Celibatul nemonahal

Celibatul nemonahal Mareste imaginea.

"Darurile sunt felurite… si felurite slujiri sunt… si lucrarile sunt felurite, dar acelasi Dumnezeu care lucreaza toate in toti spre folosul tuturor… impartind fiecaruia deosebi, dupa cum voieste.” (I Cor. 12, 4-11)

Sfantul Pavel ne vorbeste despre daruri si slujiri pe care fiecare le primeste in vederea unei diaconii (slujiri) in folosul comun. Nimeni nu este exclus de la chemarea de obste adresata tuturor, dar, ca intr-o simfonie, trebuie sa deosebim fiecare partitura sa muzicala, o vocatie cu totul personala, un destin unic.

Ca act spiritual si luare de pozitie, celibatul nemonahal este o cotitura decisiva in biografia unei fiinte care nu si-a aflat calea nici in monahism, nici in casatorie.

Ar fi cea mai mare greseala sa faci dintr-o conditie impusa numai de circumstantele vietii un destin. Niciodata absenta a ceva nu poate sa implineasca si nici sa construiasca o fiinta. A nu mai astepta nimic de la viata inseamna a ceda celei mai ruinatoare dintre ispite. Asteptarea pozitiva este o deplina asumare a prezentului fara a voi sa prevezi ceva in legatura cu ziua de maine. Adevarata renuntare la o situatie precisa (casatoria, spre exemplu), pentru a fi pozitiva si pentru a ne imbogati, nu poate fi decat o conditie pentru acceptarea libera si deplina a unei alte situatii (celibatul, de exemplu) ca punct de plecare pentru o vocatie actuala, niciodata doar suportata, ci intotdeauna acceptata si asumata, care va implini existenta momentului prezent.

Aici se pune problema foarte precisa a vocatiei, in aspectul ei imediat este o inclinatie care tine de niste aptitudini corespunzatoare, de daruri naturale care predispun la o anume forma de viata si de activitate. Mai profund si pe planul religios al credintei, ea este o predestinare, mai ascunsa, mai tainic si care contine planul lui Dumnezeu cu privire la o anume fiinta concreta.

Este esenta sinelui meu pe care Dumnezeu mi-l propune ca cea mai buna parte, partea ideala a fiintei mele, si pe care eu o accept dinainte si mi-o asum liber. Ea postuleaza o disponibilitate pentru momentul prezent, cu totul deschisa si fara nici o prejudecata pentru momentul urmator.

Credinta este o presiune aproape imperceptibila, infinit de delicata, a harului care incurajeaza si ocroteste intreaga noastra libertate de a spune fiat, „fie”, pe care il putem spune numai pentru ca putem, de asemenea, sa spunem nu si sa cladim pe un refuz. Vocea harului nu este niciodata ordinul unui tiran, ci o invitatie, o chemare a Prietenului. O accept pentru astazi prin limitele situatiei mele actuale, pana cand voi vedea poate mai clar. Trebuie sa acceptam acest semiintuneric al orizonturilor deschise dar inca putin sesizabile, fara a le astupa cu limite ce vin doar de la niste functii psihice, de la automatismul freudian, rugina pe libertatea spiritului.

Daca nu se poate altfel, chiar si un calugar isi poate intrerupe voturile. Un om casatorit se poate calugari. Un celibatar poate sa vada deschizandu-se inaintea lui una dintre cele doua cai, dupa cum poate sa ramana in conditia celibatului in lume. Pentru moment el accepta aceasta situatie cu vioiciune si cu bucurie, asumandu-si-o ca pe o misiune incredintata pentru astazi; ca valoare prezenta si deplina a existentei sale. Tatonarea inevitabila care decurge de aici va fi insotita de succese si esecuri alternative. Dar e vital pentru noi sa intelegem ca nu e vorba niciodata de o „datorie” sumbra si impusa, de un imperativ categoric orb si implacabil, in acest caz jertfa s-ar transforma in sinucidere. Esecurile empirice posibile, descurajarea si amaraciunile de moment nu autorizeaza deloc negatia, golul, abdicarea. Trebuie sa compui impreuna cu harul, ca mainile care se cauta in noapte si sa astepti cu un suras ca aceasta infrangere materiala sa se converteasca in biruinta spirituala. Finalitatea imediata, atinsa sau neatinsa, nu e catusi de putin scopul absolut al destinului meu.

Tatonarea unei cautari, cand este pasionata si deschisa harului, devine fara intarziere o cautare orientata. Aceasta nu este niciodata o imitare mecanica, ci gradul cel mai inalt de corespondenta intre chemare si persoana mea. Putin cate putin, valoarea presimtita incepe sa traiasca in mine, o personalizez si ii dau o fata care este a mea. Nimic nu ma poate determina din exterior; acceptand toate conditiile care ma inconjoara, eu le determin pe ele, pornind de la persoana mea libera, chiar daca aceasta comporta - si sigur comporta - suferinta si focul purificator.

Eul empiric nu se ocupa decat de el insusi si de dorintele sale oarbe. Dar eul mai adanc, duhovnicesc, cel ce-si asuma destinul, vine in intampinarea chemarilor, le asculta, si le asuma. Raspunzand la chemare, sau, in lipsa unei suficiente clarificari, asumandu-mi prezentului, ma aflu intre conditiile actuale precise si inspiratia care ma poate conduce in orice clipa la o realizare cu totul noua; in acest hiat provizoriu intre ceea ce este si ce va surveni, imi accept destinul-vocatie si ii dau viata oarecum din mine insumi. Caci lucrarea dumnezeiasca invaluie lucrarea omului ca o invitatie la con-lucrare; una se plaseaza in cealalta fara nici o fortare. Aceasta este intreaga dialectica profunda si minunea pururea neintinata a fiat-ului uman. E o dialectica ce nu se pune in termenii cauzalitatii, ci in cei ai participarii creatoare. Eu nu sunt cauza destinului meu, caci acesta imi este daruit, dar depinde de mine sa-l suport, sa-l refuz sau sa-l stapanesc.

Trebuie sa fii avertizat si constient de ispitele care se inversuneaza sa inmulteasca si sa mareasca dificultatile pana la imposibil. Dar imposibilul este criteriul cel mai sigur al adevaratei vocatii, caci "puterea lui Dumnezeu se savarseste in slabiciunea omeneasca”. Scrupulele excesive si nelinistile mergand pana la nevroze sunt simptomele unei idolatrii fata de propriile dorinte, ale unui sentiment prea puternic al importantei proprii. Si aici este toata distanta dintre chemarea la necunoscut si aceasta determinare cu totul neintemeiata pe care eul empiric o lucreaza cu de la sine putere fara sa o marturiseasca. Disperarea unei vieti in aparenta ratate vine din faptul ca cel in cauza a decis mai dinainte, a pre-judecat ca va fi compozitor, geniu, explorator sau casatorit. O asemenea determinare arbitrara este o ipoteca pe viitor fara previziunea necesara a elementelor necunoscute pentru moment si care, ele anume, constituie ce e mai valoros intr-un destin autentic. Calea pe care o presupunem si o definim dinainte, urmandu-ne patimile si preferintele fara a le trece printr-o asceza care sa ne descopere realitatea, conduce la impasurile tragice ale unei vieti irosite.

Impotriva oricarei solutii predeterminate, trebuie sa ne asiguram de dimensiunea spirituala a spatiilor libere, pentru a trezi reactii creatoare care sa depaseasca datele imediate. Orice reducere a destinului la un determinism exterior este ilegitim; vocatia se afla exact pe creasta dintre necesitate si libertatea creatoare, pe linia credintei care-si dezvaluie directia pe masura marturisirii ei in mod liber si cu fermitate.

Cine este atent asteapta si iubeste deja venirea care se pregateste la punctul tainic si precis de confluenta la care un profan nu vede decat natura si necesitatea ei. La limita, chiar din cercul inchis pe orizontala, izbucneste o transcendenta verticala.

Crezand ca abandonam ce ne inchipuim ca ne apartine, nu abandonam decat ceea ce ne limiteaza, dar aceasta eliberare nu survine decat in momentul in care eul inceteaza sa se preocupe de sine insusi ca de un scop absolut. La snopul conditiilor putem adauga spice noi, iar integritatea noastra implinita si creatoare se va regasi atunci in fiecare graunte.

Orice vocatie este o optiune ca raspuns la o chemare auzita. Aceasta poate fi pur si simplu starea prezenta. Nu e niciodata o voce care sa explice totul; un semiintuneric inerent credintei nu ne paraseste niciodata. De un lucru putem fi siguri, orice vocatie este intotdeauna insotita de o renuntare. Cel casatorit renunta la eroismul monahal, calugarul la viata conjugala. Tanarul bogat din Evanghelie nu este invitat nici sa se casatoreasca, nici sa intre intr-o manastire. Trebuia doar sa renunte la bogatia lui, la „a avea”, la preferintele lui, pentru a-L urma pe Domnul. La fel, „famenii” pentru Imparatia lui Dumnezeu - oricare ar fi sensul pe care l-am da aici, - desemneaza o lepadare, o renuntare, o jertfa. Dar din toate aceste cazuri de lepadare despre care vorbeste Evanghelia, harul face un dar; dintr-o renuntare negativa harul face o vocatie pozitiva. Renuntarea la un lucru inseamna o totala consacrare pentru alt lucru pe care o putem realiza tocmai prin aceasta renuntare. Ceea ce nu este deloc o mutilare, ci o re-creare a iconomiei unei fiinte puse cu totul la dispozitia noului sau destin deja iubit. Orice secatuire spirituala este o consecinta a unor sublimari gresit asumate, a mutilarilor fortate aduse unei vocatii rau intelese, a unui refuz disimulat si paralizant. Depasirea acestor diferite moduri de neautenticitate, in care viata nu are sens, duce la o lume a vietii autentice.

Toti cauta cunoasterea, puterea, bucuria. Numai bucuria isi ajunge siesi. Ea contine totul si depaseste totul, caci ea e simfonia Sensului aflat, a „unicului necesar” de care vorbeste Evanghelia.

O vocatie de celibatar este infinit mai larga decat celibatul ca atare, in centru nu se afla celibatul, ci o viata care pentru moment suporta celibatul. La un preot al Bisericii romane, celibatul nu e decat o conditie a slujirii sale, fara a arata o inclinatie specific monahala. Daca s-ar schimba regula, preotul ar putea sa se casatoreasca fara a-si trada vocatia sacerdotala, dupa cum se vede in Biserica rasariteana. La fel si pentru un celibatar, celibatul sau nu e decat o conditie de moment sau definitiva a slujirii sale in Preotia Imparateasca, in vederea Imparatiei. Daca un calugar „se ocupa de lucrurile lui Dumnezeu”, un celibatar traieste in aceste „lucruri ale lui Dumnezeu” pe care le constituie fiecare fiinta umana; lucrarea lui este slujirea aproapelui. El este persoana a doua, un tu pentru lumea in care traieste. Este iubirea-compasiune care nu cauta nici reciprocitate, nici ceva pentru sine insusi, ci se daruieste si coboara in iadurile unei lumi care agonizeaza in tenebre. El nu alege, dar se apleaca asupra oricarei suferinte si il intalneste pe celalalt, pe aproapele, in daruirea sa totala inaintea lui Dumnezeu.

O asemenea existenta centrata pe aproapele este o vocatie foarte concreta, caci ea este semn al Imparatiei, al prezentei sale in lume. Daca mantuirea este deasupra lumii, de oferit, ea se ofera in mijlocul lumii. O exigenta venita chiar din partea lumii te striga sa ramai in ea ca martor al Evangheliei. Acestor martori li se potriveste cuvantul Sfantului Augustin: „da-mi pe cineva care iubeste si acela va intelege”. Este vorba aici sa-ti iubesti destinul, sa-ti iubesti crucea formata cu ajutorul propriului tau eu; este posibil ca actul cel mai ascetic sa nu fie cel de a renunta la tine, ci acela de a te accepta deplin pe tine-insuti. Daca primesc ce mi s-a intamplat ca pe optiunea mea libera, deodata totul devine semnificativ, adanc, pasionant de interesant si plin de bucurie. Omul nu este niciodata singur, mana lui Dumnezeu este mereu deasupra lui. Daca stie sa o primeasca si sa o simta, destinul lui se zideste, „orientat” spre Orient. Este experienta tuturor marilor oameni duhovnicesti.

Pentru cine se simte „marfa neacceptata”, dezamagit in asteptarile si sperantele tineretii sale, in momentul cand totul pare inchis si terminat, in chiar acel moment incepe totul. Este sensul atat de profund al legendei Sfantului Graal. Un biet cavaler soseste cand totul incetase, batranul rege era bolnav pe patul mortii, izvoarele secasera, pasarile nu mai cantau si totul era stapanit de neclintirea mortii. Cavalerul pune singura intrebare, singura adevarata intrebare: „Unde este Graalul?”. Si atunci totul reinvie, batranul rege se ridica din boala, izvoarele tasnesc si pasarile canta din nou. Aceasta singura intrebare-raspuns este un fiat spus destinului nostru care, nu doar acceptat, ci creat, va metamorfoza darurile in harisme. Atunci fiinta umana isi traieste propria sa minune, traieste in minune. Acesta este sensul foarte exact al admirabilului cuvant al lui Isaia: „Veseleste-te cea stearpa care nu nasteai, da glas si striga, tu, care nu te-ai zvarcolit in dureri de nastere, ca mai multi sunt fiii celei parasite, decat ai celei cu barbat, zice Domnul… caci barbatul tau este Creatorul tau” (Isaia 54, l si 5).

Experienta vietii in Rusia Sovietica demonstreaza rolul decisiv al femeii in reinnoirea vietii religioase, in momentul in care cuvantul Bisericii a tacut sub consemn, a rasunat lucrarea kerigmatica a femeii, adevaratul ei sacerdotiu. Ea a indeplinit misiunea apostolica zidind o lume a credintei intr-o lume a anti-credintei. Prin deschiderea rugatoare catre Duhul Sfant, ea a „sensibilizat” sufletele catre Cuvant. Fara sa caute ceva, ea si-a privit sufletul si s-a recunoscut in vocatia de roaba a lui Dumnezeu pentru a da nastere si a inmulti prietenii Mirelui.

Smerenia in asceza marilor induhovniciti inseamna arta de a fi exact la locul tau. Daca in lume toti doresc onorurile Mirelui si ale Stapanei, Evanghelia arata adevarata atitudine a Roabei lui Dumnezeu si a Prietenului Mirelui, si bucuria lor este mare, caci ei aud vocea Domnului.

Formele vietii sociale sufera schimbari rapide si imprevizibile in timp ce lucrarea religioasa a fiecarui credincios are o mare stabilitate. El poate fi atent la planurile lui Dumnezeu in progresul atat de minunat al stiintei si tehnicii; poate uni singuratatile si sa creeze comunitati vii de marturisitori; poate starni spiritul de adorare, poate sa faca din orice munca o rugaciune chiar in inima de beton a celei mai moderne cetati. Cu toate acestea, nu mai este posibil sa exerciti aceasta slujire in mod individual. Starea actuala a societatii cere masuri si acte care sunt de resortul iubirii colective. Credinta soborniceasca, in numele oamenilor de rugaciune, are maretul privilegiu de a cere dreptatea lui Dumnezeu asupra cetatii umane. Si, pe buna dreptate, aici celibatarii sunt reprezentanti avantajati, pentru ca ei isi pot cheltui fara masura rezervele disponibile de afectiune lucratoare.

Daca pentru Sfantul Ioan Gura de Aur, „casatoria este imaginea cerescului”, celibatul este o imagine mai directa a Imparatiei unde „nu se marita si nu se insoara” si unde „vom fi ca ingerii”. Veacul viitor nu va cunoaste modul dual al cuplurilor, nici cutare „sot” ca barbat, in fata unei „sotii” ca femeie, ci unitatea Masculinului si a Femininului in totalitatea lor, Adam-Eva reconstituit in dimensiunea sa spirituala. Asadar, celibatarii isi pun intreaga prezenta in slujba unei prietenii eficiente, nu la marginea vietii ca un calugar, nici ca cei casatoriti care se retrag partial pentru a-si zidi unitatea lor, ci ca anticipare a unitatii viitoare a Masculinului si Femininului. O asemenea confrerie, mare cat lumea, grupand barbatii si femeile, se va apleca asupra mizeriei umane in mod conjugal. „Conjugal”, inseamna aici unindu-si reciproc harismele.

Pe acest drum, poate sa apara o intalnire, se poate forma un cuplu prin vointa lui Dumnezeu, dar „ca surplus”. Orice cautare exclusiva si intentionata a acestor legaturi va deforma inspiratia initiala, puritatea darului, prin limite nemarturisite, dar cu atat mai neutralizante.

Transparenta daruirii de sine este hotaratoare. Se pot innoda prietenii profunde, pe masura puritatii lor, in care sufletul va inflori armonios intr-o legatura de la persoana la persoana. Mari figuri ale crestinismului ca: Sfantul Benedict si Sfanta Scolastica, Sfantul Francisc si Sfanta Clara, Sfantul Francisc de Sales si Sfanta Jeanne de Chantal, Sfantul loan al Crucii si Sfanta Tereza, Sfantul Ioan Gura de Aur si diaconita Olimpiada n-au fost in nici un fel impiedicate de celibat in impreuna lor lucrare sa-si manifeste armonia dintre suflete, sa traiasca prietenia mistica. Asemenea prietenii nu se opun nici chiar starii monahale. Ele pot da nastere la o bogata descendenta: fii duhovnicesti care-si urmeaza propria vocatie de martori.

Evlavia cu totul deosebita a marilor mistici fata de Sfanta Fecioara subliniaza o trasatura importanta. Contrar oricarei deviatii morbide, ea scoate apa adancului de puritate, tandretea feciorelnica, „starea de iubire” pentru toate fapturile, pentru ca Fecioara-Maica, aparatoare si mangaietoare, este manifestarea cea mai puternica a Filantropiei divine. Sa mai adaugam si aceasta lectie nu mai putin instructiva din urmatorul adagiu al duhovnicilor: „Ceasul pe care-l traiesti acum, omul pe care-l intalnesti aici si acum, treaba pe care o faci in clipa aceasta sunt cele mai importante din viata ta”. Ceea ce avem acum in fata noastra este jertfa sacerdotala de sine care biruie pe loc orice despartire, orice singuratate si orice „instinct al mortii”. Pentru cel ce si-a asumat pe deplin vocatia astazi, ziua de maine se va identifica cu Ziua Domnului.

Cuvantul Sfantului Grigorie de Nyssa se aplica oricarei conditii omenesti si descopera miracolul unei vieti primite si daruite cu bucurie:

"Chiar si ce pare in om o stare contradictorie… trebuie sa se sintetizeze intr-o suita ordonata… astfel incat contradictiile aparente sa se rezolve intr-un singur si unic sfarsit, puterea divina care poate sa aduca o nadejde acolo unde nu mai este nici o nadejde si o cale in imposibil…”

 Paul Evdokimov

.

30 Iunie 2009

Vizualizari: 2935

Voteaza:

Celibatul nemonahal 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE