Cei ce invata pe altii sa se invete mai intai pe ei insisi

Cei ce invata pe altii sa se invete mai intai pe ei insisi Mareste imaginea.


Cei ce invata pe altii sa se invete mai intai pe ei insisi

Cuvant catre preoti

Ma bucur foarte mult ca am avut toti timp si disponibilitate sufleteasca pentru a ne intalni si a sta de vorba cu prilejul acestei sesiuni a conferintelor noastre preotesti. Avand atatia vorbitori si o singura tema, am avut parte si de unele repetitii si am auzit si lucruri cunoscute. Eu insumi nu voi putea evita anumite repetitii, fie repetandu-ma pe mine insumi, amintindu-va ceea ce v-am mai spus si alta data, fie repetandu-va pe unii din dv. Nu e nici un pacat in aceasta. Cu cat ne aducem mai mult aminte de indatoririle noastre esentiale, cu atat va creste in noi simtul raspunderii si vom evita "sa intram sub judecata". Fiindca in fond, noi preotii si noi crestinii aceasta facem prin tot ceea ce suntem, prin tot ceea ce propovaduim: vrem sa scoatem sufletele noastre si ale celor dati noua in grija, de sub judecata. Cand vorbim de mantuirea sufletelor, aceasta intelegem. Iata de ce, as vrea sa deschid cuvantul meu prin evocarea catorva versete din Sf. Scriptura si anume din cap. II al Epistolei trimisa Romanilor de catre Sf. Apostol Pavel prin anii 57-58, versete in care se trateaza chiar despre judecata. Sf. Pavel ameninta cu judecata lui Dumnezeu pe cei care una se pretind si alta sunt in realitate. Fiindca daca nu sunt ceea ce pretind ca sunt, degeaba cred ca exista vreo deosebire intre ei si pagini. Eu v-as ruga, ascultand ceea ce voi citi, cand veti auzi cuvantul iudei, sa cititi preoti, ca sa vedeti in ce masura aceste cuvinte ale Sf. Pavel ni se adreseaza si nouaha astazi:

"De aceea oricine ai fii tu omule, cel ce judeci pe altul, nu poti sa te dezvinovatesti, caci cu judecata cu care judeci pe altul, te osandesti pe sineti. Pentru ca de judecat judeci pe altul, dar faci aceleasi lucruri. Noi insa stim ca judecata lui Dumnezeu este cu adevarat asupra celor ce fac asemenea lucruri" (vers. 1 si 2), deci nu asupra celor ce le apara in principiu, as completa eu. Nu e de ajuns sustinerea lor in principiu. Judecata lui Dumnezeu are in vedere "faptele". Iata textul mai departe:

"Si socoti tu, omule, ca vei scapa de judecata prin aceea ca osandesti pe cei ce fac asemenea lucruri, cand si tu insuti faci aceleasi lucruri? Iata, tu te numesti iudeu - am trecut la versetul 17 - te impaciuiesti cu legea si te lauzi cu Dumnezeu. Stii voia lui si intelegi mai bine sa deosebesti lucrurile invatand din lege. Te socoti pe sineti povatuitor al orbilor, lumina pentru cei dintru intuneric, povatuitorul celor nestiutori, invatatorul pruncilor, avand in lege dreptarul stiintei si al adevarului. Pentru ce dara tu, cel ce inveti pe altul, nu te inveti pe tine insuti? Propovaduiesti sa nu se fure, dar furi; zici sa nu se faca desfranare, darfiaci; te ingretosezi de idoli, dar furi cele sfinte; te lauzi cu legea, dar necinstesti pe Dumnezeu prin calcarea legii."

Si acum vine concluzia grava, catastrofala, din care reiese inca o data ca pre-dicarea principiilor, aplicarea lor altora, dar nerespectarea lor de catre cel ce pro-povaduieste, nu-l justifica pe propovaduitor ci, dimpotriva, il condamna. Si iata de ce: "Caci din pricina voastra se huleste numele lui Dumnezeu printre neamuri, precum este scris ... Caci iudeul - adica preotul in cazul nostru (am trecut la versetul 24) - nu este acela care are infatisare de iudeu - cel care poarta uniforma de preot - si taierea imprejur - dupa cum stiti, semnul fundamental al apartenentei la iudaism - nu e aceea de dinafara, de pe trup, ci acela e iudeu, - cititi preot - care si pe dinauntru e iudeu, si taierea imprejur aceea e taiere imprejur, care e in inima si e dupa duh, iar nu dupa litera legii. Un astfel de iudeu e de lauda, si nu la oameni, ci la Dumnezeu."

Mi se par foarte potrivite aceste versete si pentru noi si pentru tema pe care o tratam aici, pentru ca aici Sf. Apostol Pavel condamna inadvertenta dintre ceea ce esti in fapt, si ceea ce vrei sa pari ca esti. Sf. Pavel avertizeaza ca poti sa reusesti sa pari in fata oamenilor, dar pe Dumnezeu nu-l poti insela. In fata lui Dumnezeu nu merge cu impostura. Dumnezeu nu poate fi inselat. Oricat ai vrea sa pari altceva decat esti, Dumnezeu te citeste asa cum esti si cazi sub judecata, si cazi cu atat mai mult, cu cat esti chiar tu responsabil cu aplicarea legii lui Dumnezeu. De aceea si avertizeaza la sfarsit ca "prin unii ca acestia" nu se propovaduieste Dumnezeu, ci dimpotriva "se huleste numele lui Dumnezeu intre oameni".

De fapt nici in fata oamenilor nu poti sa pari prea mult, ca esti ceea ce de fapt nu esti. O vreme da, dar pentru totdeauna, nu. Credinciosii, mai devreme sau mai tarziu, te citesc. Fiindca nu se poate, oricat ai vrea sa te ti tare, nu se poate sa nu-ti dai in petec, cum spune romanul! Si e de ajuns o singura data. Credinciosul te-a citit pentru totdeauna. V-am mai spus aceste lucruri. Am vazut din vocabularul pe care l-ati folosit astazi aici, ca cel putin o seama din termenii lansati de mine, cu privire la comportarea preotilor, au prins. Am auzit aici cuvantul identitate, cuvantul autenticitate, cuvantul credibilitate, cuvantul egalitate cu sine, aequanimitas, in latineste, ceea ce inseamna ca, teoretic, toti am inceput sa pricepem care sunt jaloanele personalitatii preotului, a vietii preotesti, a preotiei. Am vazut ca toti ati retinut din intalnirile noastre de mai inainte, si din ceea ce am mai scris si publicat prin revistele noastre, ideea ca preotul e o carte deschisa, ca preotul isi duce existenta ca intr-o casa cu peretii de sticla. Prin peretii vietii lui se vede tot. Oricat ar vrea preotul sa se ascunda, totul se vede. Se vede si cum si cat mananca; se vede si cum si cat doarme, si cum vorbeste cu sotia lui, si cum vorbeste cu copiii lui, si cum munceste si cum se roaga. Si se aude totul: si ce vorbeste despre sine, si ce spune despre altii, si cum isi vede misiunea lui.

E frumos ca suntem preoti! E frumos ca ne mandrim cu demnitatea de preoti. Toti avem tendinta sa ne mandrim cu demnitatea de preot, si cu sfintenia preotiei. Aceasta ne da cumva dreptul sa aparem in fata credinciosilor nostri ca fiind deosebiti, purtatori de har. Ni se pare ca demnitatea preotiei ne confera si personal o anumita demnitate. Si asta nu e rau. Pana in momentul in care aceasta demnitate se transforma in orgoliu si aroganta. In momentul in care ea devine orgoliu si aroganta, in clipa aceea nu mai e demnitate. In clipa aceea compromitem demnitatea preotiei si purtam o haina de imprumut. Dar prin haina ne vedem goi. Asa erau pe vremea Mantuitorului fariseii. Stiti ca fariseu era pe vremea aceea un cuvant pozitiv. Erau cei ce se deosebeau, cei ce se pretindeau drepti, virtuosi. Mantuitorul i-a citit pe dinauntru, prin hainele pretentiilor lor, si i-a vazut mincinosi. De atunci fariseu inseamna prefacut, mincinos. Noi ne zicem unii altora, "Prea Cucernice Parinte" si "Sfintia Ta", si termenii sunt foarte frumosi. Dar ei sunt foarte frumosi numai atunci cand acopar realitati. Altfel, daca nu acopar realitati, atunci descopar impostura. Daca acceptam sa ni se zica ,Prea cucernici" si "sfintiti", sa fim ca atare. Altfel ne imbracam cu pretentii neindreptatite de nimic. Ne trezim farisei. Si asta se vede!

Mi-a povestit cineva o intamplare. Sigur - as putea zice obisnuita - dar mi s-a parut foarte semnificativa prin felul cum a interpretat-o povestitorul. Imi spunea ca a asistat la cearta dintre doi preoti. O cearta dura, in care cei doi isi adresau cuvinte aspre. Dar si le spuneau cam asa: "Esti necinstit, Prea Cucernice Parinte", zicea unul - "Sfintia ta esti un om de nimic" raspundea celalalt.

Vedeti, va vine sa radeti! Asteptati sa va spun ca nu erau ortodocsi! Sa zicem! Dar inadvertenta ramane aceeasi, in orice context confesional sau religios in general, am situa intamplarea. Se acopar oare aceste cuvinte: "Prea Cucernice", "Sfintia Ta" cu necinstit" si "om de nimic"? Era cearta aceasta in masura sa exprime sfintenia si cucernicia? Cel care mi-a povestit intamplarea zicea: "Nu m-a deranjat cearta, nu deloc, mi s-a parut omeneasca. Se mai intampla. Dar isi ziceau mereu "Prea Cucernice" si "Sfintia Ta". Nu omiteau aceste titluri de onoare chiar si atunci cand isi spuneau cuvintele cele mai grele."

Cand apelativul pe care ni-l asumam nu acopera realitatea, atunci descopera impostura. Si este starea cea mai grava in care poate cineva cadea. Nu numai un preot. Oricine poate cadea in impostura. Unul care se da drept ceea ce nu este, unul care nu are diploma de medic, dar isi zice medic, sau practica medicina, de pilda, unul care abia are un pospai de cultura si in societate vrea sa treaca drept savant... si acestea sunt imposturi. Unul care afiseaza evlavie, dar de fapt e om dur si rau la suflet, intra tot in categoria impostorului. Dar toate imposturile din lume nu sunt atat de periculoase, ca impostura preotului, daca, Doamne fereste, ar cadea in asa ceva. De ce? Fiindca preotul opereaza cu realitati sufletesti, cu realitati personale, gingase. El inira in cele mai tainice camari ale sufletului omenesc, in care e primit cu incredere. Sufletele i se dezvaluiesc, i se dau in grija, ca lui Dumnezeu. El n-are voie sa insele buna credinta a nimanui. Or, a intra aici prin impostura, inseamna a tulbura, a incerca sa trisezi cu Dumnezeu.

Uneori, cand se cade in rutina imposturii, se fac mari eforturi pentru permanentizarea ei. Eu cred ca eforturile pentru permanentizarea imposturii solicita mai mult decat eforturile pentru permanentizarea autenticitatii! E mai usor sa fii bun, decat sa pari bun! Sa lupti sa pari mereu bun, sa-ti ascunzi faptele rele!

Impostura este - dupa cum ati vazut si in conceptia Sf. Pavel - cea care provoaca sminteala. Si stiti ca Mantuitorul condamna limpede si grav sminteala pe care o provoaca cineva in altii. Si cine poate provoca o mai mare sminteala, decat acela care il compromite pe Dumnezeu, preotul. Pentru ca altceva fiind, prin impostura te poti compromite pe tine, poti compromite o tagma, poti compromite o idee, dar preotul compromite pe Dumnezeu. Ati auzit ce spune Sf. Pavel: din pricina unora ca acestia se huleste numele lui Dumnezeu. Adica nu numai preotul, ci chiar Dumnezeul pe care il predica preotul isi pierde credibilitatea, daca preotul se dovedeste fals preot.

De aceea Mantuitorul spune: "Vai de cel prin care vine sminteala; mai bine ar ii sa-si atarne o piatra de moara de gat si sa se arunce in mare."

Adevarul e ca noi il compromitem pe Dumnezeu, dar ne compromitem si pe noi insine. Si compromitem si tagma noastra, compromitem si Biserica, compromitem si invatatura crestina si iata, se spune, si pe buna dreptate, ca din cauza preotilor toarte multi credinciosi parasesc Biserica si se duc pe la secte. Si sectele nu convin nimanui. In primul rand nu ne convin noua. Sectantii, dupa cum stiti, mai ales cei radicali, se indeparteaza nu numai de principiile fundamentale ale credintei noastre, nu numai de traditiile noastre sfinte, romnesti, nationale, care ne-au incalzit si pastrat sufletele de-a lungul secolelor; ei se indeparteaza si de limba romna si de constiinta romaneasca. Sunt dintre aceia care, dupa cum spunea par. protopop de de Sibiu, sunt in stare sa faca orice, numai sa plece din tara. Ei bine, una din cauzele care duc la proloferarea sectelor la noi este si purtarea preotilor. Sectarii cand vor sa-si faca prozekiti il arata cu degetul pe preotul rau, incorect, atunci cand il stie astfel. Se intampla desigur ca ei si exagereaza si inventeaza, dar noi trebuie sa avem grija ca nici unul din noi sa nu se ofere drept cauza de sminteala! Lui Dumnezeu sa nu-i purtam noi de grija: El stie sa se recupereze, sa-si recupereze credibilitatea; dar preotul care si-o pierde, nu si-o mai poate recapata!

Noi avem despre noi insine pretentii mari si, cum spuneam, sunt drepte in masura in care suntem corecti. Avem pretentia ca suntem exponentii lui Dumnezeu. Avem pretentia ca manuim datele revelatiei cu privire la tot ceea ce se poate cunoaste despre lume si univers, despre suflet, despre Dumnezeu, despre destinul lumii si despre destinul oamenilor.

As vrea sa trec la analiza altui aspect al confruntarii noastre cu lumea, cu cultura, cu civilizatia, fata de care de asemenea, ca si fata de credinciosii nostri, trebuie sa ne pastram autenticitatea, onestitatea. Sa nu deceptionam pe nimeni. Si sa stim ca ochii tuturor sunt indreptati spre noi.

Iata, de pilda, nu suntem noi singurii care pretindem ca detinem secretele universului, ale sufletelor si ale lui Dumnezeu. Mai exista si alte religii, mai exista alte ideologii, mai exista o multime de sisteme filozofice. E adevarat, pe lume exista loc pentru toate. Multi cred ca ei detin cheia adevarului, ca ei sunt inauntrul sistemului care da explicatiile cele mai plauzibile tainelor care ne inconjoara. Noi credem in revelatia noastra crestina, fiindca e descoperire dumnezeiasca si se afla in Vechiul si in Noul Testament, aceasta fiind urmarea intruparii Fiului lui Dumnezeu pe pamant si descoperirilor Sale. Tocmai de aceea, pentru ca pretindem acest lucru, ca avem sursele noastre care lamuresc totul, lumea ne tine sub observatie. Lumea ne tine, cum se zice in vocabularul ecumenic, sub judecata, sub interogare permanenta. Ne tine sub judecata si cu privire la invatatura, si cu privire la invatatori, la cei care o propovaduiesc. Invatatura se justifica prin ea insasi. Dar se justifica si prin invatatori. Lumea se intreaba: cum e invatatorul? Cum e predicatorul invataturii? O exprima cu adevarat? Crede in ea? Sau predicatorul invataturii doar se preface ca e credincios? Si daca e asa, de ce vrea totusi s-o impuna?

Se pun si asemenea intrebari. Si unde se descopera impostura, se banuiesc interese simple, vulgare, imediate. Se acuza si dorinta de capatuire usoara, prin exploatarea sentimentelor religioase. Multe se imagineaza, dar autenticitatea, invatatorul credincios rezista.

Cu privire la invatatura stiti toti - eu am sa vi le reamintesc doar - care sunt semnele de interogare pe care le adreseaza lumea moderna Bisericilor. De pilda, e acuzat crestinismul ca s-a orientat numai spre lumea de dincolo, c-a expediat conflictele din lumea aceasta dincolo, in ceruri, in loc sa ajute la rezolvarea lor aici. Aceasta a fost una din acuzatiile grave care s-au adus crestinismului, acuzatia de a fi asocial, adica de a nu se fi ocupat suficient de lumea de aici.

S-a adus de asemenea acuzatia ca prin aceasta s-a incurajat eternizarea claselor, s-a incurajat eternizarea exploatarii, s-a incurajat eternizarea saraciei, s-a incurajat eternizarea rabdarii celor multi si oprimati, carora li se raspundea ca o sa li se rezolve conflictele in ceruri, numai sa fie cuminti pe pamant. Aducandu-se crestinismului aceste acuzatii, s-a presupus de fapt, ca el urmareste eternizarea nedreptatilor sociale.

S-a mai spus ca Biserica a pactizat cu puterea si cu bogatii. Ceea ce istoricii au numit multa vreme, de pilda, epoca de eliberare a crestinismului, s-a dovedit a fi fost epoca de decadere a lui, anume epoca constantiniana. Intrand in Biserica, puterea si bogatii au orientat-o incetul cu incetul spre interesele claselor.

Ei bine, Biserica a stiut sa iasa la vreme de sub aceasta judecata. Nu prin reconsiderarea invataturii, pentru ca n-a trebuit sa si-o reconsidere. A trebuit doar sa apeleze din nou la Sf. Scriptura si sa scoata din ea jaloanele adevaratei invataturi pe care o contine. Se stie, stiti si dv. ca deja suntem altfel orientati in aceasta privinta. Si Biserica Ortodoxa si celelalte Biserici, in marea lor majoritate, - cu exceptia unor secte care distorsioneaza si astazi Scriptura - si-au reorientat privirile catre lume.

La noi, dupa cum stiti, s-a nascut Apostolatul social si Biserica slujitoare, doctrine care raman jaloane ale orientarii Bisericii pe pamant. In lumea ecumenica a aparut notiunea de Biserica a saracilor, adica invatatura ca Biserica trebuie sa se ocupe in primul rand de saraci, de cei in nevoie, de cei care sunt in griji, de cei care sunt exploatati, de cei care sunt ruinati de catre altii.

A aparut, in sfarsit, o notiune noua: notiunea de popor al lui Dumnezeu, notiune care include in ea pe toti crestinii, pe absolut toti crestinii, de orice neam, de orice Rasa, de orice stare sociala, cu preponderenta grijii fata de cei dezmosteniti. S-a recunoscut prin urmare o noua valoare lumii de aici, fiindca sufletul traieste si in lumea de aici, nu numai in lumea de dincolo. Asa a aparut ecumenismul practic, care adus de fapt aproape toate Bisericile crestine la o prima unitate; in lumina ecum enismului practic, toate Bisericile condamna azi saracia si eternizarea ei; conda mna nedreptatile sociale; afirma cu tarie, si toate pe baza Sfintei Scripturi, ca nu poate exista pace dreapta in lume decat bazata pe dreptate sociala, ca nu se poate dreptate sociala, fara o noua ordine economica mondiala. Bisericile afirma toate aceste lucruri, intotdeauna, bazate pe Sf. Scriptura. Nu spune oare Sf. Iacob: "Nu cautati la fata nimanui." Sau: "Oare nu bogatii va stramtoreaza? Oare nu ei va tarasc prin judecatorii?" (Iacob 1, 1. 5).

Biserica si-a revalorizat deci propria sa invatatura. A facut-o insa mai ales atunci cand a fost confruntata cu judecata lumii. Asa au aparut teologiile noi. Ati auzit desigur de ele. Teologia neagra se ocupa de credinciosii de culoare din S. U. A.; Canada, in general din zona Americii de Nord, cerand pentru acestia drepturi egale cu albii si in viata bisericeasca si in cea sociala. Sa nu va para ca acest lucru este evident de la sine si prin urmare, lipsit de importanta. Este evident de la sine pentru noi, pentru ca suntem toti albi si-am trait aici in afara conflictelor de culoare, dar acolo, cei de culoare au trecut printr-o experienta cumplita de discriminare rasiala si de culoare. Nu aveau voie sa stea linga albi, nu numai la c iada la cinematograf, sau pe o banca publica, dar nici in biserica un negru nu se putea aseza linga un alb. Erau si bisericile discriminate. Asa a aparut teologia neagra, ca un protest, ca o reasezare biblica a egalitatii si dreptatii. Din aceleasi motive a aparut teologia africana, care a proclamat emanciparea crestinilor africani, emanciparea din starea de lume a treia, din starea de subdezvoltare. Asa a aparut teologia revolutiei care preconizeaza dreptatea sociala realizata prin schimbari radicale, la nevoie violente. Asa a aparut teologia eliberarii care framanta astazi, dupa cum stiti, intreaga America Latina. Ea a fost mai intai numita asa de catre un preot dominican Gustavo Guttierez, si a fost dupa aceea imbratisata de intreaga America de Sud. Teologia eliberarii nu urmareste altceva, decat sa implice Biserica in transformarile sociale care sa termine o data pentru totdeauna cu suferintele, cu exploatarea poporului de jos.

Ati auzit, probabil, ca in Nicaragua, de pilda, in guvern exista patru clerici, desi Roma inca nu e de acord, fiind cu grija fata de aceasta teologie pentru ca, au declarat Papa Paul si Cardinalul Ratzinger, presedintele Congregatiei pentru doctrina credintei, ea implica prea multe argumentari politice. Adevarul este ca G. Guttierez spune totdeauna: Eu nu vreau sa politizez doctrina crestina, dar exista elemente cu tendinte de politizare chiar in Sf. Scriptura pe care nu le putem evita. Nu putem sa nu le folosim in ajutorul schimbarii soartei celor saraci.

De curand a mai aparut o incercare de definire a unei si mai noi teologii care se cheama: Theology by the People ot God, in traducere libera: Teologia facuta de poporul lui Dumnezeu. Vedeti dv., lumea crestina se misca, nu sta, tine sub judecata permanenta crestinismul, chemandu-l sa-si exercite misiunea sa autentica, fundamentala, in lumea de azi, potrivit cu nevoile ei reale. A ajuns deci, sa nu se mai lase in seama teologiei clasice, ca si cum ar crede ca teologia clasica se ocupa cu lucruri care nu sunt intru totul revelante si pentru situatia omului de azi. "Ia sa dam.poporului lui Dumnezeu sarcina de a-si face propria teologie!" Aceasta teologie noua se contureaza in cadrul Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Desigur, ea va fi studiata cu grija si definita de oameni competenti, pentru ca si teologia trebuie facuta de specialisti, asa cum medicina nu fac decit medicii si case fac arhitectii Si inginerii. Eu am vrut sa va dau numai cateva exemple despre felul cum este atenta lumea de azi la noi.

Dar sub interogare, n-a fost numai invatatura. Aceasta, vedeti, a stiut sa iasa din incurcatura. Sub interogare a fost si este si predicatorul, cel ce invata, preotul. Este el autentic? Crede el in ceea ce predica? Aceasta este intrebarea fundamentala care se pune cu privire la invatator. Este evlavios? Este credincios? E bun? E misionar adevarat? Sau e doar un functionar, un functionar care isi castiga painea cea de toate zilele prin mijlocul acesta? Cu dreptate se pune si aceasta intrebare. Se pune pentru ca prea mult si-a facut loc in viata unor clerici un fel de laicizare, un fel de decadere din starea de preotie adevarata, din starea de preoti puri, din starea de preoti dedicati, de preoti misionari, de preoti cu vocatie. Un lucru e constatat: laicizarea preotilor duce la preotirea laicilor! Laicii isi aroga dreptul de a face ei ceea ce nu fac preotii, atunci cand nu fac. Si cine stie la ce se va ajunge in continuare daca preotii - si nu ma refer numai la preotii nostri, ma refer in general la preotii Bisericii, si la preotii crestini de toate confesiunile - daca ei nu-si vor reconsidera pozitia lor de invatatori. Se va intampla fara indoiala din nou, ceea ce s-a intamplat in protestantism, in sec. al XVI-lea: vom asista la un nou asalt al laicilor, tinzand sa suplineasca ceea ce nu fac preotii. In fond, asa isi si motiveaza sectele asaltul lor prozelitistic, laic, in respiritualizarea Bisericii, socotita de ei decazuta.

Trebuie sa recunoastem ca aspecte ale laicizarii pot fi detectate si pe la noi. Faptul ca din ce in ce mai mult renuntam la uniforma, e unul din simptome. Apusenii au renuntat inaintea noastra, se stie, dar noi devenim incetul cu incetul chiar mai extremisti decat ei. Ei cel putin au inlocuit uniforma cu gulerul alb caracteristic, asa numitul coiar si nu-ti iese un preot fara el si fara un costum decent, negru. Nu elegant, nu extraordinar de frumos, doar un costum negru, cum se face orice costum, dar are guler alb si camasa neagra si are o cruce discreta la butoniera asa incat toata lumea il stie ca e preot si il respecta. Ai nostri apar cu tot felul de balonzaide, cu pantaloni tarcati, cu ciorapi rosii si cu pantofi albi! Nici macar nu stiu, unii, sa se asorteze cum trebuie, ca si cum sotiile n-ar avea nici un cuvant de spus cu privire la tinuta lor vestimentara!

Acesta-i un aspect. La conferinta de la Brasov, un orator observa ca uneori mai rade lumea cand vede preotul imbracat cu dulama alergand dupa autobuz. Ei bine, solutia nu e sa lepezi uniforma, ci sa astepti alt autobuz! Desi au ramas din ce in ce mai putini preoti care folosesc autobuzele!

Un alt aspect, un alt simptom de laicizare si de dezautenticizare a preotiei, e rutina care intervine in felul cum fac unii slujbele. Multi dintre noi nu mai san-tem in fata altarului ca in prima zi cand ne-a hirotonit episcopul. A ajuns altarul ca un fel de taraba de bacanie unde ne facem datoria repede de tot, unii ca sa nu scapam autobuzul de ora 1, fiindca stam la oras, suntem navetisti! Unii, in timp ce cadesc inainte de Heruvic, dupa ce au rostit invitatia solemna: "Toata grija cea lumeasca acum sa o lepadam", in timp ce cadesc, stau de vorba cu Ion si cu Maria, observati in biserica: "N-ai venit sa-mi tai lemne ieri!" Altii, in timp ce zic "Iara si iara .. " si cantaretul zice "Doamne miluieste", ii reproseaza paraclisierului ca n-a cosit iarba din cimitir etc, etc. Acestea sunt semne evidente de rutina si de desacralizare a serviciului divin, de laicizare. Preotul trebuie sa fie sacerdot, in clipa cand e in altar, trebuie sa aiba fiorul prezentei lui Dumnezeu in fata lui si el sa se simta ca in fata lui Dumnezeu. "Toata grija cea lumeasca acum sa o lepadam", sa fie o realitate pornita de la insasi atitudinea de evlavie a preotului. Eu cand slujesc, spun acest lucru clar, limpede si accentuat, incat sa-i patrunda pe cei din jur. Macar acum toata grija cea lumeasca sa o lepadam! Si cat e? O ora si jumatate. Atat dureaza o Sf. Liturghie.

Alte semne de rutina si de dezautenticizare sunt targuielile dezonorante, targu-ieli la care se preteaza unii pentru anumite servicii. "Sa fac inmormantarea de o suta, sau de doua sute?", sau de care parastas? Din pacate, exista asemenea cazuri. Nu multe, dar exista. Iata de ce o sa trebuiasca, in cadrul scuzelor pe care vi le-am cerut sa-mi dati voie sa las putintel la o parte atmosfera festiva a intalnirii noastre de astazi si sa trec si la cazuri ceva mai concrete. Atmosfera ramane festiva, bineinteles, sub egida aniversarii Unirii de la 1 decembrie 1918, dar trebuie sa intram putintel si in tema propriu-zisa a conferintei noastre, si anume aceea a analizei disciplinei preotesti.

In privinta aceasta trebuie sa va aduc la cunostinta ca exista cateva hotarari noi ale Sf. Sinod care ne intereseaza pe toti. Una se refera la "preotii care influenteaza in rau viata bisericeasca a parohiilor, printr-o comportare necorespunzatoare". Acestia vor fi sanctionati direct de catre chiriarh si fara drept de recurs, mai intai cu pedeapsa transferarii. Notati: fara drept de recurs. Hotararea va fi irevocabila si inapelabila. Or, daca Sf. Sinod a ajuns la aceasta hotarare, inseamna ca a fost sesizat de cateva cazuri care au dat de gandit si care trebuiesc eradicate. Nu se mai poate. De asemenea s-a hotarat ca preotii care vor suferi condamnari sub incidenta legilor penale, in cazul in care vor mai fi acceptati dupa aceea in preotie aceasta va depinde de tipul condamnarii - nu vor putea sub nicio forma sa se intoarca in parohiile lor. Vor trebui sa accepte o transferare din oficiu. Apropo de autobuze si de masini, cei care aveti masini sa fiti foarte atenti, sa fiti de doua ori mai atenti decat soferii civili, fiindca o moarte de om savarsita chiar fara vina preotului, fiind el la volan, se pedepseste cu depunerea preotului din treapta. Chiar fara vina lui. Poti sa aduci toate dovezile de la tribunal si de la procuror ca s-a aruncat mortul in fata masinii; nu exista nicio scuza. In privinta aceasta, canoanele sunt clare. Si Sf. Sinod, dupa cum stiti, este obligat sa le aplice. De ce? Fiindca un preot cu moarte pe constiinta nu mai poate sluji la altar, chiar daca e fara vina lui.

In al patrulea rand, exista o hotarare a Sf. Sinod inca din anul trecut, pe care noi am tot cautat sa o amanam, sperand sa nu se mai intample cazuri flagrante de indisciplina care sa ne oblige s-o punem in aplicare. I-a venit totusi timpul. Hotararea spune asa: "La toate conferintele preotesti, un punct la ordinea de zi il va constitui analiza disciplinei clerului." Ceea ce am facut si noi astazi, intr-un fel. Ca n-am prea facut noi analiza, ci am vorbit frumos despre disciplina, e altceva! Dar, iata ce spune mai departe hotararea: "cu prelucrarea publica a cazurilor." Deci va trebui sa aducem in fata dv., sa facem publice cazurile de abateri, fiindca sunt intr-adevar unele abateri care fac sa ne crape obrazul de rusine. Si vom incepe chiar de azi. Nu va speriati! Am hotarat totusi sa mai las inca o etapa de bunavointa. Vom incepe azi, dar cu o derogare. S-o luati drept un act de delicatete fata de cei in cauza. Delicatetea va fi aceea de a anunta cazurile dar de a nu spune nici cine e implicatul, nici in ce parohie, nici cine e semnatarul reclamatiei. E o ultima bunavointa; in etapa urmatoare va trebui sa aducem aici si numele celor reclamati, si numele reclamantilor, si parohia, si toate amanuntele cazurilor. Si le vom supune judecatii dv.

As vrea sa va asigur ca nici un caz nu va veni in fata dv. inainte de a fi riguros verificat. Cu toate procedurile legale si omenesti indeplinite. Fiindca noi stim ca exista si oameni de rea credinta, noi stim ca exista si reclamagii de profesie care inventeaza, care spun un fapt adevarat, mititel, ca verificandu-l pe acela sa gasesti ca e adevarat si asa sa le crezi si pe celelalte zece fapte mari care i se arunca in sarcina cuiva, si care sunt minciuni. Le stim si pe acestea. Preotii nostri sunt confruntati si cu asemenea bunavointe din partea unora dintre pastoritii lor, desi ar trebui ca ei sa fie cei dintii care sa nu dea ocazie sa se ajunga la asemenea lucruri. Vom avea, prin urmare, grija, ca inainte de a aduce reclamatiile in fata dv., sa le verificam cu mare grija si, eventual, sa le trecem si prin fata unei comisii restranse, care, daca nu ma insel, exista la fiecare protopopiat. Fiindca va trebui sa facem in asa fel, incat bunatatea sa nu ajunga a se transforma in greseala!

Fiti incredintati ca eu as fi vrut sa discutam despre altceva acum. Dar sunt nevoit sa va dau si cateva cazuri concrete, socotind ca ele vor fi destul de ilustrative pentru fiecare din noi. Eu as fi crezut ca nu va fi cazul sa discutam aici cum sa ne disciplinam pe noi preotii. Normal, ar trebui sa discutam cum sa disciplinam noi pe altii. Dar cum spunea par. Bota in cuvantul lui, lumea generalizeaza foarte usor. Asa e facut sa fie. A facut un preot ceva, lumea zice: uite ce fac preotii. E adevarat? Deci ceea ce face unul se rasfrange asupra noastra a tuturor si se rasfrange si mai departe, asupra Bisericiii, asupra credintei. Iata un caz: dupa ce descrie unele comportari cu totul nepotrivite pentru un preot, reclamantii incheie: "Cerem ca acest preot sa fie schimbat din parohia noastra si dorim un alt preot mai serios si mai religios. Eventual ca nici de data aceasta nu ni se aproba cererea suntem siliti sa trecem la eretici."

Alta reclamatie cere: "Ne exprimam dorinta de a ne da un preot evlavios si credincios, nu certaret, sa putem merge cu drag la biserica si sa vina si ceilalti oameni care sunt destui la numar care nu au fost la spovedit si cuminecat de ani de zile pentru ca sunt certati cu popa."

O alta reclamatie informeaza Centrul eparhial ca va "comunica o parte din abaterile grave ale acestui preot care in fapt nu-i vrednic de preotie". Le comunica, incheind cu aprecierea ca tocmai el, preotul, distruge credinta noastra si avutul Bisericii.

Alta reclamatie se plange de un preot in felul urmator: "Multa lume s-a indepartat de Sfanta Biserica din cauza lui. Este un fatarnic si un fariseu, un lacom fara pereche. Vesnic propovaduieste ca omul sa nu adune comori si avere pe acest pamant: noi vrem insa fapte, nu vorbe de la el. Sa-l vezi si pe el ca milos-tiveste pe un sarac, un bolnav, sau ca contribuie cu o suma substantiala cand e vorba de o colecta, nu. El este numai cu indemnul si profitul. De multe ori, cate un crestin din sat da mai mult decat el ... De aceea cerem inlocuirea lui cu un alt preot care sa se ingrijeasca pentru bunul mers al parohiei."

O alta reclamatie informeaza ca un preot "cand face vecernie nu vine la biserica pana nu se termina meciul, cand este meci, ... predica slab etc".

Alte reclamatii acuza pe preoti ca nu vin la biserica si ca obliga pe cantareti sa inceapa slujba fara ei. "Preotul... mai poseda vina ca in timpul caditului in biserica sta de vorba cu femeile si intinde mana sa-i dea bani". Despre un altul, reclamantii spun ca "e foarte respingator. Nu poti discuta cu el. Nu este bun preot ... Un preot trebuie sa dea dovada de cultura, sa fie de model, dar el nici nu multumeste la oameni cand ii dau buna-ziua".

O reclamatie arata ca "ni se dezbina religia si credinta din cauza acestui pastor ... Slujbele la biserica le face pe fuga ... Majoritatea credinciosilor nu s-au mai spovedit de ani de zile din cauza preotului, caci ce spune la spovedit, preotul la cateva zile spune la altii. Acest preot nu mai merita sa stea in fata credinciosilor si a lui Dumnezeu ... Sa ne ajute bunul Dumnezeu sa scapam de acest om dintre noi, si sa ne randuiti un alt preot cu inima si evlavie caci ni se dezbina credinta noastra".

Vedeti cum vorbesc credinciosii despre preoti? "Sa ne trimiteti un preot credincios!" Sunt foarte interesante aceste relatari ale felului cum ne privesc credinciosii nostri. De aceea a trebuit totusi sa vorbim si despre aceste lucruri, oricat de neplacute ne-ar fi. Aceasta a fost intentia Sf. Sinod atunci cand ne povatuieste sa aducem cazurile in fata noastra a tuturor: sa ne faca sa stim macar de rusinea oamenilor, daca de Dumnezeu nu ne temem! Si apoi, cum am mai spus, se generalizeaza usor. S-a facut o fapta de aceasta reprobabila, de catre un preot undeva, vorba merge c-a facut un preot. Nu se mai specifica anume care preot. Nu-i zice preotul cutare, ci un preot! Aceasta insemna ca oricare din noi putea sa fie acel preot. Blamul e asupra tuturor si asupra fiecaruia din noi. "Asa fac preotii", zic cei ce aud despre un caz de preot rau, despre un singur caz! De aceea avem datoria sa ne ocupam asa cum trebuie de aceste cazuri, sa le condamnam cu hotarare, ca sa nu decadem noi insine din starea de preotie.

V-as aminti, in continuare, foarte pe scurt, cate ceva despre indatoririle noastre preotesti fundamentale.

Mai intai, sa facem slujbele corect. Sa nu ne lasam acaparati de rutina. Sa fim foarte atenti la spovedanie. Ati vazut cate mentiuni se fac numai in cateva scrisori cu privire la spovedanie. Si acestea provin dintr-un numar restrans de scrisori. L-am rugat pe par. inspector bisericesc sa mi le scoata din dosare numai cu cateva zile inainte, caci daca dadeam doua saptamani, cred ca-mi aducea aici cine stie cate altele, desi toate se refera cam la aceleasi persoane. Sa nu va sperie. Nu sunt prea multi preoti in situatii de acestea. Sunt aceiasi cu multe reclamatii, in general, dar citiva exista totusi.

La spovedanie sa fiti foarte atenti. Spovedania este mijlocul de a-i tine pe credinciosi aproape de Biserica, aproape de Dumnezeu. Prin spovedanie preotul se imprieteneste cu toti credinciosii lui, cu toata parohia. Asa poate el deveni parinte intr-o parohie. Numai daca e prieten cu toti credinciosii lui. Numai daca le sta aproape, daca le rezolva problemele sufletesti, daca e omul lor de incredere!

Indatorirea fundamentala a preotului este sa nu divulge secretul spovedaniei sub nici o forma, nici sub forma de aluzie macar. Sa nu discute in familia sa despre cele auzite si cu nimeni altul. Sa nu discute nici cu cel spovedit dupa ce l-a dezlegat. Pacatul pe care ti l-a spus un credincios trebuie uitat din momentul in care l-ai auzit. Penitentul isi recapata imediat inaintea ta demnitatea pe care o avea inainte pentru ca l-ai iertat, l-ai dezlegat, i-ai dat canon, ai reglementat onest problema lui. N-ai voie nici macar lui sa-i reamintesti de pacatul pe care ti l-a spus, decat daca revine el la o noua spovedanie. Altfel, sa nu cumva sa faca cineva aluzii ca aceasta: "Ioane, stii tu ce stii!" Asta-i divulgare de spovedanie. Aceasta inseamna a-l pune pe credincios intr-o situatie de inferioritate fata de tine. Pe urma n-o sa mai vina sa-ti spuna a doua oara nimic. Eu imi aduc aminte intotdeauna, cand vine vorba de spovedanie si de secretul spovedaniei, de o intamplare petrecuta undeva in Franta:

Intr-un sat, credinciosii au inaltat o statuie preotului lor, care nu era un preot extraordinar, ba dimpotriva, dupa cat se stia din istoria lui, pentru ca in seama lui se punea o crima. A fost omorat cineva si au existat martori care l-au vazut pe preot prin preajma locului. Martorii convocati de procuror au depus marturie impotriva lui. Se vede ca va fi fost si vreo cearta intre preot si omul omorat, asa incat lucrurile au pledat impotriva preotului din mai multe motive. Sentinta judecatorului a fost: condamnare la moarte. Preotul este criminalul. A fost executat in fata credinciosilor, in mijlocul satului, desi bietul preot a declarat intr-una ca e absolut nevinovat. Probele erau insa toate impotriva lui. Ei bine, dupa vreo 30 de ani, o femeie s-a prezentat la procuror caruia i-a marturisit ca are pe constiinta ceva foarte grav si ca inainte de a muri - era foarte batrana - doreste sa spuna adevarul. Si care era adevarul? "Eu l-am omorat pe omul acela, pentru care a fost condamnat la moarte preotul nostru. Si as vrea sa va mai informez ca dupa crima, avand remuscari de constiinta, m-am dus la preot si i-am marturisit crima. Preotul a stiut ca eu eram criminala, dar n-a dezvaluit secretul spovedaniei. A preferat sa moara el, acuzat el, dar sa pastreze taina incredintata la scaunul spovedaniei."

Un asemenea preot trebuie sa ne fie exemplu de pastrare a secretului spovedaniei. Satul, drept recunostinta, dupa 30 de ani, i-a ridicat preotului o statuie in mijlocul satului, la locul unde a fost executat.

Un alt mijloc de a fi prezenti in misiunea noastra preoteasca este intotdeauna predica. Dv. stiti cat ne-au acuzat pe noi protestantii de-a lungul istoriei, ca ne concentram toata atentia asupra slujbelor, ca suntem o confesiune prin excelenta liturgica, ceea ce era in mare parte adevarat. Dar trebuie sa dovedim ca nu suntem numai atat, ci suntem si marturisitori ai cuvantului, prin predica, prin care ii invatam pe credinciosi mijloacele mantuirii, invatam sa fie onesti in toate, ii invatam sa combine munca cu rugaciunea, ii invatam sa pastreze pacea intre ei, in familii, sa iubeasca pacea in lume si buna intelegere intre oameni, li invatam sa se implice in tot ceea ce este de bun folos pentru obstea credinciosilor, cu preotul in frunte. Ii invatam sa fie bine placuti oamenilor si lui Dumnezeu, si sa fie oameni ai vremii lor.

Dar predica trebuie sa se innoiasca permanent. Nici ea nu trebuie sa devina rutina. Pentru aceasta preotul trebuie sa citeasca mult. Sa se instruiasca permanent, sa citeasca alte predici facute de altii, sa citeasca exegezele textelor de care se ocupa. Pregatirea predicii trebuie sa inceapa de luni dimineata si sa dureze pana Duminica dimineata. Toata saptamana trebuie sa te gandesti la predica. Eu mi-am facut in aceasta privinta un canon personal, ca sa fie un exemplu pentru toti preotii din eparhie. Eu nu intru in catedrala fara sa vorbesc. Dar sa nu va imaginati ca improvizez predica vreodata. O pregatesc intotdeauna. Pentru predica trebuie citit mult, gandit mult, pornind de la Sf. Scriptura, de la textul ce urmeaza a fi comentat si explicat. Trebuie sa i se caute toate implicatiile.

Predica nu se improvizeaza. Ea se lucreaza. Pana la amanunte. Sa stii precis cu ce incepi si cu ce termini. Pentru predica puteti sa va inspirati de unde vreti. Este singurul domeniu in care ai voie sa furi din ideile altora. Altceva e daca le Publici. In scris e obligatorie onestitatea stiintifica. Dar atata vreme cat vorbesti in fata credinciosilor, poti sa te inspiri de unde vrei, numai sa faci o predica buna, o predica cu inteles, o predica sa lase urmari in sufletele credinciosilor, sa nu fie din acelea despre care credinciosii spun: "A vorbit frumos parintele astazi, dar n-as sti sa-ti spun despre ce". Nu se poate, trebuie sa semeni macar o idee, macar cu ceva sa ramana credinciosul dintr-o predica.

M-am intalnit saptamana trecuta cu unul din marii nostri scriitori contemporani care-mi place fiindca e un mare stilist: Fanus Neagu. L-am intrebat de unde-si scoate metaforele permanent innoite. "Nu exista zi in care sa nu citesc cel putin patru ore", mi-a spus. Dupa aceea scrie cat poate. Dar patru ore citeste. Ei bine, cam asa ar trebui sa facem si noi. In uzine, peste tot, dv, stiti bine cat se munceste. Stiti ca daca un muncitor intarzie 5 minute e catastrofa. Si trebuie sa stea opt ore acolo in fata masinii. Si cei care lucreaza la masini, care sunt automatizate, daca le-a intarziat mana cateva minute, a compromis un produs. Ei, noi parca ne desfasuram activitatea ceva mai relaxati. Unde sunt cele opt ore pentru care sln-tem totusi remunerati? Ca si celelalte categorii sociale din tara noastra. Ar trebui sa le umplem, sa le umplem macar cu pregatirea personala, pregatirea predicii, bineinteles si cu serviciile pe care le facem de-a lungul saptamanii si Duminica, dar acestea din urma nu acopar cele opt ore, asa ca ar trebui sa le acoperim noi insine pregatind o predica foarte buna, o predica folositoare.

Daca pe toate acestea le facem preoteste, daca disciplinam preoteste pe credinciosii nostri, ne si autodisciplinam. Fiindca daca te pastrezi tu in viata onesta, in viata implinita prin munca, nepatata de vicii, vei putea vorbi cu responsabilitate si cu curaj in fata credinciosilor tai. Dar eu te intreb: daca esti betiv, vei putea vorbi impotriva betiei? Ce o sa zisa credinciosii? Cu ce autoritate morala le vorbesti? Stiu ce se intampla in cazurile acestea. Preotul care se stie cu niste pacate, probabil le evita in predica. Dar eu va dau un avertisment: Toti cei care evita in predica sa propovaduiasca adevarata invatatura morala, sub toate aspectele ei, toate pacatele care se savarsesc in parohia lui, din cauza ca el n-a avertizat asupra lor, vin asupra sa, asupra preotului si e logic sa fie asa. Deci, sa se stie, ca isi asuma o mare raspundere preotul care isi diminueaza autoritatea prin ingaduintele ce-si permite cu privire la unele pacate. Despre Mantuitorul s-a spus ca "nimeni n-a vorbit cu autoritatea cu care vorbea El". Dar Mantuitorul a putut spune: "Cine ma va vadi pe mine de pacat?" Daca n-ar fi putut pune aceasta intrebare, n-ar fi putut vorbi cu autoritate. Asa ar trebui sa stea lucrurile si cu preotii.

E adevarat, asa cum spunea astazi aici unul dintre dv., credinciosii te mai imbie uneori la un pahar, amintindu-ti ca "doar esti om si d-ta", dar pe urma tot el te judeca. Totdeauna pe urma isi aduce aminte ca "esti preot"! Nu va lasati pacaliti de astfel de imbieri, mai ales la bautura. Cei ce te imbie, dupa aceea te judeca aspru. Eu nu zic sa nu-i confirmi ca "esti si tu om ca el". Dar s-o faci cu demnitate, cu demnitate omeneasca. S-o faci cu retinerile de rigoare de la excese. Participarea - la o nunta, la un praznic - se poate face cu toata decenta, cu decenta si omeneasca si preoteasca. Nici asta nu e bine, s-o faci in fata lumii pe bigotul. Implica-te in toate, dar cu masura preoteasca, stiind mereu ce spune Scriptura: Toate imi sunt ingaduite, cu masura, desi nu toate de folos. Mergi la o masa rituala, si chiar la una prieteneasca, dar nu ajunge pana sa te scoata de acolo pe brate. Uneori se gasesc si din aceia care vor sa te aduca in situatia de a te scoate pe brate si a te arunca undeva.Cunosc asemenea cazuri. Ce razbunare mai mare pe un preot, cand are de ce o face, decat sa-l arunce la o margine de sant ca sa treaca toata lumea sa-l vada! Uneori, generosi, cheama chiar si autoritatile sa-l salveze din rusinea in care se afla!

Iubiti parinti, nu trebuie sa ajungem sa ne disciplinam prin mijloace administrative. De fapt, un preot disciplinat prin mijloace administrative e un faliment. Un faliment si pentru noi, pentru administratie, un faliment si pentru el. Disciplinand un preot, nu-l reconditionezi, asa cum reconditionezi un obiect oarecare. Un preot ajuns sa fie chemat la ordine, e un preot care trebuie inlaturat fiindca nu poate fi preot decat intreg. Ori este, ori nu este. Preotul pe jumatate nu e preot. Daca la invatatura dam note la scolile teologice intre 1 si 10, la vocatie fiecare preot trebuie sa fie de nota 10. De aceea nu trebuie sa ajungem sa-i disciplinam pe preoti. Dar daca o sa fie cazul, n-o sa avem incotro.

Noi cautam intotdeauna locurile cele dintai, asa cum se mai intampla si altadata pe vremea Mantuitorului. Dar trebuie sa meritam locurile cele dintai, cu faptele cele dintii. Sa nu fim pe locurile cele dintai, cu faptele cele de pe urma. Asa intram in categoria pe care o condamnam de obicei: a carturarilor si a fariseilor.

Numai prin autenticitate putem sa ne castigam credibilitatea in fata credinciosilor. Si ce inseamna aceasta? Inseamna sa ne cunoastem indatoririle, sa dovedim ca suntem credinciosi, ca suntem preoti autentici. Degeaba stim multe, daca nu le si aplicam. Stim, deoarece ne-am licentiat in cunostinte. Institutul Teologic licentiaza in cunostinte pe cei care studiaza, dar e foarte greu sa te licentiezi in vocatie. Licenta in vocatie se pregateste si se sustine in decursul desfasurarii intregii vieti preotesti si misionare. Noi trebuie sa fim dintre aceia despre care Scriptura zice: "Daca v-ati fi judecat pe voi insiva, n-ati fi ajuns sa fiti judecati".

Sunt satisfacut de felul cum s-a desfasurat conferinta de astazi, dar parca as fi dorit, in sinea mea, macar o interventie sau doua autocritice. Sa nu fi vorbit numai in principiu. Sa ne fi spus cineva: Uite, iubiti frati, eu am cazut in cutare greseala si in cutare ... Stiti, m-a impresionat felul cum s-a discutat aici si uite, promit ca n-o sa mai fac." Si sa nu mai faca. Poate ca putina autocritica ar fi fost buna si de bun augur.

As vrea totusi sa termin optimist si cu constatarea ca noi avem totusi preoti foarte buni in eparhie. Vom raporta Adunarii Eparhiale, ce va avea loc saptamana viitoare, ca n-am avut nici un caz de trimis in judecata Consistoriului in anul acesta. Preotii nostri sunt buni, isi fac datoria. Cele cateva cazuri pe care le-am mentionat exprima doar faptele catorva, ici-colo. Avem mult mai multe fapte care arata o frumoasa activitate preoteasca in Eparhie, pentru care eu va felicit pe toti.

IPS Antonie Plamadeala

08 Octombrie 2016

Vizualizari: 5118

Voteaza:

Cei ce invata pe altii sa se invete mai intai pe ei insisi 5.00 / 5 din 1 voturi. 1 review utilizatori.

Comentarii (1)

  • Petru SimonPostat la 2010-03-16 16:19

    Cred ca putem dialoga crestineste.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE