Copiii, mainile cu ajutorul carora atingem cerul

Copiii, mainile cu ajutorul carora atingem cerul Mareste imaginea.

Scriu aceste randuri intamplator (sau poate nu) de sarbatoarea Nasterii Maicii Domnului. “Daca nu s-ar fi nascut Maica Domnului, nu am mai fi fost noi astazi crestini si am fi ratacit fiecare pe caile noastre”, spune Sf. Proroc Isaia despre Jertfa Crucii lui Hristos.

Intotdeauna, icoanele cu Maica Domnului cu Pruncul Sfant m-au atras cel mai mult. Este ceva, in aceste icoane, care atinge corzile sensibile ale sufletului, ceva care, pur si simplu, degaje caldura. Practic, lasand la o parte sacrul si vorbind acum ca un profan, vedem in fata ochilor o mama iubitoare care-si tine cu multa dragoste copilul in brate. Copilul, la randul sau, exprima sentimentul sigurantei pe care pruncul o are doar in bratele celei care l-a adus pe lume. Este ceva in aceste icoane ce pare inseparabil intre cei doi, intre mama si fiu.

Din pacate, in zilele pe care am ajuns sa le traim, dramele copiilor abandonati de parinti din diferite motive, mai ales de mame, au ajuns sa faca parte din banalul cotidian. Indiferenta si egoismul au luat locul caldurii parintesti. In cele mai bune cazuri, parintii ignora sentimentele si necesitatile copiilor iar in cele mai rele situatii, micutii sunt abandonati sau chiar ucisi, fara pic de remuscare, chiar de cele care i-au adus pe lume. Cand citim sau auzim despre copii parasiti de parinti, ramasi in grija altor rude sau a statului, multi nu mai par impresionati. ”Pacat dar asta este, viata e grea”, spun adesea cei care fac referire la astfel de situatii.

De multe ori, parintii nu sunt intotdeauna capabili sau doritori sa isi inteleaga copiii si nici nu realizeaza ca cei mici percep lumea complet altfel decat cei care ii cresc. Am privit cutremurat la o stire difuzata in aceste zile cand o bunica si-a abandonat nepotii, de 11, respectiv 4 ani, intr-un centru de plasament, pe motiv ca acestia mananca prea mult si sunt neascultatori (daca acestea pot fi numite motive). Desi erau murdari, neingrijiti, infometati, copiii - parasiti si de parinti - nu puteau intelege gestul bunicii si plangand in hohote, intindeau disperati mainile catre ea, rugand-o sa nu-i lase acolo. Bunica nu le-a dat insa nicio sansa, bruscandu-l chiar pe cel mai mare, cand acesta a vrut sa o urmeze.

Copiii stiu ca sunt dependenti de cei care ii cresc, centrul universului lor sunt parintii urmati de ceilalti din familie, iar atunci cand vad sau simt ca vor fi parasiti trec prin spaime cumplite, prin adevarate drame sufletesti. Am stat si m-am intrebat cum pot exista asemenea inimi de piatra. Ce anume poate aduce un om intr-un asemenea grad de insensibilitate fata de cei care le sunt, pana la urma, sange din sangele lor? Cum mai poate acea persoana sa mai mearga la Sfanta Biserica la slujbe, sa sarute Sfintele Icoane sau sa aprinda lumanari, sa se impartaseasca sau sa se spovedeasca? (daca o fi facut aceste lucruri vreodata).

Ca in multe alte cazuri de acest gen, femeia respectiva a invocat faptul ca nu are conditii pentru a-i hrani si a-i creste pe cei doi copilasi. Dar ma intreb: cata paine nu se arunca, cata mancare nu se strica, chiar si in frigider fiind tinuta, pentru a se da apoi la la porci, dar se invoca mereu faptul ca nu pot fi hranite nu stiu cate guri? De ce se gasesc mereu bani de bautura sau pentru tigari, iar cand este vorba despre crescut copii, gata, nu sunt bani. De ce sunt atatea familii care-si doresc un copil macar si nu au, iar in alte familii, in loc ca nasterea unui copil sa fie vazuta ca o fericire este vazuta ca un blestem? Sunt intrebari la care pana acum nu am gasit niciu raspuns iar daca exista vreunul, institutiile statului cu siguranta nici nu incearca sa-l afle, preferand sa trateze efectul si nu cauza.

Imi trec prin minte cuvintele `doctorului copiilor` Alexandru Pesamosca (Dumnezeu sa-l odihneasca), cel care si-a dedicat intreaga viata pentru salvarea micutilor. El spunea, facand referire la ceea ce inseamna adevarata fericire: ''Nu vile, masini sau mai stiu eu ce prostii! Sa repari un copil-paianjen, care merge in patru labe, sa-l innadesti, sa-i carpesti tendoanele si ligamentele, sa-l faci biped si sanatos tun, sa alerge la tine si sa te stranga in brate, asta inseamna fericire!". Si cat adevar razbate din aceste cuvinte incarcate totusi de durere. Nu ne-am gandit poate niciodata cat de putin cere un copil de la noi, adultii, pentru a fi fericit si cat de des si brutal il alungam cu gesturile si cuvintele noastre.

Nu pot incheia decat cu cuvintele lui Henry Ward Beecher care spunea: "Copiii sunt mainile cu ajutorul carora atingem cerurile", completat parca de ceea ce afirma Rabindranath Tagore: "Fiecare copil vine pe lume cu mesajul ca Dumnezeu nu este inca dezamagit de oameni."

Adi Ionescu

.

Despre autor

Adi Ionescu Adi Ionescu

Colaborator
20 articole postate
Publica din 12 Mai 2011

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 1972

Voteaza:

Copiii, mainile cu ajutorul carora atingem cerul 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE