din convingere personala si din marturia interna a Duhului care respira in Tainele Bisericii, si din tot ceea ce am invatat din Scriptura si din Traditia universala a Bisericii. De aceea, sunt obligat sa vad celelalte Biserici crestine ca deficitare si, in multe cazuri, pot identifica aceste deficiente cu destula acuratete. De aceea, pentru mine, reuniunea crestina este doar o convertire universala la Ortodoxie. Exista o regula a credintei si o ordine care trebuie privite ca firesti. Ceea ce este dincolo este pur si simplu nefiresc. Dar nefirescul ar trebui indreptat, si nu doar condamnat. Aceasta este o justificare pentru participarea unui ortodox in dialogul ecumenic, in speranta ca, prin marturia lui, adevarul lui Dumnezeu va castiga inimile si mintile omenesti". De la astfel de atitudini ar trebui sa invatam, sa le transformam in repere ale gandului si actiunii noastre fata de cei de alte credinte. Faptul ca eu sunt ortodox nu trebuie sa ma faca nici arogant, dar nici temator fata de catolici si protestanti. Trebuie sa ma intalnesc cu ei, sa le vorbesc, sa le arat frumusetea ortodoxiei si, mai departe, sa-l las pe Dumnezeu sa lucreze.

Se intampla uneori o situatie inedita. Ca un ierarh, ecumenist dupa toate criteriile stricte ale anti-ecumenistilor, sa tina un cuvant, o predica dreptslavitoare, conforma cu toate criteriile stricte ale anti-ecumenistilor. Ce se intampla atunci? Cum e rezolvata contradictia, pentru ca din start ecumenistului i se refuza atributul de dreptslavitor. Dupa ei, ceea ce e rau trebuie sa ramana rau, nu i se poate acorda sansa indreptarii. Se va spune, atunci, spre rezolvarea problemei, de catre anti-ecumenisti, ca este un exercitiu de imagine, o simulare a dreptei credinte ca sa-i insele pe cei ce vegheaza la pastrarea adevarului. Ca si cum un ierarh, cu convigeri ecumeniste clare, afirmate deschis in repetate randuri si in numeroase locuri, ar avea nevoie sa faca figura de anti-ecumenist. Ca sa placa cui si ca sa induca in eroare pe cine?

Cred ca in intelegerea acestui fapt sta intelegerea actului ecumenic insusi. Si anume ca vrei sa te intalnesti cu cei de alta credinta, sa le transmiti adevarul tau, chiar daca esti convins de adevarul ortodoxiei. Dar ca sa intelegem, sa acceptam asta, ar trebui sa fim capabili sa renuntam la vesnicele suspiciuni la adresa unora si altora, sa plecam de la premisa bunei credinte a fiecaruia, chiar daca nu actioneaza asa cum as vrea eu sa o faca.

Ceea ce ar trebui inteles, si mi se pare de o insemnatate capitala, este ca poti crede in adevarul credintei tale si totusi sa participi, cu inima deschisa, la dialogul ecumenic. Poti sa fii perfect convins de adevarul ortodoxiei, de neajunsurile, de ereziile celorlalti care isi zic crestini, dar sa nu te duci la ei cu pumnul ridicat, infierand-i cu manie proletara. Nu ai obtine nimic astfel. Pentru teologii ortodocsi participanti la intalniri ecumenice ceilalti sunt frati cazuti care, prin mila Domnului si prin actiunea lor, ar putea fi readusi la credinta cea dreptslavitoare.

Iar daca nu le aplici invectivele din site-urile anti-ecumeniste nu este o cedare in fata ereziei, nici o simpla diplomatie (cu toate ca intra si diplomatia in joc aici), ci bunul simt pe care il manifesti in mod firesc in fata unui semen ce-al tau.

*
Cred ca ne identificam gresit dusmanii atunci cand vedem in ecumenism marele pericol care paste Ortodoxia. Dealtfel, istoria bisericeasca a secolului XX, in care au fost multe intalniri intre crestini, in care s-a vorbit mult dar in care nu s-a facut, practic, nimic, pe calea unitatii si a „armonizarii” credintelor, ar putea sa ne linisteasca. Nimeni (poate or fi cateva exceptii, dar in niciun caz nu ar avea puterea sa schimbe ceva) nu are de gand sa schimbe dogmele, sa le regandeasca pentru a produce o unire grabita si fortata, pe care n-ar accepta-o nimeni si de care s-ar rusina pana si autorii ei. De altfel, pericolul cel mai mare nu consta in abrogarea dogmelor, in desfiintarea lor de dragul celorlalti, al „rau-credinciosilor”. Sunt convins ca apostazia, atunci cand va veni- daca nu cumva a si venit deja, daca nu cumva nu e cu noi inca de la inceputuri- nu va ataca litera dogmei ci inima credintei. Marile tratate de teologie dreptslavitoare si anti-eretica vor ramane valabile, edificiile dogmatice vor fi intacte, spre mandria celor ce vor spune ca au rezistat atacurilor apostatilor, dar ele nu-si vor mai produce efectul nici in mintea si nici in inima credinciosilor. Ele vor ramane la locul lor, neschimbate si nealterate, chiar in mijlocul celei mai mari apostazii, dar vor fi litera moarta. Ne vom putea linisti constiintele cu apartanenta la Biserica drept-slavitoare, considerand ca astfel suntem in regula fata de Stapanul ceresc.

Cum sunt vazuti ceilalti, cei de alta credinta? Eretici, desigur. Si „Erezia este minciuna, inselare, demonizare, ura, o dragoste de minciuna si o rastalmacire a adevarului Bisericii” se spune din punctul de vedere al drept slavitorilor crestini. Dar, in acelasi timp, se face, printr-o inferenta falsa, dupa parerea mea, o identificare intre erezie si eretic si i se atribuie celui din urma toate caracteristicile diabolice ale celei dintai.

Or, dupa parerea mea, daca ne uitam putin la istorie, adevarul este altul. Ereziile au avut loc in trecut, in secolul XI, cand biserica Romei a cazut de la credinta, apoi in secolul XVI cand, in cadrul acesteia, a aparut Protestantismul. Acum insa, la atatea sute de ani de la acele momente, avem oameni care, nascuti si crescuti in cadrul acelor confesiuni, il cauta pe Dumnezeu plecand de la ceea ce le este lor dat, dintr-un cadru cultural si o teologie specifice. Iar acest lucru este provocator pentru noi: daca acei oameni il cauta pe Dumnezeu si, din cauza unor conditii istorice tragice, sunt indrumati gresit, noi putem sta pasiv acuzandu-i de erezie si de toate marsaviile lumii?
Daca noi suntem, in virtutea credintei noastre, „lumina lumii”, atunci putem „pune lumina sub obroc”, putem sa-i lipsim pe altii de adevarul mantuitor numai pentru ca stramosii lor, in urma cu sute de ani, au cazut in apostazie? De fapt, cati au cazut in apostazie? Cativa capi ai Bisericii. Dar au creat un climat pe care il sufera sute si sute de milioane de oameni.

E foarte probabil ca apelurile noastre la adevar sa nu reuseasca prea mare lucru. Ei sa ramana mai departe pe calea lor, iar noi pe a noastra. Ii consideram pe ei vinovati ca nu accepta adevarul. Dar nu e asa. Adevarul nu e un set de propozitii, ci este Iisus Hristos. Acest Hristos traieste in fiecare credincios. „Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine” spune Apostolul Pavel. Daca celalalt nu il vede pe Hristos in mine este pentru ca eu nu il am in asemenea masura incat sa i-L arat si lui, care zace in necunoastere. Iar asta e marea problema a ortodoxiei, absenta lui Hristos din suflete, nu apostazia ca abrogare a dogmelor. Aceasta lipsa a lui Hristos face ca ortodoxia sa fie una dintre confesiuni, care se pune in dialog cu altele. Dam prea mult vina pe cerbicia lor, a eterodocsilor, propunem incetarea oricarui dialog cu ei, cand problema este in neputinta trairii mele cu Hristos in asemenea masura incat sa il pot transmite si altora.

Vazand faptul ca ei nu adera la adevarul dreptslavitor al ortodoxiei, ar trebui sa ma invinovatesc pe mine, pt ca nu Il am pe Hristos astfel incat sa ii fac si lui, ereticului, pofta sa vina alaturi de mine. Dar o astfel de atitudine m-ar „costa” foarte mult, ar insemna sa-mi recunosc putinatatea credintei si a trairii mele, sa-mi vad lipsurile si sa fac mai mult pe calea credintei. Astfel ca prefer sa-l demonizez pe celalalt. El este de vina ca nu se converteste, el prefera sa ramana in apostazie. Cred insa ca e posibil ca, la Judecata de Apoi sa avem mari surprize. Sa vedem cum multi din cei ce ni se par pe calea pierzaniei se mantuiesc inaintea noastra, a fiilor Imparatiei.

Parintii adesea atentioneaza in privinta pastrarii adevarului spunand clar ca nu exista mantuire in afara lui. Cum citim insa aceste lucruri? De obicei, le raportam la apostati: ei au parasit adevarul, deci ei nu se vor mantui si e treaba lor ce vor face. Dar nu asta era gandul Parintilor. Ei nu vorbeau, in aceste scrieri, si nicaieri, ereticilor. Ei ne vorbesc noua. Eu trebuie sa fiu constient ca daca voi parasi adevarul, daca voi parasi Biserica Ortodoxa dreptslavitoare, daca macar voi afisa o oarecare laxitate in pareri, voi cadea si voi suferi vesnic in iad. Eu am primit comoara credintei pe care am s-o pastrez si s-o imbogatesc cu viata mea in Hristos. Deci cand aflu ca nu este matuire in afara adevarului raportez asta strict la mine, caut sa ma aflu pe calea cea buna. Dar ereticii? Ei, aici e mai greu de spus. Sfantul Siluan se ruga pentru toata lumea. Ar trebui sa ne rugam si noi pentru ei, deoarece daca suntem cat de cat crestini nu ne pot fi indiferenti. Poate se va gasi si pentru ei o solutie. Nu cred ca Dumnezeu a adus la fiinta miliarde si miliarde de fiinte umane, facute dupa chipul Sau, doar ca sa fie surcele in focul cel vesnic al iadului. Poate se va gasi si pentru non-ortodocsi o solutie. Dar, cand vine vorba de adevar, eu sa ma am in vedere pe mine, eu sa nu cad, sa ma pazesc si sa fac lumina in jurul meu. In privinta altora, sa speram, sa fim siguri ca are Dumnezeu grija si va judeca pe fiecare dupa masura cuvenita.

Folosim prea multe invective, exista prea multa agresivitate la adresa ereticilor, a celor de alta credinta. Ii incarcam cu toate patimile posibile, ei sunt vinovati de toate relele pamantului, si mai ales ca vor sa ne corupa de la dreapta credinta. Sfintii Parinti spuneau sa nu ai nicio partasie cu ereticii. Dar nu ii priveau cu ura si cu dispretul cu care ii privim noi si nu puneau pe seama lor pacate pe care nu le aveau. Daca avem ceva de reprosat, hai sa se margineasca fiecare la sine. Sa-mi cercetez constiinta si sa vad acolo duhul patimilor si al apostaziilor nu sa-l atribui altora ca sa pot sa ma simt eu curat sufleteste.

Sa n-avem partasie cu ereticii inseamna sa nu ne impartasim de duhul lor stricat, sa nu aderam la greselile lor doctrinare. Niciun Parinte n-a interzis vestirea adevarului, ducerea lui catre cei ce traiesc in negura nestiintei. Putem considera ca ei, nefiind ortodocsi nu mai sunt crestini. Atunci nu trebuie sa le vesteasca cineva adevarul, asa cum au mers Apostolii la pagani? S-au tinut Apostolii departe de pagani pentru ca erau in erezii si apostazie, in cele mai grele patimi? Ni se cere, de catre Sfintii Parinti, sa nu ne impartasim de invatatura lor, nu sa nu le impartasim si lor invatatura noastra.


*
Printre cei mai insemnati adversari ai ecumenismului se afla sfantul Iustin Popovici: "Ecumenismul este numele de obste pentru toate pseudo-crestinismele (crestinismele mincinoase) si pseudo-bisericile (bisericile mincinoase) ale Europei Apusene. Inauntrul lui se gaseste inima tuturor umanismelor europene, al caror cap este papismul. Si toate aceste pseudo-crestinisme, toate aceste pseudo-Biserici, nu sunt altceva decat erezie dupa erezie. Dupa Evanghelie, numele lor de obste este panerezie." Intradevar, trebuie sa fim atenti la toate aceste lucruri, in inima Apusului au patruns tot felul de erezii si de compromisuri cu duhul lumesc. Ba chiar duhul lumesc a iesit invingator si dicteaza directia de urmat. Cu siguranta ca ceva din acest fel de a fi al occidentului se livreaza si prin intalnirile ecumenice. Ei nu pot decat sa se exprime pe ei insisi si conceptiile lor de viata. Dar asta, cred eu, nu ar trebui sa fie un argument impotriva acestor intalniri.

Mai intai ca aceste cuvinte ale sfantului Iustin Popovici vin sa constate o stare de fapt jalnica a Apusului. Putem sa stam pasivi in fata acestor caderi de la credinta? Oare acei oameni n-ar avea nevoie de ajutorul nostru, care am pastrat adevarul si trebuie sa li-l transmitem si lor? Apoi, n-am avea a ne teme de nimic daca noi insine ne pastram cu tarie credinta stramoseasca, asa cum ne-a fost ea transmisa. Orice intalnire cu eterodocsii n-ar face decat sa o puna si mai bine in valoare. Deci nu ar trebui sa ne fie teama, n-am avea motive sa refuzam nicio intalnire, nicio confruntare cu nimeni de pe fata pamantului.

De o mare importanta este pozitia fata de ecumenism a parintelui Staniloae, ca cel mai important teolog roman, datator de directii de urmat, ale carui pozitii sunt mai degraba urmate decat atacate. Domnia sa este trecut in randul anti-ecumenistilor certi, si se citeaza cuvintele spuse de el: "Eu nu sunt pentru ecumenism! A avut dreptate un sarb, Iustin Popovici, care l-a numit panerezia timpurilor noastre", care se pot citi pe mai multe site-uri pe internet. Dar situatia este mai complexa. Sigur, ecumenismul poate deveni o unealta prin care credinciosii sa fie deturnati de la credinta, prin care, sub influenta unor interese mai mult sau mai putin obscure, sa se ajunga la o nivelare si o stergere a diferentelor intre diverse confesiuni crestine.

Dar un pericol posbil nu este realitate certa si nu poti, in numele lui, sa abolesti orice dialog. Este ca si cum ai spune ca daca iesi din casa te poate calca masina, si atunci e mai bine sa stai inchis permanent intre patru pereti, ca sa te feresti de accidente. Intradevar, exista riscul de a fi accidentat, dar faptul ca trebuie sa iti desfasori viata in lume si ca esti nevoit sa iesi din propia locuinta face sa merite sa iti asumi riscul. Asa si aici, exista un risc de deturnare al acestor intalniri ecumenice, si nimeni nu cred ca il subestimeaza, dar totusi aceste intalniri pot sa aiba loc. Intai de toate, parintele Staniloae a participat la numeroase intalniri ecumenice in decursul vietii, a initiat, printre altele, dialogul intre teologii ortodocsi romani si cei luterani germani. Pastrand intacta (si cine s-ar putea indoi de asta?!) invatatura de credinta ortodoxa, s-a apropiat de catolici si de protestanti, fara sa arunce cu anateme asupra lor, fara sa ii improaste cu noroi. A dezbatut relatia dintre iubire si adevar. Iata ce spune despre aceasta: "Nu se poate separa iubirea de oameni, care indeamna si la unirea crestinilor, de un fundament de credinta si nici fundamentul de credinta de iubirea care trebuie sa duca la unitatea intre crestini si la servirea oamenilor. Nici numai una, nici numai alta nu e in masura sa promoveze unitatea crestina solida si trainica. De aceea este tot asa de gresit a sustine pe una sau pe alta in mod exclusiv, sau macar o prioritate. Aceasta pentru ca in ele insele, adevarul si iubirea, constituie, in intelesul lor direct, o singura realitate. Adevarul si iubirea nu sunt doua parti ale unei alternative, intre care trebuie sa se aleaga, ci doua fete indisolubil unite ale aceleiasi realitati ultime si dinamice. Unitatea se cere zidita deopotriva in adevar si iubire, redescoperite ca o singura realitate".

Situatia actuala de tensiune, dupa parerea Pr. Prof. D. Staniloae, se datoreste nu raportului in sine iubire-adevar, ci unei iubiri "insuficient crescute". Raportul in sine iubire-adevar este de armonie. "Pe masura ce se creste in iubire, se creste si in unitatea adevarului". Iubirea este cauza si motorul actiunii care vrea sa atinga adevarul.

Pentru anti-ecumenisti iubirea inseamna sa spui adevarul, sa le arati celor ce sunt in greseala ca gresesc pentru ca astfel ei sa poata veni pe calea cea dreapta. Intalnirile acestea cu cei de alte confesiuni, cu toata diplomatia lor, sunt o cedare in fata adevarului, o pervertire a credintei. Dar, in acelasi timp, iubirea nu te poate lasa indiferent. Nu-l poti lasa pe aproapele tau in greseala pentru ca tu preferi adevarul. Este asemeni celui cazut intre talhari (Luca 10, 30). Ce faci cu el? Treci pe langa, precum levitul, sau incerci sa-i oblojesti ranile, chiar daca asta te intarzie pe tine din drum?

„Ecumenismul contemporan pune teologilor si reprezentantilor Bisericilor si tuturor crestinilor o sarcina cu mult mai serioasa decat aceea a unor discutii academice, a unor formule diplomatice foarte generale, sau a unor declaratii sentimentale de iubire care nu trece in fapte. Se cere sa se paraseasca orgoliul de a impune un adevar fara iubire, sau orgoliul de a refuza un adevar sau de a-l cocolosi in numele iubirii. Se cere unora sa coboare in adancimile iubirii pana la fundamentul ei cu fata de adevar si altora sa coboare in adancimile adevarului pana la samburele lui de foc cu fata de iubire, eliminandu-se din el ca neadevarat tot ceea ce eventual nu are ca esenta iubirea (primat, protest, cu consecintele lor: uniatism, prozelitism, intre crestini, justificare numai prin credinta, fara fapte, mantuire in afara de Biserica).

Pana atunci, desigur, ca trebuie sa cream intre Biserici acele relatii pe care le face posibile iubirea de acum, nazuind puternic sa ajungem prin fapte reale de iubire la acea unitate in care iubirea va fi totodata marturisire intr-un gand”.

*

Gandirea este, inca de la inceput, discrimatoare, numai astfel ea poate directiona actiunea umana. Omul imparte lucrurile in dezirabil si indezirabil, placut si neplacut, bun si rau. Inca din rai Dumnezeu i-a trasat sarcina omului, i-a dat sa inteleaga si sa aplice: binele era toata creatia, din toata se putea impartasi, iar rau era fructul pomului cunostintei binelui si raului. Criteriile au fost clare inca dintru inceputuri. Dar omul a prefeta raul, iar atunci toate criteriile s-au amestecat.

Acum avem de facut acelasi lucru: sa diferentiem intre bine si rau, sa departam raul si sa urmam binele. Dar lucrurile nu sunt atat de simple precum par. Cazand in pacat, omul nu mai are claritatea data lui de la nastere. Asa cum Eva si apoi Adam s-au lasat inselati de catre sarpe, luand raul drept bine, punand la indoiala spusele lui Dumnezeu, asa si noi am facut de nenumarate ori de atunci incoace.

Omul nu mai stie sa deosebeasca corect intre bine si rau, dar diferenta trebuie sa ramana. Omul este sub povara alegerii, trebuie sa aleaga, trebuie sa existe intotdeauna lucruri pe care sa le iubeasca si altele pe care sa le urasca. Nu se poate altfel. Exista un timp pentru toate, ne spune Eclesiastul. Exista si un timp al urii: „Maniati-va si nu gresiti” ne indeamna proorocul David. Omul este in postura sa aleaga lucrurile pe care le iubeste si cele pe care le uraste. Nu poate sa nu aleaga. Dar trebuie sa fie atent caci, nevazut, sarpele, mai puternic decat oricand in trecut, vine sa-i „sopteasca” incotro sa-si indrepte alegerea, iar omul habar nu are cand alege necuratul in locul lui. De fapt, singurul care este indreptatit la ura noastra, care trebuie urat din toata inima si fara regrete, este diavolul. Numai ca el stie sa ne insele, sa ne faca sa-l vedem acolo unde nu e, desi pare sa fie.

Daca, anti-ecumenisti convinsi fiind, ii uram pe cei de alte confesiuni, fie ei simpli credinciosi sau inalti prelati, fie chiar si papa, cred ca suntem dusi in eroare, pusi pe o pista falsa, iar diavolul isi rade de noi. Trebuie sa ne folosim mintea ca sa facem distinctiile cuvenite intre bine si rau. Mai presus de asta insa, avem de descoperit voia lui Dumnezeu, care sa ne lumineze mintea asa incat sa facem alegerile corecte. Din pacate, atitudinea pro sau anti-ecumenista este prea putin reflectata, ea este aproape un act reflex prin care te pozitionezi intr-o tabara sau in cealalta de unde iti poti improsca cu noroi adversarii. Traim intr-o lume prea grabita, optiunile noastre, inclusiv cele de adancime, sunt prea usor luate, suntem prea neatenti ca sa mai luam in seama argumentele celorlalti.

Dar astfel suntem neglijenti cu talantul gandirii libere pe care ni l-a dat Dumnezeu, facem rabat de la iubire si de la adevar. Si din partea pro si din cea anti-ecumenista sunt multe excese in considerarea partii celeilalte. Nu-mi propun sa realizez un echilibru intre ele, oricum ar fi ceva iluzoriu, dar sper ca ar putea sa se ia mai mult in seama una pe alta, sa-si vada argumentele cu atentie, sa nu se mai acuze de interese asucnse si subversive. Si ar putea, in consideratiile lor, sa lase mai putin loc propriilor idei, chiar daca pretind ca se bazeaza pe traditie, si sa caute sa afle si care e pozitia lui Dumnezeu in toata afacerea asta incalcita.

Personal, nu cred ca se va realiza mare lucru pe viitor prin ecumenism. Intalnirile de pana acum, dea lungul a zeci de ani, si dupa atatea organisme create intre timp, n-au dus la nimic palpabil. Distantele sunt la fel de mari ca la inceput, acum suntem poate mai constienti de ele. Astfel ca anti-ecumenistii radicali isi pot descreti fruntile: apostazia nu va veni de la ecumenisti. (Convingerea mea intima este ca apostazia se va produce cu siguranta, dar la nivelul inimii fiecaruia, lasand intacte dogmele Bisericilor) Cerbicia capilor bisericilor este prea mare ca sa lase loc si adevarului sa apara pe undeva. Totusi, „ceea ce e cu neputinta la oameni este cu putinta la Dumnezeu”. Deci daca se va realiza vreun progres pe calea unitatii in viitor, date fiind conditiile actuale, e clar ca nu vine de la oameni. Intalnirile trebuie sa continue, sa fie facute cu toata seriozitatea, in spiritul deopotriva al iubirii si al adevarului. In acest fel vom lasa deschise prilejurile ca Duhul Sfant sa lucreze.

Paul Curca

Despre autor

Paul  Curca Paul Curca

Senior editor
78 articole postate
Publica din 07 Aprilie 2011

27 Iulie 2012

Vizualizari: 2727

Voteaza:

Cateva aspecte ale ecumenismului 5.00 / 5 din 1 voturi. 1 review utilizatori.

Comentarii (1)

  • Alin Puiu IonutPostat la 2012-03-09 13:06

    Va felicit pentru articol , foarte bun si incurajator.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE