In primul rand, s-a evocat dependenta intre gradul de inteligenta si greutatea creierului la om si la animale. Raportata insa la scara animala, inclusiv omul, aceasta teorie se dovedeste nefondata, atat in ceea ce priveste greutatea absoluta, ar urma ca balena sau elefantul - al caror creier este de sapte ori respectiv de noua ori mai greu decat al omului - sa fie mai inteligente decat acesta, ceea ce evident nu este cazul. S-a zis insa: nu e vorba de greutatea absoluta ci de cea relativa a creierului, in raport cu greutatea trupului. In cazul acesta avantajul ar fi de partea animalelor mici ca de exemplu pasarile si soarecii. Corpul soarecilor, spre exemplu este doar de 25 de ori mai greu decat creierul lor, pe cand la om acest raport este cifrat la 46. Ar urma ca soarecii sau pasarile sa fie mai inteligente ca omul! Deci teoria esueaza fiind contrazisa de fapte.

Teoria nu e mai fericita nici daca e aplicata numai in limitele speciei umane. Cifrele date de antropologi indica urmatoarele medii de greutate ale creierului: la chinezi 1428 gr., la pieile-rosii din America 1375 gr., la eschimosi 1359 gr., la negrii 1232, iar la englezi abia 1222 gr. Daca teoria gradului de inteligenta in raport cu greutatea creierului ar fi adevarata ar insemna ca englezii sa fie natia cea mai putin inteligenta, inferioara chiar negrilor!

La aceleasi rezultate se ajunge daca aplicam teoria la indivizi. Daca creierul lui Byron sau al lui Cromwell a trecut de 2000 gr., iar al lui Cuvier, Goethe sau Kant a trecut media de 1400 gr., ceea ce ar confirma teoria, ea este infirmata de greutatea creierului unui Hansman, marele mineralist francez, care abia atingea 1225 gr., iar a lui Gambetta cobora la 1160 gr, deci la nivelul celui al negrilor si al idiotilor.

Corectura incercata cu invocarea finetii tesuturilor celulelor nervoase, sau cea cu multimea si adancimea circumvolutiunilor cerebrale, nu a fost nici ea mai concludenta. Creierul porcului e mai bogat in circumvolutiuni ca al cainelui, si nu e mai inteligent, iar circumvolutiunile magarului sunt mai numeroase si mai pronuntate ca ale omului si totusi se va conveni ca magarul nu e mai inteligent ca acesta.

Compozitia paturii cenusii de pe suprafata creierului, invocata in sprijinul acestei teorii, nu este nici ea mai norocoasa. Compozitia acesteia este aproximativ aceeasi la toti oamenii si ca atare ea nu ar putea explica nici macar diferenta gradelor de inteligenta intre indivizi.

Deci faptele nu ingaduie stabilirea unei legi in sensul voit de materialisti. Diversitatea lor ne indica mai degraba ca inteligenta depinde de altceva decat de greutatea sau compozitia creierului.

In al doilea rand, s-au facut tot felul de speculatii pe tema localizarilor cerebrale. Din constatarea ca anumite zone din creier corespund unor anumite grupe de acte sufletesti s-au tras iarasi concluzii asupra dependentei cauzale dintre creier si cugetare. Ceea ce numim noi suflet unitar si indivizibil apare ca ceva material, divizibil si localizat in anumite parti ale creierului, de prezenta sau absenta carora, ca si de starea lor normala sau maladiva, depind actele sufletesti corespunzatoare. S-au localizat, zic adeptii acestei teorii, zonele vederii, ale auzului, ale asociatiilor, s-a localizat insasi memoria, functie esentiala a sufletului, se stie deci sediul acestora. Unde mai ramane loc pentru o cugetare care sa nu fie o functie a creierului?

Teoria localizarilor contine unele constatari juste din care se trag insa concluzii exagerate. Mai intai e exagerata afirmatia ca s-au putut localiza functii superioare ale inteligentei cum ar fi formarea notiunilor. Parerea aceasta este o simpla ipoteza a fiziologului german Flechsig, care zice ca "anumiti centrii cerebrali ar indeplini functii de veritabile acte de cugetare". Aceasta ipoteza e insa respinsa de autoritati in materie, ca M. Glley de la "College de France" si Munck, care stabilesc ca omul cugeta cu tot creierul, iar de localizari nu se poate vorbi decat pentru procesele psiho-motrice si psiho-senzoriale.

Aceasta e confirmata de altfel si de fapte care dovedesc ca lipsa centrului in care e localizata o functie nu inseamna neaparat si incetarea acelei functii. Raniri grave in regiuni frontale n-au tulburat functiile de asociatie, iar chirurgia experimentala in ultimul razboi a evidentiat cu prisosinta ca extirpari cvasi-totale ale diferitelor regiuni cerebrale n-au suprimat functiile sufletesti socotite corespunzatoare. Supozitia inlocuirii functiei centrului disparut dintr-o emisfera cu functiile centrului din emisfera cealalta, la care s-au referit partizanii localizarilor, chiar daca este adevarata, pledeaza contra acestor localizari si pentru o finalitate biologica a creierului.

Aceste fapte dovedesc ca sufletul nu se poate identifica cu creierul si functiile lui nu se pot localiza. Creierul este instrumentul prin care se manifesta sufletul, instrument necesar dar nu indispensabil, dovada continuarea functionarii actelor sufletesti chiar acolo unde corespondentul lor cerebral lipseste. (H. Bergson, L''Energie spirituelle)
Ca o dovada zdrobitoare in sprijinul localizarilor cerebrale s-a invocat localizarea actelor de memorie a cuvintelor, manifestata in cazurile de amnezie patologica, cum ar fi agrafiile, afaziile, ca si paralizia progresiva. Memoria cuvintelor se pierde, fie ca scris (agrafie), fie ca grai (afazie), pe masura ce dispar sau se defecteaza centrele in care ele sunt localizate. In cazuri de paralizie progresiva, deci de distrugere treptata a tesutului nervos cerebral, se constata si o anumita ordine. Intai substantivele proprii, apoi cele comune, in sfarsit adjectivele si apoi verbele. Iata confirmata deci teoria localizarilor!

Concluziile care decurg din aceste fapte nu duc insa la identitatea dintre cugetare si creier, si nici macar la materializarea actelor de memorie. Faptul ca cuvintele dispar intotdeauna in una si aceeasi ordine, indiferent de felul maladiei si de locul de unde ea incepe, precum si revenirea in memorie a suvenirurilor odata uitate, dovedesc ca nici in acest caz nu este vorba de localizari materiale, ci de defectarea aparatului functional al creierului in genere, a carui menire, in cazul memoriei, nu e de a pastra in stratul celulelor nervoase suvenirurile, ci numai de a le readuce in constiinta, de a le reaminti. Ca nu poate fi vorba de o pastrare materiala a amintirilor in celulele nervoase rezulta din faptul ca celulele sunt intr-o perpetua schimbare si transformare pana la totala lor inlocuire.

In acest sens, demonstratiile fiziologului Florence au fost hotaratoare. In acest caz, amintirile in genere, ca si cele ale cuvintelor, n-au cum si nici unde se pastra, iar revenirea unor amintiri disparute temporar, o data cu o leziune sau disparitia unui centru nervos, dovedeste ca acestea existau indiferent de prezenta sau absenta acelui centru nervos. Unde? Problema nici nu se poate pune pentru actele sufletesti, care nu au nevoie de un substrat material pentru a exista si a se pastra.

Functia creierului in actele de memorie e numai una de rechemare si facilitare a revenirii acestor amintiri in constiinta si nu de pastrare sau de localizare a lor. Asa-zisele localizari ale memoriei sunt mai mult o dovada a independentei actelor sufletesti fata de creier si nu a dependentei lor. Creierul se dovedeste a fi un instrument folosit de suflet in manifestarea actelor sale, un instrument util, dar nu indispensabil pentru acesta.

Apoi, s-au facut anumite ipoteze pe seama maladiile mintale. Acelasi lucru rezulta si din analiza cazurilor oferite de maladiile mintale invocate in sprijinul localizarilor cerebrale. Bolile mintale se datoreaza, normal, deranjamentelor organice ale creierului. Dar nu totdeauna. Sunt boli mintale - melancoliile, maniile - care nu prezinta deranjamente cerebrale. Daca anumite stari de nebunie provin numai din cauza leziunilor cerebrale, cum se explica atunci momentele de luciditate, revenite la atatia dintre cei afectati? Si cum se explica perfecta logica bizara, e drept - pe care o au adesea aceste creiere bolnave.

Si iarasi, ceea ce este foarte semnificativ, cum se explica caracterul strict individual pe care il prezinta aceste maladii la fiecare dintre cei atinsi? Creierul e acelasi la toti si manifestarile in bolile mintale ar trebui sa fie aceleasi si tratate la fel, cum e cazul cu toate celelalte boli ale organismului. Nu cumva individualitatea si particularitatea lor se datoreaza sufletului, care singur beneficiaza de acest atribut al individualitatii? Deranjamente si maladii ale creierului au si animalele, de ce nu au si ele cazuri de alienare mintala?

S-au invocat de asemenea cazurile de dubla constiinta, eul original al omului nu dispare, ci avem de-a face cu o eronata interpretare a faptelor, care creeaza iluzia falsa a unei alte personalitati, ne spune Radulescu-Motru.

Trup si suflet se prezinta deci ca doua realitati distincte, fara ca sufletul sa poata fi redus la simpla manifestare a materiei nervoase a creierului. Psihologia experimentala exprima aceasta dualitate sub forma unui perfect paralelism intre suflet si trup, fiecare avandu-si propria lui viata, actele sufletesti fiind doar insotite de actele corespunzatoare ale organismului trupesc. Paralelismul acesta nu e o solutie, ci o chestiune de metoda. In locul metodei insa vorbesc faptele. Si acestea ne fac dovada ca intre trup si suflet exista un raport de solidaritate, cum il defineste Bergson, raport in care trupul, prin sistemul sau nervos, nu este decat instrumentul prin care se manifesta sufletul.

Ca instrument de manifestare, trupul este necesar sufletului pentru manifestarea actelor sale asa cum este necesara pana pentru transcrierea gandului, fara ca aceasta penita de scris sa fie identificata cu gandul insasi, sau cauza a acestuia. Trupul este necesar sufletului, dar nu indispensabil. Sufletul traieste si se manifesta si fara acest instrument prin care el doar se sensibilizeaza si se exteriorizeaza. Cazul surdo-mutilor orbi din nastere este o dovada pentru aceasta. Sufletul este deosebit de trup si numai in legatura cu acesta, utilizandu-l pentru actele si manifestarile sale.

Existenta sufletului omenesc ca o constanta de sine statatoare si independenta de trup, avand propriul lui destin, este o dogma fundamentala pentru religie. Dar acesta este si un adevar fundamental pentru stiinta. Aceasta recunoaste sufletul ca o realitate proprie si de sine statatoare. El nu este o forma a materiei si nici nu se poate explica prin ea, ci isi are in sine existenta si ratiunea suficienta a existentei, deci este o substanta.

Monismul materialist, care tinde sa reduca totul la o singura substanta - materia - a trebuit sa cedeze, in stiinta, locul dualismului psiho-fizic care recunoaste existenta a doua realitati distincte si independente una de alta: una a sufletului si o alta a materiei. Asa se si explica paralelismul psiho-fizic care sta la baza psihologiei experimentale moderne. Conform acestuia, fenomenele sufletesti isi au corespondentul in procesele fizice ale organismului omenesc, care insotesc actele sufletesti, dar nu le cauzeaza, le exprima, dar nu le reproduc.

Psihologia experimentala, vrand sa ramana o stiinta exacta, nu vrea sa traga consecinta fireasca a acestei dualitati, adica existenta unei substante sufletesti. Ea se crede obligata sa ramana numai la fenomene, fara a se ocupa de substante, acestea fiind de resortul metafizicii si nu al stiintei pozitive, cum tine sa fie si sa ramana psihologia stiintifica. In acest sens, ea se intituleaza "o psihologie fara suflet" potrivit lui Radulescu-Motru.

Asadar, formula paralelismului nu e insa o solutie, dupa cum recunoaste W. Wundt, unul dintre reprezentantii cei mai autorizati ai psihologiei moderne. Fiindca daca procesele fizice care insotesc actele sufletesti au ca substrat materia, care este substratul aflat la baza actelor sufletesti si de la care emana acestea? Deci insusi paralelismul are un substrat si pentru procesele psihice, cum exista unul pentru procesele psihice, cum exista unul pentru cele fizice. Acesta este sufletul-substanta.

Stefan Popa

• Dialogul dintre stiinta si religie in Romania
  Publicat in : Editoriale
• Stiinta si religie complementaritate sau opozitie
  Publicat in : Sanatate si stiinta
• Stiinta si ortodoxie - un dialog necesar
  Publicat in : Interviuri
• Stiinta versus Religia
  Publicat in : Religie