Cine sunt vrajmasii Bisericii Crestine?

Cine sunt vrajmasii Bisericii Crestine? Mareste imaginea.

Apologetica este disciplina teologica care are ca obiect apararea si justificarea religiei crestine prin mijloace oferite de ratiune. Cuvantul vine de la grecescul "apologetikos" sau "apologia" care inseamna apararea, justificarea unei credinte sau a unei persoane. In acest sens, avem la greci cunoscuta "apologie a lui Socrate".

In Biserica Crestina, au fost intrebuintate ambele denumiri insa cu intelesuri deosebite: "apologia", folosita inca de la inceputul crestinismului, inseamna apararea unor puncte partiale de credinta, precum si respingerea atacurilor aduse, pe cand apologetica inseamna justificarea si apararea doctrinei crestine considerata in intregimea ei.

In sensul apologiei, au scris primii aparatori ai credintei crestine, numiti de aceea si apologeti, cum au fost: Iustin Martirul, Tatian Antenagora, Tertulian etc. Apologetica in intelesul de astazi s-a dezvoltat mai tarziu, incepand cu Evul Mediu, desi inceputuri avem si la scriitori mult mai vechi ca: Augustin, Grigore de Nyssa si Ioan Damaschinul. A culminat si s-a desavarsit in veacul al XVIII-lea, determinata in special de atacurile ateiste ale filozofiei materialiste.

In acest sens, Apologetica este stiinta apologiei, adica stiinta care se ocupa cu justificarea si apararea sistematica a adevarurilor fundamentale ale religiei cu ajutorul ratiunii. De aceea Apologetica se mai numeste si Teologie fundamentala, denumire uzitata mai ales in Biserica Catolica, pe cand protestantii folosesc cu predilectie termenul de apologetica.

In Biserica Ortodoxa, sunt folosite ambele denumiri, una indicand continutul ei, alta metoda ei. Termenul de apologetica e mai indicat si mai acceptat intrucat el implica insusi scopul principal urmarit de disciplina noastra. Acest scop este apararea si justificarea religiei cu luminile ratiunii omenesti si pe baza datelor revelatiei naturale. Legile lumii si cele ale ratiunii sunt acelea care duc la adevarurile fundamentale ale religiei in genere, a carei realizare absoluta o exprima religia crestina.

Prin aceasta, cu Apologetica se deosebeste atat de dogmatica, de care se apropie prin continutul sau, cat si de filozofie, cu care se inrudeste prin metoda sa. Dogmatica este expozitiva si imperativa, Apologetica este demonstrativa si constrangatoare. Ratiunea folosita in chip de subsidiar in dogmatica, trece pe primul plan in Apologetica. Adevarurile de credinta devin adevaruri si pentru ratiune, mai mult, adevarurile eterne ale ratiunii divine se arata constrangatoare si pentru ratiunea umana. Prin aceasta se marcheaza si deosebirea Apologeticii fata de filozofia religiei. Adevarurile religiei naturale, care formeaza obiectul filozofiei religiei, sunt conditionate in Apologetica de adevarul absolut realizat in religia crestina.

Din toate acestea, rezulta ca obiectul Apologeticii este expunerea, apararea si justificarea cu mijloace rationale a adevarurilor generale ale religiei; transpunerea lor in cadrul religiei crestine, in care isi au realizarea absoluta si apararea in luminile Ortodoxiei.

Asa si este conceputa Apologetica in intreaga teologie crestina, cu deosebirea ca protestantii accentueaza mai mult partea generala, iar catolicii pe cea confesionala. La unii precumpaneste preocuparea filozofica, la altii cea confesional - polemica. O apologetica obiectiva trebuie sa fie libera insa de subiectivismul confesional, cum va trebui sa fie si o Apologetica ortodoxa, care nu va fi calauzita decat de doua principii: puterea adevarului si puritatea credintei.

Adevaruri, considerente si tendinte
In primul rand, adevarurile credintei crestine nu se cunosc. Nu se cunosc in realitatea lor si nici in puritatea lor. Si nu e vorba de dusmanii firesti ai religiei crestine - adeptii altor religii. Nu se cunosc adesea de cei ce le marturisesc si le apara, cum nu se cunosc de cei ce le neaga sau le ataca. Crestini prin botez si traditie, ne dispensam de a cunoaste temeiurile credintei crestine, uitand ca, dupa cum nu se poate practica stiinta fara a cunoaste legile ei, tot asa nu se poate practica religia fara a-i cunoaste dogmele. Pe acestea le declaram insa contrare ratiunii, fara a le confrunta macar cu aceasta ratiune.

In al doilea rand, atunci cand adevarurile religiei nu se ignora, ele se mistifica. Cate atacuri gratuite nu s-au adus religiei crestine prin falsa atribuire a "absurdului" drept criteriu in materie de credinta ? Acel "Credo quia absurdum" atribuit lui Tertulian, gresit interpretat, a fost insa de mult rasturnat de "Credo ut cognoscam" a lui Augustin, exprimat cu mult inaintea lui "Credo ut intelligam" a lui Anselm de Contebury si prezent in toata activitatea scriitorilor crestini.

In al treilea rand, mistificarilor li s-a adaugat apoi tot balastul certurilor si exagerarilor confesionale, uitandu-se ca religia crestina e deasupra confesiunilor si ca ortodoxia a fost scutita de aceste erori. Din oprimarea intelectuala a scolasticii, ca si din cea politica a Inchizitiei s-au facut capete de acuzare religiei crestine in genere. Acel "Ecrasez l''infame" a lui Voltaire, care viza puterea politica a papalitatii si a bisericii crestine a devenit lozinca contra intregii biserici crestine, desi catolicismul nu e totuna cu crestinismul.

Apoi, de scolastica, ca si de veleitatile politice ale catolicismului, a suferit religia crestina si eliberarea de ele a fost un triumf al acesteia. Resentimentele nascute din lupta ratiunii contra scolasticii au ramas insa si, inca dainuiesc creand in chip artificial un antagonism intre crestinism si ratiune. Acest antagonism insa nu exista.

In aceasta directie, lucrul reiese cu evidenta din cunoasterea adevarurilor reale care stau la baza Bisericii Crestine: existenta unui Dumnezeu, ca putere creatoare si guvernatoare a lumii, existenta unui suflet, independent de materie si inzestrat cu libertate, necesitatea si posibilitatea supra-naturalului pentru explicarea si completarea naturalului, puncte centrale ale religiei crestine, ca si ale oricarei alte religii sunt astazi adevaruri si pentru stiinta. Fireste ca adevarurile speciale ale religiei crestine, cum ar fi spre exemplu actul central al rascumpararii, stau deasupra oricarei argumentari rationale.

Cine sunt dusmanii?
Dusmanii Bisericii Crestine sunt, in primul rand, adversarii oricarei religii: ateii, fie ca se intituleaza pozitivisti, fie materialisti. Cei dintai neaga orice existenta dincolo de lumea contingenta a fenomenelor, cei din urma neaga orice realitate in afara de materie.

Materialismul insa a fost de mult inlaturat din domeniul stiintei ca si din cel al filozofiei, iar pozitivismul transformat in agnosticism nu e decat o noua varianta a vechiului scepticism.

Unii sunt adversari ai crestinismului din motive estetice sau etice, cum a fost inter-confesionalismul lui Lessing, paganismul lui Nietzsche sau budismul lui Schopenhauer. Din motive politice, socialismul se declara adversar al crestinismului, desi revendicarile lui sunt posibile si in lumina crestinismului, dar si comunismul, al carui anarhism e fatal opus crestinismului.

Altii, sunt dusmani ai Bisericii Crestine din motive felurite: din indiferenta ori ignoranta, sau din tendinta de originalitate. E toata acea masa de liber - cugetatori si a-confesionali, de adepti ai cultelor bizare si ai asociatilor suspecte, de teozofi, francmasoni, spiritisti si ocultisti, care, din ignoranta, lene, moda, sau interes, ingroasa numarul vrasmasilor crestinismului.

Sunt, in sfarsit, dusmanii naturali ai religiei crestine: adeptii altor religii. Acestia sunt cei mai numerosi.

Apologetica nu ar trebui sa se indrepte catre acesti dusmani care n-au primit inca lumina Evangheliei. Venirea lor spre crestinism sta in voia Domnului, care le va acorda gratia sa si Evanghelia va stapani peste tot pamantul. Apologetica crestina se indreapta, in special, catre aceia dintre "adversari" care, desi au primit sau au cunoscut adevarurile Evangheliei, le resping in numele ratiunii. Acestia folosesc cele mai perfide tehnici si metode de manipulare a maselor largi de oameni, nu numai pentru ai determina pe acestia sa nu mai mearga la biserica, ci sa renunte la credinta crestina, cea care da sens si scop vietii pamantesti a omului, dar si a celei ceresti.

De ce? Pentru ca omul sa nu mai aiba principii, valori, repere dupa care sa se orienteze in viata, sa existe un haos in societate si in lume. In felul acesta, masele de oameni pot fi mai usor manipulati si orientati in directiile dorite. Si, din pacate, acest lucru nu se intampla numai in religie, ci si in politica, in economie etc. Peste tot se promoveaza non-valoarea, non-moralitatea, non-virtutea, altfel spus, plutesc pe un ocean al nesigurantei minciuna, ura, invidia, incompetenta, incultura, hotia etc.

Cu toate acestea, Biserica Crestina, in vremurile noastre, poate fi asemanata cu aceia a unei corabii prinsa de o furtuna puternica in mijlocul oceanului, care, din fericire, nu se poate scufunda pentru ca la carma acesteia se afla insusi Mantuitorul Hristos.

Doamne ajuta!

Stefan Popa

.

Despre autor

Stefan Popa Stefan Popa

Senior editor
301 articole postate
Publica din 28 Septembrie 2012

26 Februarie 2013

Vizualizari: 2318

Voteaza:

Cine sunt vrajmasii Bisericii Crestine? 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE