Coordonate ale gandirii teologice a Sfantului Irineu din Lion

Coordonate ale gandirii teologice a Sfantului Irineu din Lion Mareste imaginea.


Coordonate ale gandirii teologice a Sfantului Irineu din Lion

Orice evaluare, cat de sumara, a teologiei crestine din primele veacuri de existenta a crestinismului, si mai ales cea din secolul al II-lea, nu poate trece cu vederea personalitatea Sfantului Irineu din Lion, el fiind considerat "pe departe cel mai important teolog al secolului al II-lea". Sfantul Irineu inmanuncheaza in sine traditiile Bisericii crestine din Rasarit si din Apus. Nascut, crescut si educat in Asia Mica, el isi va desavarsi studiile la Roma, sub indrumarea Sfantului Justin Martirul si Filosoful, pentru a-si indeplini misiunea in sanul Bisericii crestine din Apus. In opera sa el a incercat sa contureze fundamentele vitale ale invataturii crestine, asa cum aceasta a fost propovaduita si pastrata de Biserica crestina de pretutindeni. Lupta pe care a dus-o impotriva ereticilor, l-a obligat sa discearna cu luciditate intre diversele interpretari ale ereticilor si adevarul peren al Bisericii, ceea ce nu a fost un lucru usor, daca avem in vedere faptul ca la vremea sa nu exista inca formularea doctrinara a Sinoadelor ecumenice, ci numai traditia pastrata si transmisa mai mult prin viu grai a Bisericilor apostolice.

Sfantul Irineu a apartinut la doua lumi: una veche, greco-romana, si alta noua, lumea crestina, fapt ce se va reflecta in modul specific de a percepe si interpreta datul lumii vechi si cel al lumii noi,.evidentiat prin acele "principii care accentuau unitatea in diversitate si unitatea dintre cultura veche si noua credinta", ceea ce a facilitat realizarea unei sinteze bine echilibrata intre spiritul religios si intelectual al antichitatii greco-romane si credinta si principiile doctrinare ale crestinismului. Metoda hermeneutica folosita de el, i-a dat posibilitatea plasarii crestinismului in perspectiva istorica. Caci el a studiat temeiurile religioase, filosofice, lingvistice si politice ale crestinismului in contextul unei analize istorice, dezvaluind existenta unei relatii stranse intre lumea fizica si cea metafizica si recunoscand totodata etape diferite, interdependente, in dezvoltarea si evolutia revelatiei. El percepe revelatia naturala, pe care o identifica cu legea naturala, ca -fiind un instrument deosebit de important in lucrarea de auto-revelare a lui Dumnezeu in istorie. Cu toate acestea revelatia savarsita de Logos este punctul culminant al epifaniei lui Dumnezeu, devenind astfel axiomatica pentru intreaga experienta religioasa a omenirii.

Sfantul Irineu este cunoscut in istoria gandirii crestine mai ales pentru tratatul sau impotriva gnosticilor, retinut in literatura de specialitate sub denumirea de Adversus haereses, adica Contra ereziilor. In acest tratat avem cele mai exacte informatii despre miscarile eretice care, in veacul al II-lea d. Hr., au pus in primejdie integritatea si unitatea emergentei Biserici crestine. Sfantul Irineu nu s-a multumit insa sa retina numai informatii despre aceste miscari, ci a luat o atitudine ferma impotriva invataturilor propovaduite de ele, aparand cu darzenie adevarul credintei transmis prin Scriptura si Traditie. De aceea antiteza pe care el o urmareste nu a fost cea dintre presupusele tabere ale petrinilor si paulinilor sugerata de Baur si de scoala de la Tubingen, ci intre Adevarul credintei crestine si neadevarul invataturilor eretice sau al falsei gnoze. Adevarul, spunea el, nu poate fi decat unul singur. Ereticii propun insa mai multe invataturi, plasmuiri ale propriilor fantezii.

Cum ar fi posibil ca adevarul sa ramana ascuns atat timp Bisericii si sa fie descoperit ca doctrina tainica, numai unui grup restrans de indivizi? Spre deosebire de invataturile ereticilor, invatatura Bisericii este accesibila tuturor, educati si mai putin educati, fara nici o deosebire, stand la dispozitia tuturor celor care o cauta cu asiduitate. "Biserica, sustine el, desi dispersata in intreaga lume, pazeste cu grija aceeasi credinta ca si cum ar salaslui intr-o singura casa; ea crede aceste lucruri in acelasi chip, ca si cum ar avea un singur suflet si o singura inima; la fel ea le propovaduieste si le invata si le transmite, ca si cum ar avea o singura gura. Cuvantarile lumii sunt multe si divergente, insa forta traditiei noastre este una si aceeasi". Caci "traditia pe care apostolii au facut-o cunoscuta, asa cum este ea in intreaga lume, poate fi recunoscuta in fiecare biserica de catre toti cei ce doresc sa cunoasca adevarul". Lumina care vine de la Dumnezeu nu straluceste insa si pentru eretici, deoarece ei L-au necinstit si L-au dispretuit.

In alta ordine de idei, Sfantul Irineu abordeaza aici o problema care, in esenta ei, este inca actuala, si anume, a accesului la cunoasterea autentica a revelatiei. Nu orice ins poate interpreta, dupa voia inimii sau al propriului interes, datul revelat scripturistic. in cazul ivirii unor controverse, Sfantul Irineu atrage atentia ca pentru rezolvarea lor trebuie sa recurgem la criterii hermeneutice precise, unul dintre acestea fiind traditia apostolica orala care exista chiar si la Bisericile din sanul popoarelor barbare, in ale caror inimi Duhul a inscris, fara cerneala sau pergament, adevarul mantuitor stravechi. Astfel, in timp ce invatatura autentica a Bisericii poate fi urmarita prin succesiunea presbiterilor pana la apostoli, sectele si doctrinele lor au o origine tarzie. inainte de Valentin nu au existat alti valen-tinieni, nici marcioniti inainte de Marcion etc. Acesti fondatori de secte au aparut mai tarziu, dupa apostoli si dupa episcopii carora ei au incredintat Biserica. Spre deosebire de fals-numita gnoza (pseudonymos gnosis) a ereticilor, gnoza adevarata consta in invatatura apostolilor si in pastrarea invataturii vechi a Bisericii in intreaga lume.

Sfantul Irineu evidentiaza, pe de o parte, care este adevarata gnoza sau invatatura a Bisericii si cine sunt posesorii si transmitatorii autentici ai acestei invataturi, pe de alta parte. Adevarata gnoza este cea care a fost propovaduita de apostoli si consemnata de ucenicii lui si de urmasii acestora. Este gnoza transmisa de "batrani" (presbyteroi sau presbytai), adica de capii Bisericilor apostolice care se afla in legatura directa cu apostolii sau cu ucenicii lor. Acestia sunt garantii si transmitatorii invataturii autentice. Dupa cum Papias a consemnat traditiile "ucenicilor Domnului", tot asa si el, Irineu, face acelasi lucru in cazul ucenicilor directi sau imediati ai acestora, cum au fost Papias sau Policarp. Urmand exemplul lui Hegesip, care a urmarit succesiunea celor care au pastorit Biserica inca din timpul apostolilor, Sfantul Irineu, in opozitie cu invataturile gnostice, apeleaza nu numai la invatatura straveche pastrata in Bisericile intemeiate de catre apostoli, ca Roma, Smyrna sau Efes, dar si la, lista celor care le-au pastorit incepand cu perioada apostolica. Caci in viziunea sa, reprezentantii traditiei apostolice autentice a Bisericii sunt episcopii, ca succesori si pazitori sau iconomi ai invataturilor lor. Ca succesori ai apostolilor, episcopii reprezinta garantul unitatii Bisericii si al pastrarii invataturii ei, deoarece episcopatul este legatura externa a unitatii Bisericii de pretutindeni.

O clarificare terminologica se impune. Sfantul Irineu, impreuna cu Tertulian, Clement, Ipolit si altii, foloseste titlurile oficiale presbyteroi si episkopoi pentru a desemna alternativ aceleasi persoane. Retinem totusi ca presbyteroi sunt, in primul rand, "Batranii", adica, "cei din vechime" sau Parintii care reprezinta legatura imediata a Bisericii primare cu epoca apostolica. Mai apoi, aceasta denumire sau titlu a fost transferat capilor sau conducatorilor de mai tarziu ai Bisericii, in masura in care, aflandu-se in succesiune apostolica, au fost transmitatori credinciosi ai invataturii care le-a fost incredintata. Adevarata succesiune apostolica neintrerupta si praeconium ecclesiae le sunt atribuite acelorasi persoane sub denumirea de presbyteroi sau de episkopoi.

Cu alte cuvinte, "succesio episcopalis" era atribuita "presbiterilor" {presbyteroi), iar prin presbiteri nu se intelegea orice clerici obisnuiti, ci capii de Biserici, in special ai Bisericilor intemeiate de catre apostoli, iar acestia erau episcopi. In acest sens, episcopii nu sunt simpli detinatori ai unui oficiu dat lor prin alegere comunitara, a carui functie era sa conduca doar comunitatea in rugaciune, ci un oficiu care apartine intregii Biserici, in care ei au fost randuiti de catre apostoli, avand deci datoria de a fi pazitorii unitatii de invatatura a Bisericii, ceea ce reprezinta de fapt continuarea functiei invatatoresti apostolice. De aceea, episcopul este cel ce reprezinta intreaga Biserica si nu o comunitate locala anume, ideea catolicitatii sau sobornicitatii Bisericii decurgand din oficiul episcopal. in episcop, Biserica se manifesta ca unitate organica. Dupa cum la inceput apostolii au fost "ecclesia repraesentativa", la fel si episcopii, ca succesori directi ai apostolilor, detin acest rol.

Semnificatia oficiului episcopal tine deci de succesiunea apostolica si din aceasta pricina, certitudinea adevaratei traditii tirie de legatura dintre apostoli si episcopi. Iar marturia acestei certitudini este propovaduirea unitara a invataturii crestine in intreaga lume in consens de catre toate Bisericile apostolice.

Dar si ereticii, in speta ereticii gnostici, apelau la traditia apostolica. Irineu ne spune ca ori de cate ori incerci sa le dovedesti greseala facand apel la Biblie, ei acuzau Biblia de greseala sau declarau ca interpretarea data era gresita. Adevarul, sustineau ei, oarecum in acelasi ton cu sectele contemporane noua, poate fi afirmat doar de cei ce stiu care este traditia adevarata. Aici gnosticii se intalneau cu Sfantul Irineu care sustinea si el ca doar atunci putem intelege Scripturile cand suntem dominati si indrumati de traditia adevarata. Dar spre deosebire de gnostici care apelau la asa numita doctrina secreta apostolica, dar si la traditii religioase altele decat iudaica si crestina, Sfantul Irineu se straduieste sa descopere traditia adevarata in marturisirea baptismala a intregii Biserici, care accentua credinta intr-un "singur Dumnezeu, Tata Atotputernic, creator al cerului si al pamantului" si in "Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care s-a intrupat pentru a noastra mantuire". Aceasta este deci norma de credinta (kanon tes aletheias sau Regula fidei) care se regaseste in acele Biserici ce detin succesiunea oficiului apostolic, adica, episcopatul, Biserica fiind "visteria" in care apostolii au depozitat intreg adevarul, iar cei ce fagaduiesc orice alta cale spre viata vesnica in afara de Biserica sunt hoti si pungasi.

Ca visterie a adevarului apostolic, Biserica nu detine doar charisma veritatis, ci si darurile profetiei si al savarsirii de minuni, fiindca Duhul Sfant este si lucreaza in Biserica. In viziunea Sfantului Irineu acest lucru este deosebit de important, deoarece, in virtutea acestor daruri, Biserica este garantul adevarului si al mantuirii omului. Pentru el, cei ce pretind ca Duhul Sfant lucreaza numai pentru secta sau gruparea lor si nu in Biserica, sunt "oameni care dau nastere la schisme, goi de adevarata dragoste a lui Dumnezeu, cautand propriul avantaj mai degraba decat unitatea Bisericii, ranind si sfasiind pentru motive josnice marele si slavitul trup al lui Hristos si in masura in care le sta in putinta sa il distruga, vorbind despre pace, insa savarsind act de razboi, cu adevarat umbland lupa fleacuri si cu minciuni gogonate. Caci nici o reforma pe care ei ar putea sa o realizeze, nu ar contrabalansa relele produse de schisma lor.

Retinem de aici ca Sfantul Irineu dadea importanta deosebita unitatii Bisericii, afirmand fara putinta de tagada ca Biserica este singura visterie a adevarului divin, este si singurul garant demn de luat in seama al mantuirii omului. Pentru el, Biserica este paradisul pamantesc din ai carei copaci putem sa mancam cu toti, pe cand ereziile poseda doar copacul interzis al cunoasterii, ale carui roade sunt aducatoare de moarte. Singure jertfele Bisericii, rugaciunile Bisericii si lucrarile Bisericii sunt sfinte, caci credinta Bisericii este singura credinta care este idevarata si mantuitoare (intelegem aici prin credinta invatatura si practica sacramentala a Bisericii in totalitatea ei), iar crestin adevarat este cel care se conformeaza cu institutiile si normele Bisericii.

Atitudinea pe care Sfantul Irineu o are fata de cei care propovaduiau o doctrina, alta decat cea a Bisericii este deosebit de clara. El nu admite accesul la adevarul divin in afara traditiei Bisericii, singura depozitara a adevarului divin revelat si prin urmare si singura invatatoare autentica a acestui adevar, propovaduirea acestui adevar fiind vazuta in contextul lucrarii generale sfintitoare a ei; toate acestea datorita legaturii care exista intre Duhul Sfant si Biserica. Pentru Sfantul Irineu, Duhul Sfant este scala ascensionis ad Deum, la care participa toti credinciosii, totusi indrumarea Bisericii de catre Duhul Sfant este mediata de apostoli, profeti si invatatori, iar toti cei ce doresc sa fie sub indrumarea Duhului trebuie sa vina la Biserica: "caci acolo unde este Biserica, acolo este Duhul lui Dumnezeu, iar acolo unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este Biserica si tot harul - Duhul, ba mai mult, acolo este adevarul".

Polemica dusa de Sfantul Irineu nu a avut doar caracter circumstantial si, asa cum spunea istoricul dogmelor crestine de origine germana Adolf Harnack, a contribuit la fixarea normelor apostolice ale Bisericii catolice, (n. t. intelegem prin Biserica catolica, asa cum a facut si Harnack, Biserica crestina universala a primelor veacuri si nu catolicismul actual) punand temeliile unui sistem doctrinar crestin incipient, ceea ce a facut sa fie indeobste aclamat ca "intemeietor al teologiei crestine". In scrierile sale, el a imbinat teologia apologetica si polemica cu revizuirea teologica a marturisirii de credinta ocazionata de botez, preluand din Vechiul si din Noul Testament materialul necesar care ii dadea posibilitatea dovedirii si autentificarii invataturii sale filosofice si teologice. In centrul gandiri sale, care se conforma traditiei Bisericii din vremea sa, el va plasa Adevarul mantuirii realizate de Hristos, straduindu-se sa articuleze si sperantele eshatologice ale crestinismului primar.

Temele doctrinare abordate de Sfantul Irineu au o anvergura deosebita si privesc filosofia si teologia, antropologia, hamartologia, cosmologia si alte aspecte doctrinare de mai mica importanta. in aceasta ordine de idei, el sesizeaza, cu deosebita perspicacitate, ca "mesajul crestin este indisolubil legat de istoria mantuirii si ca opera de rascumparare si istorica este situata in centrul unei linii ce merge de la Vechiul Testament la Hristos". Viziunea globala pe care o articuleaza era necesara, deoarece sectele si ereziile vremii, gnostice, dochetice sau de alta natura, distorsionau aproape fiecare aspect doctrinar crestin. De exemplu, gnosticii propuneau o iconomie a mantuirii ce tinea de o oranduire prestabilita, iar in aceasta oranduire, trupul uman nu isi regasea locul, ceea ce facea ca omul sa nu mai fie in totalitatea lui ontologica, trup si suflet, obiect al mantuirii. in plus, aceiasi gnostici respingeau Vechiul Testament inlocuind firul revelatiei divine cu elemente de filosofie si mitologie preluate din diverse contexte religioase extra vechi testamentare, cum ar fi filosofia si mitologia greaca, mitologia egipteana sau din alte sisteme religioase orientale, falsificand in acest mod ceea ce invatatura crestina avea de spus despre divinitate, despre cosmos si om, dar si despre cele viitoare, adica, despre timpurile eshatologice.

Era deci nevoie de o clarificare, de o sistematizare si mai ales de o punere in perspectiva ontic-temporala a lucrarii de mantuire realizata de Domnul nostru Iisus Hristos prin intruparea, prin patimile, prin moartea si prin invierea Sa. Sfantul Irineu duce acest lucru la bun sfarsit, nu doar cu maiestria unui excelent ganditor, ci mai ales cu perspicacitatea si patrunderea celui care a trait fara mijlocire adevarul crestin in dimensiunea lui istorica si, mai presus de toate, in dimensiunea lui mistica. Aceste doua dimensiuni, istorica si mistica, constituie coordonatele de baza ale modului in care Sfantul Irineu a articulat credinta crestina. Departe insa de a realiza un sistem, in sens filosofic, el ordoneaza, prin coerenta unei logici necesare oricarei doctrine ce se vrea a fi inteligibila, intreaga istorie a descoperirii de catre Dumnezeu a voii Sale fata de oameni, pentru a ajunge, apoteotic, la actul intruparii Fiului lui Dumnezeu, ca suprema descoperire sau revelare divina in favoarea omului si la consecinta directa a intruparii, indumnezeirea omului. De aceea, el vede Vechiul si Noul Testament ca o unitate cronologica, sub a carei obladuire, sau mai degraba ca parte integranta a desfasurarii istoric-spatiale a lucrarii revelatoare a lui Dumnezeu in istorie, are loc lucrarea de mantuire sau restaurare a omului, avand mereu in perspectiva consecintele si implicatiile ontologice si valorice ale acestei lucrari. Din aceasta pricina topos-ul in care a avut si are loc lucrarea de mantuire a omului, adica Biserica, capata valente deosebite si in contextul cunoasterii necesare asumarii de catre om a lucrarii divine de rascumparare.

Asa se face ca el se va stradui sa interpreteze Vechiul Testament potrivit normei de credinta a Bisericii (regula fidei Eccelsiae). Cele mai diverse texte din cartea Facerii sunt expuse in optica crestina, fara denaturarea sensului lor religios sau istoric, insistand asupra primelor trei capitole care se releva a fi de o importanta capitala pentru doctrina despre mantuire. Daca in Adversus haereses textele pe care le alege sunt menite sa dea un raspuns gnosticilor, in Demonstrarea propovaduirii apostolice, avem de a face cu o punere in perspectiva scripturistica a invataturii crestine, asa cum ea reiese sau decurge natural din sensurile reale ale textelor biblice. Caci Demonstrarea nu este un tratat apologetic sau polemic, ci mai degraba o expunere argumentativa a doctrinei crestine pe intelesul tuturor.

Prin urmare, dimensiunea istorica a gandirii Sfantului Irineu trebuie vazuta in perspectiva relatiei pe care teologia Bisericii o avea cu gandirea iudaica din care aceasta a izvorat, pe de o parte, dar si cu gandirea pagana pe care a cautat sa o converteasca, pe de alta parte. Deoarece "atunci cand Biserica a marturisit ceea ce a crezut si a invatat, ea a facut acest lucru ca raspuns la atacurile dinlauntru si din afara la adresa miscarii crestine". In alta ordine de idei, ansamblul istoric in care Biserica crestina s-a nascut si s-a dezvoltat este determinat, intr-o oarecare masura, si de contextul ideologic, social si spiritual existent la acea data. Sfantul Irineu a tinut cont de acest context, folosindu-i totodata valentele, dar si speculand slabiciunile, neajunsurile si bineinteles inconsecventele, fie ca era vorba de

matricea iudaica in care Biserica s-a plamadit, fie ca angaja lumea pagana ca terra missionis. Adversus haereses ramane cel mai elocvent exemplu in acest sens.

Abilitatea ganditorului care a stiut sa discearna substanta adevarului in puzderia de ideologii si elemente mitologice, a fost dublata, in cazul Sfantului Irineu, si de certitudinea credintei intemeiata nu numai pe marturii istorice directe si pe trasmiterea unei invataturi cu certe valente universale, ci mai ales de experienta unei trairi personale a adevarului crestin; de unde dimensiunea mistica a gandirii sale.

Caci numai o persoana care a trait adevarul crestin ca experienta ultima a comuniunii cu Dumnezeu, ar putea sa afirme, asa cum a facut Sfantul Irineu, ca: "esenta vietii este participarea in Dumnezeu"; "ca a participa in Dumnezeu este a-L cunoaste pe Dumnezeu si a te bucura de bunatatea Lui" si ca "oamenii il vor vedea pe Dumnezeu pentru ca sa poata trai, fiind facuti nemuritori prin vederea si participarea chiar in Dumnezeu", sau ca "zestrea noastra permanenta si statornica este sa putem participa la natura divina, fiind ridicati deasupra tuturor lucrurilor care exista". Numai o persoana care a trait intimitatea comuniunii cu Dumnezeu ar putea vedea si concepe mantuirea omului ca "participare in Dumnezeu", ceea ce implica o transformare a naturii umane in asemanarea celei divine, a ceea ce este muritor in nemuritor; nemurirea fiind calitatea deosebitoare a dumnezeirii, natura umana participand in Dumnezeu, devine nemuritoare.

Este adevarat ca ideea unirii omului cu divinitatea o regasim in diverse structuri religioase orientale de tip panteist sau panenhenic, in cultele de mistere, precum si in unele scoli filosofice grecesti. in aceste contexte, unirea cu Divinitatea este vazuta insa ca o absorbtie si anihilare absoluta a sufletului uman in divinitate, ca o identificare ontologica ce rezulta in pierderea indentitatii persoanei umane.

Pentru Sfantul Irineu lucrurile stau cu totul diferit. Unirea cu Dumnezeu nu reprezinta nici pe departe pierderea calitatilor individuale, ci ridicarea lor la un statut ontologic, postulat la crearea omului, si definit ca asemanare cu Dumnezeu. Aceasta inseamna ca participarea in Dumnezeu nu poate fi luata ca identitate de fiinta, ci doar ca o crestere, o maturizare a chipului divin din om, in functie de arhetipul absolut care este Dumnezeu. De altfel, el vede aceasta perspectiva ontologica a mantuirii prin indumnezeirea fapturii umane prin participarea in Dumnezeu ca fiind consecinta lucrarii rascumparatoare savarsita de Domnul nostru Iisus Hristos, Logosul divin: "Verbum Dei, Jeus (s) Christu(s) Dominu(s) Nost(er) . propter immensam suam dilectioneni factus este quod summus nos uti nos perficeret esse quod est ipse".

Fara indoiala, in actul intruparii rezida cheia intelegerii invataturii crestine. Domnul nostru Iisus Hristos nu S-a intrupat intr-un gest gratuit fata de oameni, ci cu un scop anume, iar scopul a fost "uti,nos perficeret esse quod est ipse". De unde actul de indumnezeire a omului ca lucrare divina in om si nicidecum ca postulare a unei identitati ontologice ca dat structural. Daca in religiile panteiste omul este identic cu divinitatea, iar scopul lui este de a-si redescoperi propria esenta divina, in crestinism, relatia dintre Dumnezeu si om este vazuta in perspectiva unei tensiuni de colaborare sau conlucrare. "Dumnezeu, spune Sfantul Irineu, 1-a facut pe om liber, cu putere proprie, alaturi de o vointa proprie, pentru ca in mod voit si nu sub constrangerea lui Dumnezeu sa implineasca vointa divina".

Este vorba de o sinergie teantropica vitala realizarii plenare a destinului pentru care omul a fost creat: de a fiinta intru asemanare cu Dumnezeu. Pentru realizarea unei astfel de fiintari, sau pentru asumarea asemanarii, omului ii era necesara, pe de o parte, cunoasterea acestei asemanari, iar pe de alta parte,, avea nevoie de instrumentul care sa-i faciliteze accederea la acest statut ontic. in ambele cazuri erau necesare atat descoperirea, cat si lucrarea divina, caci ca faptura creata omul nu putea accede la ceea ce este necreat si vesnic. Aceasta descoperire si lucrare au fost savarsite de Iisus Hristos, care "a devenit mijlocitor intre Dumnezeu si om si a adus la prietenie cele doua parti si la intelegere, prin inrudirea lui cu ele. Hristos, theantropos, l-a prezentat pe om lui Dumnezeu si L-a facut cunoscut omului pe Dumnezeu". De aici necesitatea imperioasa a intruparii Domnului nostru Iisus Hristos, pe care o motiveaza astfel:

"Asadar El (n. t. Iisus Hristos) l-a unit pe om cu Dumnezeu si a savarsit impacarea si comuniunea intre Dumnezeu si om, pentru ca nu am fi putut primi legal in nici un alt mod participarea la nestricaciune, daca nu ar fi venit El la noi. Caci daca nestricaciunea ar fi ramas invizibila si imperceptibila, nu ne-ar fi adus nici un beneficiu. Acum prin intrupare s-a facut vizibila, pentru ca sa putem primi partasia acestei nestricaciuni (n. t. sa devenim partasi ai nemuririi). Si pentru ca in Adam intaiul creat am fost cu totii incatusati si dati mortii prin nesupunerea lui, a fost necesar ca moartea sa fie sfaramata prin supunerea celui ce s-a facut om pentru noi. Deoarece moartea a stapanit peste trup, a fost necesar si potrivit ca prin mijlocirea trupului sa fie zdrobita, iar omul eliberat de sub stapanirea ei. Astfel Cuvantul s-a facut trup pentru ca prin trup, prin care pacatul a dobandit putere, salasluire si domnie, moartea sa fie sfaramata si sa nu mai existe in noi. Din aceasta pricina Domnul nostru a luat trup identic cu cel al primului om creat, ca sa i se impotriveasca, jertfit fiind pentru stramosi, iar prin Adam sa il cucereasca pe cel ce ne-a lovit prin Adam".

In alta ordine de idei, cel ce urma sa savarseasca medierea intre Dumnezeu si om in vederea realizarii unirii lor, trebuia sa apartina in egala masura celor doua parti, fiindca pentru a putea intr-adevar sa il cunoastem pe Dumnezeu si sa intram in comuniune cu Logosul divin, invatatorul nostru era necesar sa se fi inomenit, deoarece avem nevoie de un invatator pe care il putem vedea cu ochii nostri omenesti si a carui voce sa o putem auzi, pentru a putea urma faptele Sale si sa implinim cuvintele Sale. Ceea ce Sfantul Irineu vrea sa spuna, si o face de altfel in mod explicit, este ca "pentru ca omul sa se ridice la Dumnezeu, este necesar ca Dumnezeu sa se coboare la om". Ridicarea omului la Dumnezeu si coborarea lui Dumnezeu la om au fost lucrari savarsite de Hristos prin intruparea Sa. Hristos construieste in acest fel un arc meta-, dar si temporal, care permite rostul fiintarii in comuniune a omului cu Dumnezeu. Iar pentru a include in aceasta lucrare intreaga omenire, dand eficacitate universala consecintelor intruparii Sale, El rezuma sau recapituleaza in Sine tot ceea ce a apartinut la origine esentei si destinului ultim al omului.

Asadar, cel de al doilea Adam, venit la plinirea vremii, il va asuma pe intaiul Adam, ducand astfel creatia originala a lui Dumnezeu spre tinta care i-a fost harazita de El. Recapitularea (anakephalaios) tuturor in Hristos angajeaza necesitatea trecerii Sale prin toate etapele vietii umane obisnuite, sfintind si imprimand fiecaruia propria Lui asemanare. Ba mai mult, a fost necesar ca El sa vina la plinirea vremii, pentru a-i duce pe toti cei care dintru inceput au nadajduit in El la viata vesnica, in comuniune cu Dumnezeu. Dupa cum Hristos a fost dinainte faurit in Adam, tot la fel destinul lui Adam s-a implinit in Hristos. Iar Duhul lui Dumnezeu s-a pogorat asupra Fiului lui Dumnezeu intrupat, pentru a-si fauri lacas in natura Lui umana si in acest fel omul sa se obisnuiasca a-L primi pe Dumnezeu in sine, iar Dumnezeu sa se salasluiasca in om.

Doctrina despre recapitularea (recapitulatio-anakephalaios) neamului omenesc in Hristos consuma, in gandirea Sfantului Irineu, cu o alta dimensiune a actului de rascumparare, si anume, biruinta asupra pacatului si eliberarea lui din robia pacatului, din puterea celui rau, prin supunerea fata de Hristos. Biruinta asupra pacatului era o lucrare necesara premergatoare actului de unire a omului - astfel eliberat si restaurat - cu Dumnezeu. Caci daca acest lucru nu ar fi fost infaptuit, atunci Dumnezeu ar fi fost "invins", iar omul ar fi ramas pe mai departe rob al pacatului, al celui rau si al mortii. Prin lucrarea Sa, cel de al doilea Adam, adica Hristos, l-a invins pe cel care prin false promisiuni i-a oferit asemanarea cu Dumnezeu, inrobindu-1, in timp ce omul a fost eliberat. Prin urmare ceea ce a fost alterat prin neascultarea unui singur om, a fost reparat prin ascultarea unui singur Om.

Primul Adam a fost initium morientium, cel de al doilea Adam, ini-tium viventium, iar acesta trebuia sa fie Dumnezeu si om, nimic mai putin, pentru a deveni mantuitor, adica, desavarsitorul omenirii. Caci numai cel care a fost El insusi om ar fi putut sa-1 invinga pe dusmanul omului si sa il lege pe cel ce l-a legat pe om. In acest fel este determinata si justetea acestei biruinte. Pe de alta parte, pentru ca mantuirea sa fie sigura si stabila, era necesar ca actul de rascumparare sa fie implinit de Dumnezeu.

Hristos a trebuit sa fie cu adevarat om, pentru a fi ispitit cu adevarat ca om; trebuia sa se nasca din femeie, pentru a elibera pe cei ce prin femeie au fost supusi puterii diavolului, si sa traiasca si sa sufere cu adevarat ca om, pentru ca sa lupte si sa fie biruitor ca om. Mai mult, El trebuia sa fie Logosul pentru a fi preamarit, pentru ca fiind Cel Puternic sa-l invinga pe vrajmasul in a carui putere se afla intregul neam omenesc si pentru ca omul sa afle ca a dobandit nemurirea nu prin sine, ci numai prin milostivirea lui Dumnezeu.

Prin urmare "recapitularea omenirii in Hristos consta nu numai in implicarea destinului lui original de catre incepatorul noii omeniri, dar si luarea asupra Sa si in ducerea la victoria finala, la sfarsitul timpului, a conflictului care a facut, la inceput, ca omul sa cada si sa fie invins. Biruinta lui Dumnezeu intrupat este biruinta omului, in masura in care intreaga omenire este rezumata sau recapitulata in Hristos".

Dar nu numai omul este obiectul intruparii. Sfantul Irineu sugereaza o dimensiune net cosmica a intruparii Fiului lui Dumnezeu, cand zice: "Toate lucrurile au venit la fiinta prin mana Fiului, iar la plinirea vremii, pentru a strange toate la un loc si pentru a rezuma toate lucrurile, El a voit sa se faca om printre oameni, vizibil si palpabil, pentru ca sa distruga moartea si sa restabileasca viata si impacarea desavarsita intre Dumnezeu si om". Chiar daca relatia intre Dumnezeu si om ocupa un prim loc in actul intruparii, restabilirea ei la starea de comuniune are implicatii pentru intreaga creatie si aceasta datorita faptului ca Cel ce savarseste lucrarea de mantuire si rascumparare, este totodata si Cel ce a creat totul. in acest fel, lucrarea de mantuire pare a fi o extensiune a lucrarii de creare, in sensul repunerii lumii create in fagasul natural care sa o duca la scopul ce i-a fost destinat. De aici implicatiile teologice ale intregii creatii pentru viata si desavarsirea omului, datoriile pe care omul le are fata de lume ca, creatie a lui Dumnezeu si bineinteles fata de proprii semeni.

Indumnezeirea omului in viziunea Sfantului Irineu imbratiseaza conceptia ioaneica despre Logos ca principiu al vietii; natura umana fiind facuta nemuritoare, adica indumnezeita, prin legatura intima dintre ea si natura divina a Cuvantului efectuata prin intrupare. De aceea, pentru Sfantul Irineu intruparea nu este doar un simplu fapt istoric, ci devine temeiul destinului vesnic, divin al omului. Doar prin intruparea lui Dumnezeu ca om, omul si-a putut atinge tinta ce i-a fost preoranduita, in prestiinta lui Dumnezeu, la creatie. Desavarsirea umanitatii in Hristos reprezinta in acelasi timp realizarea adevaratei idei a umanitatii -Logosul asumandu-Si natura umana, pentru ca apoi sa-Si asume si omul (semet iposum homini et hominem sibimet ipsi asimilam). Vocabularul ales de Sfantul Irineu in acest context este precis si echilibrat, pentru a nu cadea in greseala pe care o faceau paganii si ereticii gnostici care anulau granita dintre Dumnezeu si om. El vorbeste despre "participarea omului la slava lui Dumnezeu", de atasare la Dumnezeu sau de aderare la Dumnezeu. Postulatele ontologice date de Dumnezeu omului la creare, chipul si asemanarea, se regasesc in planul rationalitatii existentei omului. Prin natura sa, prin sufletul sau nemuritor, omul este chip al lui Dumnezeu. Asemanarea, pe care si Adam a posedat-o, fara indoiala potential, prin actul voluntar al bunatatii lui Dumnezeu, retine destinul omului, iar realizarea ei este efectuata de Duhul, Sfant.

Restabilirea postulatelor ontologice ale omului, imago Dei si similitudo Dei, si implinirea lor prin intruparea lui Hristos, fac posibila mantuirea omului. Fiecare om are nevoie de mantuire si se poate mantui.

Mantuirea este posibila deoarece a fost efectuata de insusi Fiul lui Dumnezeu care 1-a eliberat pe om de sclavia celui rau, a pacatului si a mortii; Hristos rezumand in Sine intreg neamul omenesc. Realizarea mantuirii este savarsita insa de Duhul Sfant in Iisus Hristos si in Biserica, prin tainele ei; "taina {sacramen-tum) fiind apogeul recapitularii creatiei in Hristos". Daca prin botez omul este renascut in Dumnezeu, primind harul divin spre mantuire, arhetipul acestei taine fiind arca lui Noe, prin Sfanta Euharistie, mai exact prin impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului, trupurile noastre pamantesti participa la nemurire, "Caci asa cum painea cea din pamant, care primeste invocarea lui Dumnezeu, nu mai este obisnuita, ci Euharistie compusa din doua lucruri, unul pamantesc si altul ceresc, tot la fel si trupurile noastre, impartasindu-se din Euharistie, nu mai sunt supuse putreziciunii, avand nadejdea invierii vesnice".

Daca ar fi sa definim in ansamblul ei gandirea Sfantului Irineu, ar trebui sa spunem ca ea nu este altceva decat o teologie a participarii omului la viata divina. Aceasta participare a fost facuta posibila prin actul intruparii Logosului: "daca Logosul s-a facut om, aceasta este pentru ca oamenii sa poata deveni dumnezei", incercand sa explice aceasta participare a omului la viata divina, V. Lossky sugereaza ca "ea este cel mai bine exprimata prin conceptul de lumina". Caci, cuvintele Sfantului Irineu, "a vedea lumina inseamna a fi in lumina si a participa la stralucirea ei, in acelasi mod; a-L vedea pe Dumnezeu inseamna a fi in El si a participa la maretia Lui datatoare de viata. Prin urmare cei care il vad pe Dumnezeu participa la viata".

Efectul participarii la viata divina nu este insa limitat in timp si spatiu. El se extinde dincolo, in vesnicie, fiind "un progres infinit in om si o aratare crescanda a lui Dumnezeu" sau, in cuvintele Sfantului Irineu, "Chiar si in lumea ce va sa vina, Dumnezeu va trebui sa indrume mereu, iar omul sa invete intotdeauna de la Dumnezeu". Chiar daca Sfantul Irineu nu foloseste el insusi expresia, este vorba aici de o pedagogie eshatologica care se identifica in esenta cu procesul de indumnezeire. De acest lucru Sfantul Irineu a'fost constient atunci cand a proiectat intreaga lucrare mantuitoare savarsita de Mantuitorul nostru Iisus Hristos in perspectiva eshatologica. Din aceasta pricina, nu este de mica importanta preocuparea pe care el o are fata de problema celei de a doua veniri a Mantuitorului, adica, a evenimentului eshatologic a carui savarsire era considerata in vremea sa ca fiind iminenta. Aceasta pedagogie eshatologica era conceputa de el in stransa legatura cu activitatea pe pamant a Domnului nostru Iisus Hristos, ca o continuare sau mai degraba ca un deznodamant, apoteotic, materializat, potrivit Apocalipsei, prin realizarea in plan ontologic a existentei unui pamant nou si a unui cer nou (21, 1), cand "cei drepti vor domni pe pamant, crescand in vederea Domnului si in acest mod se vor obisnui sa primeasca slava lui Dumnezeu Tatal".

Daca analizam cu atentie cele afirmate de Sfantul Irineu in acest context, vom observa ca nu determinarea hiliasta are importanta, ci mai degraba consecintele evenimentului eshatologic, asupra carora el se concentreaza. in centrul acestui eveniment regasim, ca pivot central, invierea mortilor, act caracterizat de marele si regretatul nostru patrolog Ioan Gh. Coman ca fiind un "articol de credinta fundamental pentru crestinii din epoca respectiva". Este adevarat ca in viziunea Sf. Irineu invierea din morti a celor drepti, care urmeaza celei de a doua veniri a Domnului, deschide perspectiva domniei acestora,: dreptii vor primi mostenirea fagaduita de catre Dumnezeu parintilor lor si vor domni peste aceasta mostenire. Aceasta domnie, asa cum sugeram, nu angajeaza simpla "stapanire" sau "domnie" a celor drepti peste cei nedrepti, ci preeminenta ontologica si axiologica a celor drepti pentru care va fi deschisa perspectiva fiintarii intru Dumnezeu, a indumnezeirii dupa har. De aceea, nu este vorba aici despre o domnie in sensul propriu-zis al cuvantului, ci de punerea creatiei pe fagasul adevaratei ei fiintari, ceea ce inseamna "inceputul nestricaciunii, o domnie in rastimpul careia cei vrednici se vor obisnui putin cate putin sa-L cunoasca pe Dumnezeu" si "vor creste in vederea Domnului si in acest mod se vor obisnui sa primeasca slava lui Dumnezeu Tatal".

Cea de a doua venire sau parusia Domnului nostru Iisus Hristos aduce cu sine innoirea tuturor lucrurilor, dupa cum se spune in Apocalipsa: "Iata Eu fac toate lucrurile noi"(21, 5). innoirea insa nu ramane exterioara fapturilor umane, caci "ceea ce a fost semanat intru stricaciune, va invia intru nestricaciune; se seamana intru necinste, inviaza intru slava, se amana intru slabiciune, inviaza intru putere" (cf.'I Cor. 15, 42-44). Ea implica restabilirea sau mai exact repunerea creatiei pe firescul proces de transfigurare a intregii creatii, prin integrarea ei in structura ontologica preamarita a urcusului spiritual spre tinta finala a indumnezeirii.

Aceasta coordonata noutestamentara a innoirii se regaseste in gandirea Sfantului Irineu cand spune: "Atunci, dupa cuvantul stramosilor nostri, cei care sunt vrednici de salasurile ceresti vor trece la ceruri. Unii se vor bucura de desfatarile raiului (aceasta se refera la paradisul pamantesc). Altii vor dobandi in cele din urma maretia Cetatii (Ierusalimul ceresc' care coboara din ceruri). Cu toate acestea Mantuitorul va fi vazut pretutindeni, in masura in care cei care il vad sunt vrednici de o astfel de vedere".

Sfantul Irineu retine cu deosebita perspicacitate spiritul vremii concretizat, pe de o parte, in constiinta inca vie a prezentei lucrarii mantuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos in lume, si certitudinea revenirii Sale intru tarie pentru a rasplati credinta, suferinta si daruirea tuturor celor care I-au urmat cu neabatuta staruinta, pe de alta parte. Iar rasplata nu este altceva decat vederea tainei celei mai presus de taina, caci: "Cuvantul trup S-a facut . pentru ca tot ceea ce exista sa poata vedea . pe imparatul lor; si pentru ca lumina Tatalui sa poata umple trupul Domnului, iar prin trupul Sau sa vina la noi, pentru ca omul sa poata ajunge la nestricaciune, invesmantat fiind in lumina Tatalui".

Sfantul Irineu apartine perioadei de inceput a teologiei crestine. El nu a avut la indemana normele dogmatice ale invataturii crestine formulate in sinoadele locale sau cele ecumenice si cu toate acestea asa cum spunea un mare patrolog apusean, "are meritul de a fi fost primul care sa formuleze in termeni dogmatici intreaga doctrina crestina". Chiar daca regasim anumite ezitari in formularea pe care o dam invataturii crestine, Sfantul Irineu ramane providential si un reper esential pentru istoria gandirii crestine, cat si pentru istoria raspandirii Bisericii crestine, deoarece, in el descoperim un teolog profund, dar si un staruitor si dedicat misionar.

prof. dr. Remus Rus

.

19 Februarie 2008

Vizualizari: 3308

Voteaza:

Coordonate ale gandirii teologice a Sfantului Irineu din Lion 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE