Condiţiile înfăţişate mai sus sunt, desigur, condiţii ideale, care presupun un duhovnic ideal. Dar ele nu pot fi întotdeauna împlinite, marii duhovnici fiind destul de rari.

Totuşi, lucrările de referinţă care vorbesc despre duhovnic insistă asupra faptului că acesta trebuie să fie om luminat şi virtuos, cu viaţă curată şi pilduitoare, ca să poată spovedi în chip drept şi cinstit, şi cu adevărat să-i înveţe pe cei ce vin la el umblarea pe căile virtuţii, şi prin purtarea, şi prin vorba sa.

Astfel, în Trebnic se spune:

„Cel ce va lua asupră-şi sarcina cea grea a duhovniciei, unul ca acela este dator să se facă pildă şi chip de virtute: înfrânat, smerit, lucrător de toată fapta bună, în tot ceasul rugându-se către Dumnezeu ca să i se dea lui cuvântul înţelegerii şi al cunoştinţei, ca să poată îndrepta pe cei ce vin la el. Şi mai înainte de toate, dator este să postească întâi el miercurea şi vinerea peste tot anul şi orânduitele posturi, dar mai ales Postul Mare, după apostoleştile şi soborniceştile canoane, ca, din bunătăţile ce are el, să poată porunci şi altora să le facă. Pentru că de va fi el însuşi neînvăţat, neînfrânat şi iubitor de dezmierdări, cum va putea învăţa pe alţii fapta cea bună? Sau cine ar fi atât de nebun ca să asculte la cele ce zice el, văzându-l că este fără de orânduială şi beţiv? Căci zice dumnezeiasca Scriptură: «mai crezută este vederea decât auzul». Drept aceea, ia aminte la tine, o, duhovnice, ca nu cumva pentru nepurtarea ta de grijă să piară vreun suflet, căci din mâna ta se va cere"138.

In Exomologhitarul său, Sfântul Nicodim Aghioritul se adresează astfel celui ce va să fie duhovnic:

„Trebuie să ai vindecate şi biruite patimile tale, cel ce vrei să te faci duhovnic, deoarece, de cauţi cumva să vindeci patimile altora înainte să-ţi vindeci patimile tale, vei auzi cuvântul care spune: «Doctore, vindecă-te pe tine însuţi!» (Luca 4, 23). Fiindcă dacă tu într-adevăr vrei să fii luminător şi îndreptător al altora, trebuie mai întâi ca tu însuţi să te luminezi şi să te îndreptezi. [...] Şi, în sfârşit, tu trebuie să fii chipul şi pilda oricărui lucru bun şi oricărei virtuţi în ochii fiilor tăi duhovniceşti. [...] Vei întâmpina la mărturisire multe lucruri primejdioase, vei auzi despre atâtea păcate ruşinoase ale oamenilor şi despre atâtea murdării şi întinăciuni ale patimilor lor. Trebuie, dar, să fii [...] asemenea unui lighean de argint sau de aur, în care, spălându-se şi curăţindu-se murdăria altora, de el să nu se prindă nicio murdărie. [...] Pentru aceasta şi Sfântul Meletie Mărturisitorul spune [...]: «Precum leul nu poate să fie păstorul oilor [...], tot astfel cei pătimaşi nu pot să cârmuiască sufletele [...], ci trebuie să stea înaintea lui Dumnezeu neîntinat de patimi»"139.

Orice duhovnic este dator să respecte la Spovedanie un anumit număr de reguli precise, stabilite de Sfânta Biserică.

In principiu, duhovnicul nu trebuie să spovedească pe cineva dacă este părtaş la păcatul aceluia sau dacă este certat cu el; nu trebuie să-şi spovedească soţia ori copiii, dacă este căsătorit, pentru că viaţa acestora şi împrejurările în care au săvârşit păcate sunt adesea legate de viaţa şi de persoana sa. In tot cazul, aceştia simţindu-se stingheriţi şi descumpăniţi, nu-şi vor putea deschide deplin sufletul, nu-şi vor mărturisi păcatele decât în parte sau în chip ocolit; aşadar, ei nu pot primi de la duhovnic sfaturile şi epitimiile potrivite. Acesta trebuie să îi îndrume negreşit către alt duhovnic140.

Cât priveşte cele mărturisite lui, trebuie să le păstreze în cea mai desăvârşită taină, chiar şi atunci când e;vorba de mari vinovăţii141.

Pe tot omul care vine la el, duhovnicul se cuvine să-l primească cu bunătate, cu braţele deschise, precum Tatăl ceresc l-a primit pe fiul cel risipitor142.

Se cuvine, de asemenea, când spovedeşte să facă aceasta fără nicio grabă, pe îndelete, cu multă răbdare, fără să-l zorească pe cel din faţa lui, nici el să nu se zorească, chiar dacă are mulţi fii duhovniceşti de spovedit. Astfel, cel ce se spovedeşte are timp să şi le spună pe toate ale sale, iar duhovnicul are timp să chibzuiască ce sfaturi îi va da. Cât priveşte acest ultim aspect, Sfântul Nicodim Aghioritul spune:

„Duhovnice, dacă vrei ca spovedania să se facă precum se cuvine, iar îndreptarea păcatelor să fie cu adevărat izbăvitoare, trebuie să zăboveşti mult la mărturisire şi nicidecum să nu te grăbeşti, chiar de ar fi mulţi care te aşteaptă afară. Trebuie să le spui celor ce se pocăiesc să vină cu mai multe zile înainte [...]. Fiindcă, zăbovind, capeţi timp să socoteşti bine lucrurile potrivite pentru îndreptarea de care are nevoie fiecare păcătos. Deoarece mulţi duhovnici, grăbindu-se adesea şi neavând vreme să chibzuiască bine, i-au pierdut pe mulţi, în loc să-i îndrepte, şi s-au pierdut şi pe ei înşişi împreună cu aceia, căindu-se amar pentru aceasta, până la moartea lor"143.

Mărturisirea se cuvine s-o asculte, de la început şi până la sfârşit, netulburat, fără să arate în vreun fel oarecare mustrător sau judecător al celor auzite. Astfel, Sfântul Nicodim Aghioritul spune:

„Tu, duhovnice, taci şi ascultă pe cel ce-şi mărturiseşte păcatele. Şi, ascultându-le pe acestea, cât de mari şi numeroase ar fi ele, ia seama bine să nu te minunezi sau să suspini, sau să arăţi vreo tulburare sau vreun semn cum că te îngreţoşezi sau te dezguşti, fiindcă, după cum căprioara, când o cuprind durerile [facerii], o singură tresărire de frunză poate s-o împiedice să nască [...], după cum stă scris: «I-au venit femeii durerile facerii, dar nu are putere să nască» (Isaia 37, 3). Ci mai degrabă dă-i îndrăzneală în fiecare clipă, spunându-i să nu se ruşineze, fiindcă şi tu, care le asculţi, eşti om deopotrivă păcătos şi că, după ce se va mărturisi, se va întoarce la casa lui uşurat şi vesel, fiindcă şi-a despovărat cugetul de greutatea păcatului"144.

Intrebări nu se cuvine să pună, lăsându-l pe cel ce se spovedeşte să-şi descarce el însuşi sufletul, liber şi deplin; altfel, după cum spune Sfântul Nicodim Aghioritul, n-ar mai fi mărturisire, ci cercetare judecătorească silnică145.

Va întreba însă atunci când vede pe unul că nu ştie cum să se raăturisească146 (mai ales la primele spovedanii)/iau ce anume trebuie să mărturisească, sau nu poate vorbi din pricina ruşinii147; poate, de asemenea, să ceară lămuriri, dacă cele spuse nu-i sunt clare sau i se pare că nu i s-a spus tot - pentru că e foarte important ca mărturisirea să fie limpede şi completă. Să întrebe însă cu delicateţe şi tact.

Dacă întreabă, să nu întrebe cu duh de iscodire, ci, pe de o parte, mânat de grija ca mărturisirea păcatelor să se facă fără ascunzişuri, fără sfială, cu bună ştiinţă, limpede şi cinstit, pentru ca astfel cel care se spovedeşte să fie cât se poate de conştient de păcatele sale şi de uşurarea pe care i-o dă destăinuirea lor prin cuvânt. Pe de altă parte, pentru ca să înţeleagă bine natura păcatului mărturisit, ca să dea, cu sfatul şi canonisirea, remediul potrivit.

Duhovnicul nu va întreba niciodată cine sunt aceia cu care a păcătuit cel care se spovedeşte148; nu va cere amănunte legate de împrejurările în care s-au săvârşit păcatele, pentru ca amintirea lor să nu fie prilej de alt păcat (cu gândul sau închipuirea) pentru cel care se mărturiseşte sau pentru duhovnic (e vorba îndeosebi de păcatele trupeşti)149.

Sfaturile pe care le dă după Spovedanie (ferindu-se să le dea în timpul ei) să nu fie mustrătoare, decât dacă mustrarea e bine primită şi de folos pentru cel păcătos.
Sfântul Nicodim Aghioritul învaţă astfel:

„Nu este bine, duhovnice, nici să nu mustri pe nimeni şi, iarăşi, nici să-i mustri pe toţi deopotrivă. Fiincă cei înţelepţi şi cu învăţătură se folosesc de pe urma mustrărilor. «Mustră pe cel înţelept şi el va pricepe ştiinţa» (Pilde 19, 25); dar şi cei care se mărturisesc cu obrăznicie şi cu inimă împietrită au nevoie de mustrări, după cuvântul care zice: «Mustră-i pe ei cu asprime» (Tit 1, 13). Iar cei fără învăţătură nu sunt primitori de mustrări,căci spune: «Nu va îndrăgi cel neînvăţat pe cei ce-l musfră pe el» (Pilde 15, 12 - LXX); nici cei fricoşi, ca să nu cadă în deznădăjduire, din pricina firii lor. Nici ce care se mărturisesc cu umilinţă, fiindcă aceştia nu au nevoie de mustrări, ci mai degrabă de mângâiere. Şi nici cei cu dregătorii, după cuvântul care spune: «Pe cel bătrân să nu-l înfrunţi» (1 Timotei 5,1) [...]. Trebuie însă să mustri, duhovnice, puţin câte puţin, cum mustră şi însuşi Dumnezeu, după cum stă scris: «Pe cei care cad, câte puţin îi mustri» (înţelepciunea lui Solomon 12, 2), şi, scurt vorbind, mustrările tale să fie pururi îmbinate cu dulceaţă şi blândeţe, după cum porunceşte Pavel: «Certând cu blândeţe pe cei ce stau împotrivă, că doar le va da Dumnezeu pocăinţă»" (2 Timotei 2, 25)150.

Jean-Claude Larchet
Viata sacramentala, Editura Basilica

Cumpara cartea "Viata sacramentala"

Note:
138 [Pentru că textul din Trebnicul slav este aproape identic cu textul dmMolitfelnicul românesc, am preluat aici textul din Molitfelnicul românesc (p. 61) - n. trad. ].

139 Sf. NICODIM AGHIORITUL, 1,1 [cf. trad. rom., pp. 16-17 - n.trad.].

140 Cf. Sf. NICODIM AGHIORITUL, Exomologhitar, I, 9, 10 [cf. trad. rom., p. 46 — n.trad.].

140 Dezvăluirea de către un duhovnic a celor mărturisite la Spovedanie se pedepseşte cu caterisirea. A se vedea: Sf. NICODIM AGHIORITUL, Exomologhitar, 1,11,12: „După mărturisire, nu rămâne alta, duhovnice, decât să păstrezi în taină păcatele şi să nu le dai în vileag niciodată, nici cu vorba, nici cu scrisul, nici cu vreo mişcare sau cu vreun semn oarecare, chiar de ai fi în primejdie de moarte. Fiindcă ţie ţi se potriveşte ceea ce spune înţelepciunea lui Sirah: «Ai auzit cuvânt? Să moară la tine» {Sirah 19,10). [...] Că de le vei da în vileag, mai întâi nu ţi se mai îngăduie să slujeşti sau, mai bine zis, te cateriseşti pe deplin, potrivit cu canoanele bisericeşti [...]. Apoi te faci pricină să nu se mai spovedească creştinii la tine, temându-se să nu le dai pe faţă păcatele" [cf. trad. rom., pp. 69-70 - n.trad.]. Sub acest ultim aspect, a se vedea şi: Sf. IOAN SCĂRARUL, Scara, XXXI (Câtre Păstor), 82[cf. trad. rom., p. 451 - n.trad.].

142 Sf. NICODIM AGHIORITUL, Exomologhitar, I, 8,1 [cf. trad. rom., pp. 38-39 -n.trad.].

143 Sf. NICODIM AGHIORITUL, Exomologhitar, I, 8, 18 [cf. trad. rom., p. 55- n.trad.].

144 Sf. NICODIM AGHIORITUL, Exomologhitar, I, 8, 4 [cf trad. rom., pp. 41-42 - n.trad.].

145 Sf. NICODIM AGHIORITUL, Exomologhitar, I, 8, 3 [cf. trad. rom., p. 41 - n.trad.].

146 Sf. NICODIM AGHIORITUL, Molitfelnicul mare sau Trebnicul, în descrierea rânduielii, lasă un loc pentru aceste întrebări. Primele ediţii ale Trebnicului oferă chiar un lung chestionar în ceea ce priveşte credinţa, frica de Dumnezeu, ortodoxia, feluritele forme de desfrâu, incestul, zoofilia, perversiunile, adulterul, omorul şi furtul, mărturiile mincinoase, înşelătoria, farmecele şi vrăjitoria, respectul datorat părinţilor şi bătrânilor, iubirea aproapelui, mâncările necurate, posturile etc, iar în încheiere enumera cele şapte păcate de căpetenie. Ediţia Trebnicului publicată la Moscova în 1979, prezintă această versiune prescurtată:

„Spune-mi, fiule, nu cumva eşti eretic sau despărţit de Biserica Răsăritului? Sau te-ai unit cu ereticii, cercetând adunările lor, ascultând învăţătura lor sau citindu-le cărţile?
Iubeşti tu ceva din această lume mai mult decât pe Creatorul tău? N-ai mărturisit strâmb? N-ai călcat vreo făgăduinţă făcută lui Dumnezeu sau Scripturile cele dumnezeieşti le-ai socotit scorneli?

Apoi îl întrebă despre legăturile incestuoase. Pentru că incestul se pedepseşte cu mai mare asprime decât desfrânarea.

Spune, fiule, nu cumva ai ucis pe vreun om cu voie sau fără de voie? N-ai furat ceva şi apoi ai jurat că nu ştii, sau altul a furat şi tu ai ascuns furtişagul? Şi dacă a furat ceva, să dea înapoi; şi când îl va înapoia, să meargă la episcop ca să primească iertare şi să facă pocăinţă. Dacă nu s-a jurat, să facă, dacă se poate, doar pocăinţă de hoţ.

Spune, fiule, te-ai jurat? Şi cum, cu voia ta sau fără voia ta, sau ai fost silit? N-ai dat pe cineva în mâinile celor mari, cu vreun fel de pâră dreaptă sau strâmbă, spre vreun folos al tău sau din pizmă? N-ai înşelat pe cineva în negustorie sau în vreun alt lucru?

In acest caz, trebuie să întoarcă paguba pricinuită. Şi încă aceste întrebări: Spune-mi, fiule, n-ai batjocorit pe părinţii tăi, sau pe preoţi, sau pe călugări, sau pe vreun om? N-ai cu cineva vrajbă? Sau dacă ai, împacă-te cu el, că de vei fi cu cineva învrăjbit sau de-l vei pizmui, prinoasele şi rugăciunea ta şi orice vei face pentru Dumnezeu, neprimite sunt.

N-ai mâncat în Postul Mare, miercurea şi vinerea, carne, ouă sau brânză? N-ai dat pe vreun om diavolului? N-ai hulit sau ocărât credinţa sau legea? Sau ai rostit vreo hulă sau ai blestemat pe vreun om? N-ai grăit minciună sau n-ai jurat strâmb? Nu te-ai mândrit sau trufit cu mărire deşartă; sau eşti beţiv, din care pricină îţi pierzi trupul şi sufletul?

Şi [preotul] îi aminteşte celelalte păcate de moarte: mândria, iubirea de arginţi şi avuţii, desfrânarea, lăcomia, invidia, mânia, lenea, şi toate celelalte păcate născute din aceste şapte maici, împreună cu tot felul de întrebări bine chibzuite, ţinând seama de deosebirea persoanelor, şi întrebând potrivit stării lor; căci nu se întreabă la fel clericul sau laicul, monahul sau cel din lume, tânărul sau bătrânul". Trebuie spus că, în practică, acest chestionar nu este deloc folosit. Defectul lui, pe de o parte, este că omite păcate grele (ca avortul) şi, pe de altă parte, riscă să şocheze prin menţionarea unor păcate care nu privesc decât puţini oameni (ca, de exemplu, relaţiile incestuoase şi zoofilia).

147 Sf. NICODIM AGHIORITUL, Exomologhitar, I, 8, 5 [cf. trad. rom., p. 42 - n.trad.].

148 Sf. NICODIM AGHIORITUL, Exomologhitar, I, 8, 5 [cf. trad. rom., p. 42 - n.trad.].

149 Vom reveni asupra acestui aspect.

Cumpara cartea "Viata sacramentala"

• Duhovnicul, doctorul sufletului
  Publicat in : Editoriale
• Duhovnicul sau psihologul
  Publicat in : Editoriale
• Duhovnicul mare si duhovnicul mic
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti