Ceaiul cu Dumnezeu

Ceaiul cu Dumnezeu Mareste imaginea.

Stela Illiyuşkin locuieşte într-un apartament al hotelului Imperial din Viena. Cheamă lacheul pentru a-i da o scrisoare pentru mama sa, domniţa Roxana. Era scrisoarea în care ea o anunţa că s-a îndrăgostit. Stela se îmbracă. Pentru prima oară ea vrea să fie frumoasă, seducătoare. Işi puse bijuteriile cele mai fine. Rochia care îi plăcea cel mai mult.

Işi întâlnise iubitul ideal de trei ori. La Central Buchandlung. Niciodată însă nu reuşise să-l facă să-şi întoarcă privirea spre ea. Detesta rochiile, bijuteriile şi coafurile pe care le purtase în aceste trei daţi, pentru că nimic nu a putut să-l atragă pe acest om ca să o privească. Astăzi, era însă hotărâtă să-l cucerească. Işi pusese un taior vienez tip sport, cu linii severe, pantofi „de stradă". Purta o poşetă de piele sobră. Aşa se îmbrăcau toate femeile din „înalta societate" a Vienei; atunci când uitau de moda pariziană şi ascultau de glasul germanic al sângelui vienez.

Librăria centrală avea uşile larg deschise. Era o încântătoare dimineaţă de toamnă. Mireasma viilor, câmpiilor, munţilor şi a Dunării plutea în văzduh.

In librărie, toţi vânzătorii aşteptau să o servească pe Stela. Se îndreptă către raionul unde îl întâlnise prima oară pe omul de care se îndrăgostise. Era un raion cu cărţi de filosofie. Apăru. Inalt, îmbrăcat într-un costum de lână, cenuşiu. Un costum sobru, nespus de elegant. Purta pantofi negri. Avea piciorul mic. Precum caii de rasă. Stela ghici că el trebuia să aibă, exact precum caii de rasă, glezna extrem de fină. Stela nu îndrăzni să-şi ridice ochii spre el. Purta o cămaşă albă. Un alb nemaivăzut. Ca şi zăpezile de la Petrodava. Avea o cravată de lână, aproape de aceeaşi culoare ca şi costumul. Gulerul fin. Părul negru, de un negru bătând în albăstrui, dat pe spate.

Sprâncenele stufoase. O faţă de om nobil. O faţă de culoarea fildeşului, puţin stacojie. Şi ochii mari ca două călimări de cerneală deschise. în aceşti ochi se reflecta totul ca în două fântâni cu ape negre. în schimb, mâinile îi erau uriaşe. Ca două ciocane. Degetele lungi, cu oase groase, prelungi precum trestiile vândute turiştilor în staţiunile de munte. Se opri la raionul cărţilor de filosofie şi răsfoi o carte. Privi cartea la fel ca şi copiii, uimit şi atent, ca şi cum întreg universul era conţinut în acele pagini. Părea că urmăreşte acţiunea de pe un ecran. Din când în când, citea autoritar, critic. Nu precum judecătorii, pentru că judecătorilor le lipseşte măreţia. Un judecător e cineva care reglează până la urmă nişte conturi. Niciodată un cap de judecător nu ar putea să inspire artiştii, fotografii. El rămânea totuşi un judecător, însă în maniera profeţilor Noului Testament: are o privire severă, cu intenţia de a semnala însă o greşeală şi de a o ierta. Nu are nici o privire pentru Stela, care se apropie de el cât mai mult cu putinţă. Ea nu vede titlul cărţii. E hotărâtă să o comande totuşi pentru a savura paginile pe care ochii lui le-au privit plini de uimire. Stela nu are însă noroc. Acel om, ca nimeni altul pe faţa pământului, luă cartea şi o înmâna vânzătorului. Discută puţin despre preţ. Spune că nu are bani la el şi cere să-i fie trimisă cartea la o adresă. I-o dă vânzătorului şi acesta o notează cu cea mai mare atenţie. Omul părăseşte librăria. Stela ia la întâmplare o carte de la un raion şi merge la casă.

- Cine este domnul care a ieşit? întrebă ea.

- O clipă, spuse vânzătorul. (Citi: „Profesor Ante Stepinater", Universitatea din Viena.) Mi-a cerut să trimit această carte la poarta Universităţii. O va plăti. Este un client. Nu-l cunoaştem însă. Nu vine regulat decât de vreo câteva săptămâni. Nu cred că este de aici.

Stela ieşi. Toată fiinţa ei se umplu de acest nume, asemenea unui vas plin cu vin ori cu parfum. Ante era diminutivul lui Anton. Un nume croat. Croaţii sunt unul dintre cele mai admirabile popoare de pe pământ. Stela păstră această informaţie pentru soacra sa. Aceşti oameni sunt ca nişte fraţi gemeni cu oamenii de la Petrodava, îşi spune Stela. Se întoarse acasă şi scrise pe o foaie albă ce purta blazonul prinţilor Illiyuşkin:

„Domnule,

Aţi dori să ne faceţi onoarea de a veni să servim o ceaşcă de ceai împreună cu noi, luni 2 noiembrie?" Semnă: „Stela Illiyuşkin".

Adresa: „Profesor Ante Stepinater. Universitatea din Viena".

- Duceţi aceasta de urgenţă! ordonă Stela. Lacheul plecă în grabă să ducă scrisoarea.

Stela merse la soacra ei; aceasta, aşezată în salon, citea plină de aviditate un roman. Era copleşită de emoţie. Punea în tot ceea ce făcea o pasiune exagerată, chiar şi atunci când citea un roman. Ai fi putut spune că se află pe câmpul de bătălie. Angajată cu toată fiinţa ei.

- Mamă, am venit să vă anunţ un lucru foarte grav. Vreau să vă las pentru o vreme, spuse Stela.

- Vă întoarceţi la Petrodava, acasă, la mama? Puţin heimwehl Nostalgia?

- Nu, răspunse Stela. Nu contează unde mă duc. începând din această clipă nu voi face decât ce mi se va porunci să fac. M-am îndrăgostit. Şi persoana mea a dispărut pentru a se supune fără murmur celui care este, începând de astăzi, împăratul meu, regele meu, stăpânul meu. Nu mai sunt decât o umbră, un satelit care se învârte în jurul lui, ca în jurul soarelui.

Prinţesa Illiyuşkin izbucni în lacrimi. Intinse braţele şi o strânse pe Stela la piept cu deznădejde, cu patimă.

- Nu aş vrea să vă văd supărată, spuse Stela. De un an am făcut tot ce aţi dorit. Vă iubesc. Mă gândeam să nu vă părăsesc niciodată. Vă sunt îndatorată pentru tot ceea ce aţi făcut pentru mine. Acum însă nu-mi mai aparţin. Vă rog să mă iertaţi!

- Iertare? întrebă prinţesa. Pentru ce iertare? Este lucrul cel mai minunat care i se poate întâmpla unei femei pe pământ. Să întâlneşti un om care să înlocuiască soarele! Superb! Un om care eclipsează Universul! Minunat! Şi că ea doreşte să slujească. Cine este?

De ce nu mi-aţi vorbit până acum? Minunat! Superb! Cine este?

- N-am ştiut cum îl cheamă până în urmă cu o jumătate de oră, spuse Stela.

- Il iubiţi fără să-i ştiţi numele? întrebă prinţesa. Plângea din ce în ce mai tare, ca o ploaie măruntă. Spuse:

- Este mai frumos decât în Puşkin. Mai frumos decât în Lermontov şi în Turgheniev! Iubeşti ca o rusoaică. Spune-mi, cine e?

- Nu ştiu nimic despre el, răspunse Stela. Este un om pe care l-am văzut astăzi pentru a patra oară în viaţa mea. In acelaşi loc de fiecare dată, la Librăria Centrală. Aici, lângă hotel.

- Şi cum ai făcut cunoştinţă cu el? întrebă prinţesa.

- Nu am făcut cunoştinţă, răspunse Stela. Nici măcar nu i-am auzit glasul. Nu ştiu nici măcar ce vârstă are. Nici ce lucrează. Astăzi a comandat o carte şi a lăsat un nume şi o adresă: „Profesor Ante Stepinater, Universitatea din Viena, la poartă." E tot ceea ce ştiu. Nici măcar fizic nu pot să vi-l descriu. Tot ceea ce pot să vă spun e că l-am invitat să servească o ceaşcă de ceai, cu aceeaşi emoţie cu care L-aş fi invitat pe Dumnezeu să ia o ceaşcă de ceai împreună cu mine. Ii voi spune că-l iubesc. Că e stăpânul vieţii mele. Că nu voi face decât ceea ce-mi va porunci. Daca îmi va cere să săvârşesc o crimă, nu voi ezita. Dacă vrea să facă din mine servitoarea lui, metresa lui, soţia lui, sclava lui, voi accepta. Accept tot ceea ce vine de la el. Dacă îmi va cere să mă arunc pe fereastră, mă voi arunca. începând cu această clipă, pentru mine el este Dumnezeu. Şi Dumnezeu va veni să bea o ceaşcă de ceai cu mine. Aici, la hotel. Mâine, la ora cinci.

Bătrâna prinţesă nu mai asculta. Ea repeta că era mai frumos decât în Lermontov. Şi-şi amintea de dragostea tinereţii sale.

- I-am scris şi mamei mele la Petrodava, spuse Stela. Am ţinut, de asemenea, să vă spun. Vă rog să mă iertaţi!

- Deci l-ai invitat la ceai? întrebă prinţesa.

- Da, spuse Stela. Dacă nu vine, mă duc eu la el.

- E bine ce-ai făcut? spuse prinţesa. Şi dacă e un om căsătorit? Apoi, tu nu-l cunoşti. Evident, pentru o prinţesă Illiyuşkin nu e nevoie ca omul să-i fie prezentat pentru ca ea să-l invite acasă. Suntem deasupra acestor lucruri. Dar dacă este căsătorit? Deşi o prinţesă Illiyuşkin...

- Puţin contează, spuse Stela. Traiectoria vieţii mele e deja fixată. Sunt umbra acestui om. Puţin contează cine este şi ce face. Nu-i cer nimic decât să mă lase să-l urmez. Cum îl urmez pe Dumnezeu.

-Nu rosti blasfemii! spuse prinţesa. Un om este un om, iar Dumnezeu este Dumnezeu.

- Am spus: îl voi asculta mai mult decât pe Dumnezeu. El e Dumnezeul meu.

Stela se ridică şi ieşi. Se gândise cât se poate de bine. Era la fel ca mama sa.

- Sunt o fată de la Petrodava. Noi, muntenii, care trăim agăţaţi de creste, deasupra prăpăstiilor, noi ţinem seama de fiecare pas pe care trebuie să-l facem, pentru că ne angajăm viaţa noastră odată cu acesta. Pentru un om de la Petrodava, un pas poate fi chiar ultimul, dacă nu s-a gândit bine ce face. Ei, bine! Eu m-am gândit aşa cum trebuie şi am făcut acest lucru în cunoştinţă de cauză. Nu mai e nevoie deloc să revin asupra acestui fapt. Când el a apărut înaintea mea, totul s-a petrecut la fel ca dimineaţa, atunci când răsare soarele şi când toate luminile oraşului se sting. Nici o lumină, nici măcar cea mai puternică, nu mai prezintă interes când răsare soarele. Şi în viaţa mea toate luminile, toate preocupările s-au stins. Nu mai rămâne decât el în viaţa mea. El e totul. E singurul meu Dumnezeu.

Bătrâna prinţesă plângea nu atât din cauza iubirii Stelei, cât pentru că vorbele sale treziseră amintirea amorurilor ei de demult. Nimeni nu poate să iasă din propria sa existenţă, aşa cum nici ursul nu poate să iasă din cuşca lui de la menajerie. Tot ceea ce i se întâmplă cuiva din partea altcuiva pare straniu pentru noi. Când noi arătăm interes preocupărilor altora, acordăm, de fapt, interes propriilor noastre preocupări.

***
Ora cinci. In salonul prinţesei Illiyuşkin de la hotelul Imperial era aşezată o măsuţă de ceai.

- Garson, anunţaţi Direcţia că aştept o eventuală vizită a profesorului Ante Stepinater. Nu ştiu dacă va veni, dar dacă vine, să fie condus până la apartamentul nostru! ordonă Stela.

Sună telefonul.

- Domnul Ante Stepinater doreşte să fie chemată prinţesa Stela Illiyuşkin.

- Să urce! strigă Stela.

Era fericită. Nu-şi imaginase că va fi atât de stăpână pe ea însăşi. Pe masă, în mijloc, stăteau şase trandafiri albi. Stela ştia că nu avea nici un motiv să fie emoţionată. îi va spune acestui om exact ceea ce i-a spus şi mamei sale, exact ceea ce i-a spus prinţesei şi exact ceea ce se întâmplă. Stela nu ştia să mintă. Dacă este căsătorit şi dacă are copii, nu-l va întreba nimic. El este Dumnezeu. Şi pe Dumnezeu îl accepţi aşa cum e, fără să încerci să-I modifici planurile după gusturile tale. Ea îi va cere favoarea de a-l urma precum umbra urmează trupul. Precum o stea se învârte în jurul soarelui. Desigur, ar prefera să nu fie căsătorit şi să fie îndrăgostit de ea. Să o ia de soţie. Insă ar fi o bucurie mult prea mare. Şi ea ar fi fericită să-l vadă, să-l audă. Nu-i va cere nimic în plus. în aceeaşi clipă uşa se deschise. Servitorul de la ascensor, cu galoane aurite, asemenea unui paj celest, intră în salon. In spatele lui, în cadrul uşii aurite a salonului tapisat cu mătase aurită, apăru, coborât parcă din cer, Ante Stepinater. Era îmbrăcat în negru, în sutană. Ante Stepinater era preot. Stela nu mai văzu nimic în faţa ochilor. Totul se şterse înaintea ochilor ei. Nu se aşteptase la o asemenea lovitură a destinului. Destinul are atâtea mijloace de a învinge, de a pedepsi, de a umili, când e vorba de o sărmană femeie ori de un sărman om muritor, încât nimeni nu poate rivaliza cu el în a tortura.

- Sunteţi preot? întrebă Stela.

I se păru că Ante Stepinater înaintează şi o salută. „Dacă aş fi ştiut, o! dacă aş fi ştiut..., se gândi Stela. Mi-am închipuit orice, în afară de una ca asta. Dacă ar fi aparţinut unei femei, unei familii, unei ţări, aş fi putut să-l smulg. Dar cum să-l smulgi din mâinile lui Dumnezeu? Cum aş putea lupta cu Dumnezeu ca să-l iau şi să-l fac al meu?"

- Luaţi loc, spuse prinţesa.

- Sunt foarte onorat de invitaţia dumneavoastră, spuse Ante Stepinater.

Stela era gata să izbucnească în lacrimi. Acum ştia: „Omul pe care îl iubesc, pentru care i-am spus mamei şi prinţesei că aş lăsa totul, că aş deveni o criminală, că m-aş împuşca dacă mi-ar cere aceasta, pentru care aş fi făcut orice, dacă mi-ar fi cerut, acest om este un preot. Un preot, un om dedicat, prin urmare, un om care aparţine lui Dumnezeu." Preotul spuse:

- Vă mulţumesc pentru cinstea pe care mi-aţi făcut-o. Ştiu că sunteţi o eroină a războiului mondial şi o stea pe firmamentul european. Că sunteţi... Prin urmare, o mare cinste...

Stela nu putea să îndure mai mult aceste ironii ale destinului. După ce că destinul i-l sustrăsese şi i-l adusese în sutană, acum îşi bătea joc de ea cu toate aceste politeţuri, aceste convenţii şi aceste formule mondene. Izbucni în lacrimi, cu capul pe masă, cu fruntea aşezată pe faţa de masă albă, brodată. Alături de ceştile de ceai. Plângea.

Când îşi ridică capul, preotul Ante Stepinater era calm, aşezat pe un scaun. Un miros parfumat se ridica din cele două ceşti de porţelan Rosenthal pline cu ceai. Preotul era atât de frumos, cum Stela nu-şi închipuise vreodată. Acum, ochii săi ridicaţi, printre lacrimi, îl vedeau cu adevărat atât de aproape, pentru prima oară. Capul său cu păr negru, cu sprâncene stufoase, cu nasul drept, roman, cu ochii care păreau nişte lacuri fără fund în care se odihnesc piscurile munţilor. Era o operă perfectă a creaţiei. Mai mult, acest cap părea luminat din interior de o lumină orbitoare de milioane de kilowaţi. întreg părul său părea incandescent, străluminat.!

„Nu m-am înşelat când am spus că aş lăsa totul, chiar şi viaţa mea, pentru acest om, se gândi Stela. Nu m-am înşelat când i-am scris mamei mele că l-aş urma ca şi cum ar fi Dumnezeu. El este iubitul absolut. Dumnezeu pe pământ..."

- De ce plângeţi, prinţesă? întrebă preotul. Vorbea în franceză, deoarece Stela se descurca cu greu în germană. Preotul remarcase aceasta şi i se adresă în franceză. Ca româncă, franceza era mai aproape de spiritul său decât germana. E o limbă latină. Preotul făcea multe greşeli. Pronunţia sa era plină de asperităţi. Te făcea să te gândeşti la profeţii Vechiului Testament care vorbeau şi scriau ca şi cum ar crăpa stânca.

- De ce plâng? întrebă Stela. Dacă nu am nici un motiv pentru a plânge, părinte, atunci nimeni nu ar mai trebui să plângă pe pământ.

- Iertaţi-mi întrebarea, spuse preotul.

- Din cauza dumneavoastră plâng. Şi din cauza destinului şi a lui Dumnezeu, care şi-au bătut joc de mine. Ştiţi pentru ce v-am invitat, părinte? Pentru că nu mi-am închipuit că sunteţi preot. V-am văzut la librărie, în trei rânduri. Ieri a fost a patra oară. M-am îndrăgostit de dumneavoastră. Este prima oară în viaţa mea. îndrăgostită cu pasiune.

Ştiam că voi suferi, că va trebui să lupt. Cu viaţa, cu familia, cu o femeie, cu totul. însă eram gata să mă bat. Să vă smulg tuturora, împotriva lui Dumnezeu totuşi, nu pot...

Sunt însă oameni care au învins şi zeii. Prometeu a fost mai puternic decât cerul. Nu voi abandona lupta decât atunci când voi fi zdrobită, ucisă. în luptă doar. Şi vă voi smulge chiar şi lui Dumnezeu. Voi încerca cel puţin, în orice caz, voi cădea în luptă, cu faţa la inamic, - Dumnezeu este mândru de dumneavoastră, spuse preotul.

- Dumnezeu este mândru de mine? Pentru că eu vreau să mă lupt şi să vă fac din preot al Lui iubit al meu?

- Dumneavoastră nu vreţi aceasta, prinţesă, spuse preotul liniştit. Dumneavoastră vă închipuiţi. Faceţi însă o greşeală. Dumneavoastră sunteţi îndrăgostită de Dumnezeu, nu de mine.

- Fără iezuitism, spuse Stela.

- Eu nu exist, prinţesă, spuse preotul. Şi chiar dacă existam, dumneavoastră nu vă uitaţi la mine. După cum nici nu v-aţi uitat - şi acesta o ştie toată lumea - la nici unul dintre oamenii celebri care se învârt în jurul dumneavoastră. V-o repet. Nu aţi fi putut să vă îndrăgostiţi de mine. Nu aţi fi putut să mă invitaţi. Eu nu exist. Pe Dumnezeu L-aţi invitat la ceai.

Preotul Ante Stepinater îi povesti Stelei că era născut în apropiere de Zagreb, „deasupra Zagrebului", într-uri ţinut înalt, „nu atât de înalt ca Petrodava dumneavoas-j tră, însă destul de înalt..." Fusese crescut de Biserică. Era un copil de ţărani abandonat. A făcut seminarul.

- După vârsta de 12 ani, am nutrit speranţa de a ajunge sfânt, prinţesă. E un drum mai lung decât cel care duce la stele. Am perseverat însă. Şi am luat pilda Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Dorm trei sau patru ore pe noapte. Muncesc fizic şi intelectual.

Intr-adevăr, capul său strălucea precum capul sfinţilor, al marilor artişti şi creatori. Avea mâinile aspre de muncă. Spuse:

- Mănânc doar pentru a-mi menţine viaţa. Toate simţurile mele sunt omorâte prin asceză. în fiecare zi caut să elimin din fiinţa mea tot ceea ce este inutil, tot ceea ce este uman, pentru a pune în loc sfinţenia. Dacă v-aţi aruncat o privire asupra mea, prinţesă, e pentru faptul că aţi văzut aici pe Dumnezeu într-o cantitate infimă. Bineînţeles, atât cât am putut să păstrez de puţin în persoana mea. Dacă într-o zi lumina divină pe care o port în mine s-ar împrăştia şi ar dispărea precum apa vărsată dintr-Un vas care se sparge, eu n-aş mai fi decât un om care cade pe cale, precum o zdreanţă. Un sărac infirm, bun de internat în spital din pricina epuizării fizice. Mă hrănesc cu lumină, ca acel filosof grec. care se hrănea cu mirosul pâinii, deoarece era prea în vârstă pentru a mai mânca. Mă hrănesc, de asemenea, cu parfumul florilor. Este tot ceea ce v-a atras atunci. Din cauza aceasta v-aţi îndrăgostit. Sunteţi însetată de Dumnezeu, de absolut şi de veşnicie. Sunteţi însetată de înalt. Sunteţi născută la Petrodava. Patria dumneavoastră este cerul. Dumnezeu este vecinul dumneavoastră. Cel mai apropiat vecin. L-aţi aflat întru mine. Dumnezeu Se reflecta în gândirea şi în privirea mea.

Dacă m-aţi fi iubit ca om, aţi fi ştiut ce culoare au ochii mei, ce vârstă am, ce talie, ce glas... Dar nimic din toate acestea nu v-au interesat. Aţi fost dispusă să abandonaţi totul, deoarece îl port pe Dumnezeu întru mine, ca preot, ca ascet, ca un monah mortificat pe drumul sfinţeniei. Aţi văzut pe Dumnezeu şi v-aţi îndrăgostit de El, nu de omul care-L poartă pe Dumnezeu ca preot. De altfel, eu nu sunt chiar un om. Eu sunt prea mortificat, pentru a avea simţuri şi instincte. Eu n-am mâncat niciodată carne. Intrebaţi femeile care se pricep la asta, privitor la iubiţi, dacă eu sunt un om. Dacă mi-aş da jos sutana, aţi vedea oasele mele, pe care pielea e întinsă ca o haină. Nu de mine v-aţi îndrăgostit, ci de absolut, de veşnicie, de Dumnezeu. De toate aceste lumini pe care un ascet, un preot şi un filosof creştin le poartă în el pe calea către cer... Stela nu-l mai asculta. După un timp, ea văzu pe Dumnezeu care se ridică şi pleacă. Rămase singură.

In acea seară Stela îi scrise domniţei Roxana la Petrodava.

„Omul pe care-l iubesc este afierosit lui Dumnezeu. Nu pot să-l smulg de la El. L-aş fi răpit unei femei. Nu pot să-l iau însă lui Dumnezeu. In clipa în care nu va mai fi cu Dumnezeu el nu va mai exista. Dacă Dumnezeu îl abandonează, cade şi va fi zdrobit. Nu există decât în măsura în care el se află în mâinile şi în apropierea lui Dumnezeu. Tot aşa precum licuricii, care nu strălucesc decât noaptea şi într-un loc umed, dar care, de îndată ce îi iei în mână şi îi aşezi la lumină, nu sunt nimic altceva decât nişte viermi mizerabili, mai mizerabili decât toţi ceilalţi viermi.

Aş putea să-l smulg lui Dumnezeu, dar atunci ceea ce aş avea în persoana sa lipsită de Dumnezeu ar fi fără nici o valoare. îl las, prin urmare, lui Dumnezeu. Mă deplâng. Poate că de Dumnezeu sunt îndrăgostită, aşa cum mi-a spus Ante. Nu pot să mă mărit cu Dumnezeu decât dacă părăsesc această lume. Or, mie îmi place viaţa. Păcat că m-ai născut atât de sus. Mă voi sforţa să iubesc ca celelalte femei; altfel spus, nu trebuie iubit Dumnezeu ca un tenor, şi nici un tenor ca Dumnezeu!..."

Micul paj, care transmisese anunţul, reveni. Intră în apartamentul Stelei recitând înspăimântat, ca la teatru:

- Prinţesa mamă Illiyuşkin a murit. Vă rugăm să veniţi în apartamentul ei. A murit pe neaşteptate.

Constantin Virgil Gheorghiu

Fragment din volumul "Casa de la Petrodava", Editura Sophia

Cumpara cartea "Casa de la Petrodava"

 

11 Octombrie 2016

Vizualizari: 1141

Voteaza:

Ceaiul cu Dumnezeu 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE